Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Plecarea spre Arcadia

Zeus şi-a preschimbat sceptrul de aur într-un toiag din lemn de corn. Mantia lui sărbătorească, ţesută de mâna Atenei, a prefăcut-o într-o haină de om sărac şi necăjit. Sub haină însă şi-a vîrît fulgerul cel scînteietor.

Şi a pornit apoi prin lume...

A luat-o-ntîi şi-ntîi prin munţi, către Arcadia ferice ⁴². A străbătut naltul Menala, un munte potopit de fiare, apoi; Cilene şi Liceul cel tot învăluit în brazi, şi-a ajuns în Arcadia. Era la vremea cînd amurgul aduce după sine noaptea cea misterioasă pe pămînt. Acolo-a cerut adăpost, sub un acoperiş măreţ : palatul regelui Licaon.

Şi a dat semne tuturor că este el, stăpînitorul.

— Temeţi-vă ! le spunea aspru. Acel pe care-l ospeţiţi nu-i om de rînd, şi s-ar putea să fie-un zeu...

Numai că regele Licaon ura pe zei şi s-a gîndit : „Stai, am să pun la încercare puterea-ţi, călătorule !"...

Şi-a hotărît să îl lovească, în timpul nopţii, pe ascuns.

Mai înainte, ca să rîdă, a vrut să-l şi batjocorească. I-a dat bucate să mănînce, din carnea unui rob ucis.

— Să văd şi eu dacă-şi dă seama zeul acesta îngîmfat ce care ne-nfulecă la masă, a spus nechibzuit Licaon slugilor sale din palat.

Acum, fie c-a fost trădat, fie că Zeus, cu puterea-i, a prins de veste-nşelăciunea, destul e că s-a înfuriat şi a trîntit talgerul plin cu ruşinoasele bucate.

— Nemernice ! i-a strigat el. Crima ta este fără margini. Vreai să-l răpui pe însuşi Zeus. Pedeapsa mea te va ajunge...Şi a scos fulgerul său groaznic de sub mantie, şi-a lovit. Palatul regelui Licaon a ars pînă în temelii. Iar regele, cînd a-ncercat să mai rostească un cuvînt, a şi simţit cum glasul lui se schimbă-n urlete de fiară. Trupul i s-a-nvelit în blană. Braţele şi picioarele s-au prefăcut şi ele-n labe. Licaon ⁴³ s-a făcut un lup, o fiară cruntă, ce-a fugit să se ascundă prin păduri în Frigid. De-acolo Zeus a umblat din ţară-n ţară, pînă cînd a ajuns şi în Frigia ⁴⁴. Era acum însoţit şi de pristavul său, de Hermes.

Mergînd aşa-ntr-o bună zi, zeii au intrat într-un sat. Zeus, avînd toiagu-n mînă, se-nfăţişa ca un bătrîn sărac şi foarte obosit. Hermes, la fel de zdrenţuit, se prefăcea că-l sprijină. Mergeau prin praful drumului. Se arătau nepăsători, însă cu ochii cercetau, iscoditori, orişice loc — pe prispe, prin ogrăzi, pe drum — să vadă tot ce se întîmplă.

Era la ceasul cînd drumeţii îşi caută un acoperiş, să poată înnopta tihniţi.

Cerul era imens şi roşu ca o tipsie de aramă. Prin arborii grădinilor se cerneau ultimele dîre din ziua care-ncet trecea, lăsind în urmă numai pete întunecate, de rugină. Murmurul cei molcom al serii chema pe oameni la odihnă.

Tot cercetînd cu grijă satul, au ajuns lîngă-o locuinţă. O locuinţă arătoasă, ţinută bine, pe stîlpi groşi, cu trepte largi şi acoperită, în chip temeinic, cu şindrilă. Prin curte mugeau vite grase, ce se-ntorseseră sătule de la păşunile din deal. Erau boi mari, cu părul alb, bivoli cu coarnele întoarse şi cai puternici, murgi şi roibi. Oile behăiau cuminţi într-un saivan, mai la o parte. Caprele, ca de obicei, săltau, tot neastîmpărate, şi, nesătule, mai rupeau mlădiţe pe lîngă zăplaz.

In cuhnia din dosul casei se-auzeau zgomote de vase. Stăpîna pregătea mîncarea. Fumul se ridica alene, în lungi fuioare cenuşii. Mirosuri calde, aţîţătoare, de carne friptă şi fierturi, gîdilau nările lui Zeus. Nemaiputînd răbda ispita, a şi bătut degrabă-n poartă :

— Hei, oameni buni, ne găzduiţi ? Vă-ntreb în numele lui Zeus, stăpînitorul din Olimp.

Nu i s-a dat nici un răspuns. Poate că oamenii aceia nu auzeau în larma curţii, sau poate nu vroiau s-audă numele ce li se rostea. Atuncea zeii blestemînd au luat-o iarăşi mai departe.

N-au mers prea mult, şi-n calea lor s-a arătat un alt lăcaş. Aici femeia mulgea lapte, un lapte gros, de bivoliţă, tocmai cum îi plăcea lui Zeus. De-aceea a strigat la gazdă :

— Deschide-n numele lui Zeus ! îţi cerem să ne ospeţeşti... Numai că gospodina ceea era grăbită peste poate. Ridicînd capul către Zeus, a răsturnat un vas cu lapte. S-a supărat şi a răspuns:

— Plecaţi de-aici !... Am răsturnat, din cauza voastră, un şiştar... Vedeţi-vă de altă casă.

Şi tot aşa, nu ştie nimeni cum s-a-ntîmplat în acea seară, că dînşii n-au găsit niciunde un adăpost şi niscai hrană, deşi le spuneau tuturor că vin în numele lui Zeus.

Filemon şi Baucis

Tocmai se pregăteau să-şi facă culcuşul, pentru acea noapte,. într-o căpiţă-nmiresmată de fîn, ce se afla pe cîmp, cînd iacătă o luminiţă...

Uitîndu-se ceva mai bine, au înţeles că-i o colibă, cea mai sărmană dintre toate cîte văzuseră în sat.

Hermes s-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în ea.

Uşa micuţă s-a deschis încetinel şi scîrţîind. In prag s-a arătat un chip. Un chip cuminte de bătrîn, şi-n urma lui o bătrînică.

— Poftiţi !... Poftiţi în casa noastră, au rostit ei, fără să-ntrebe măcar o vorbă pe drumeţi, de unde vin şi cine sînt.Cei doi bătrîni, aşa de buni şi primitori, se numeau Filemon şi Baucis ⁴⁵. Deşi erau atît de-n vîrstă, rar să fi fost pereche-n lume mai strîns unită decît ei. Se îndrăgiseră din vremea cînd amîndoi erau copii. Mai tîrziu, se legaseră prin lanţul dulce-al căsniciei şi rămăseseră-mpreună şaizeci sau şaptezeci de ani, dacă nu, poate, şi mai bine... Iar lumea îi dădea drept pildă de căsnicie trainică.

Fetelor, cînd se măritau, părinţii le făceau urarea :

— Să fii la fel de fericită, în anii tăi de căsnicie, cum este doar bătrîna Baucis.

Băieţilor, la-nsurătoare, părinţii le spuneau la fel :

— Să fii iubit ca Filemon de credincioasa lui soţie !

Şi dacă e să vorbim drept, nu avuseseră bătrînii nici un belşug în viaţa lor. Coliba-n care locuiau era din trestie uscată, cam coşcovită şi-aplecată, şi învelită cu şovar. Alături de coliba lor era un petic de grădină, tăiat în două de-un pîrîu. Aici lucra de dimineaţă şi pînă seara Filemon, săpînd şi cultivînd legume sau îngrijind pomii şi viţa, care creşteau la marginea pămîntului ce-l stăpîneau.

Erau săraci, dar acest lucru nu-i împiedica deloc să îşi găsească mulţumirea în dragostea ce îi lega, în înţelegerea deplină ce domnea veşnic între ei. Aşa se face că puteau să-ndure orişice necazuri şi lipsuri grele, fără teamă sau plînsete zadarnice.

Ba uneori mai ajutau şi pe-alţii, care-aveau nevoie, fie cu roade din grădină, fie cu sfaturi înţelepte.

In casa lor nu se găseau slugi şi stăpîni, ca pe la alţii. Singuri îşi porunceau şi tot ei îşi aduceau la-ndeplinire, sîrguincios, poruncile.O masă întinsă cu toată inima Aceştia erau pămîntenii la care Zeus şi cu Hermes au poposit în acea seară.

Cu feţe calde, primitoare, cu firea lor deschisă, bună, i-au poftit grabnic în colibă pe cei doi mîndri-olimpieni, fără să cate nici la haine, nici la cuvinte sau la feţe. Ba, tocmai fiindcă olimpienii păreau trudiţi, săraci, flămînzi, cei doi bătrîni s-au arătat mai săritori ca totdeauna, mai dornici să-i primească bine. Iar Filemon i-a îmbiat :

— Uitaţi-vă... laviţa asta. Şedeţi şi odihniţi-văde osteneala drumului, cît timp o să pregătim masa.

Baucis a-ntins pe scîndură o pătură din lînă moale, ţesută chiar de mîna ei ; apoi, s-a repezit la vatră, dezvelind din cenuşă jarul ; a pus pe jar frunze uscate, surcele şi un lemn mai gros, suflînd din răsputeri într-însul. Focul a pîlpîit pe-ncetul, iar cînd a ars cu vîlvătaie, Baucis a potrivit deasupră-i un ceaun mare, plin cu apă. în vremea asta, soţul ei îi adusese din grădină legume proaspete, pe care le-au şi pus în ceaun să fiarbă. Filemon a mai coborît şi o bucată de slănină, care sătea de mult în grindă, păstrată pentru sărbători. Din ea a retezat bătrînul o felioară, nu prea groasă, şi i-a dat drumul în fiertură, să-i dea gust puţintel mai bun.

Pentru că masa-ntîrzia, gazdele, ca să-nşele vremea, stăteau cu oaspeţii de vorbă, glumind şi arătîndu-se veseli şi binevoitori.

Filemon a turnat apă caldă într-un lighean din lemn de tei. S-a aplecat singur de şale, să spele, după datină, picioarele drumeţilor. Pe urmă-a luat un covoraş, cam învechit şi ros de timp, şi totuşi cel mai bun din casă. L-a aşternut frumos pe patul unde urma să doarmă zeii.

Umblînd grăbită, bătrînica ştersese masa c-un mănunchi de mentă strînsă din grădină, iară pe masă adusese măsline puse-n saramură, cicoare, napi, brînză de vaci şi ouă coapte-n spuza caldă. Şi-ntr-un vas larg pusese vinul, destul de vechi şi aromat, în faţa fiecărui zeu era cîte o cană mică, din lemn de fag, şi smălţuită cu ceară albă de albine. După gustare a-mpărţit fiertura caldă de legume. Pe urmă a adus bătrînul un coşuleţ umplut cu fructe. Erau acolo nuci, curmale, prune ca nişte pietre scumpe, struguri cu boabe mari şi roşii, smochine dulci şi, la mijloc, un fagure de miere albă.

Nu mai ştiau cum să-i slujească pe cei doi oaspeţi, ce să le dea, cum să-i îmbie. Mai ales Filemon, bătrînul, le turna vin neîncetat. Dar ce să vezi ? Oricît turna vinul în căni, vasul de lut rămînea plin.