Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Io e preschimbată în junincâ

— Calisto este sus, pe boltă. Egina-i insulă în mare. Destinul a voit ca eu să mi le pierd pe amîndouă, glăsuia Zeus către Hermes.

—- Necazul n-are nici un drept să mohorască fruntea ta. Sînt flori pe lume cîte vrei. îţi poţi afla alte soţii, îi răspundea şiretul Hermes.

Şi mai trăia pe-atunci, în Argos ⁶⁵ , oraş vestit, înfloritor, o preoteasă-n templul Herei, ce purta numele de Io.

Tatăl acestei fete, Io, era alt fluviu zeu, Inahos, ce uda ţara Argolidei.

Zeus o văzuse pe Io cînd se scălda în zorii zilei. Din cer o urmărise lacom, cum se rotea domol prin unde şi se ivea deasupra apei, ca o petală de argint.

Fecioara Io, terminîndu-şi scăldatul într-o dimineaţă, se îndrepta spre ţărm, storcîndu-şi cosiţele bălaie, lungi, ridicînd braţele spre soare. Zeus, neostoitul Zeus, ce o pîndea din slava lui, s-a repezit-naintea fetei.

Io s-a-nspăimîntat de moarte. A fugit iute, ca o ciută, pe şesul înroşit de soare. Voia săse întoarcă-n fluviu. La adăpostul tatălui, era mai greu s-o prindă Zeus. Dar Zeus şi-a-ncruntat privirea, şi peste fluviu s-a lăsat un nor mai negru decît noaptea. Io s-a

rătăcit prin beznă. Zeus s-a apropiat de ea şi-a-mbrăţişat-o cu de-a sila.în acest timp, zeiţa Hera îşi căuta soţul peste tot.

„Unde o fi plecat iar Zeus ?" se-ntreba ea şi cerceta cu ochii lumea-n lung şi-n lat.

Pămîntul era luminat de soare, ca în orice zi, numai în Argos se lăsase un întuneric nepătruns. Zeiţa, cam bănuitoare, a poruncit să i se-aducă un nor de aur şi, pe loc, s-a coborît în Argolida. Ajunsă tocmai lîngă fluviu, Hera a început să strige :

— Stăpîne !... Zeus !... Unde eşti ?...

N-a răspuns nimeni, se-nţelege. Zeus tăcea, în întuneric, sperînd că nu va fi zărit. Dar Hera, bănuind, pesemne, că Zeus totuşi este-acolo, a poruncit norilor negri să se împrăştie-n văzduh.

Norii s-au ridicat în sus şi s-au împrăştiat ca fumul. Atîta câ şiretul Zeus, ca să nu fie prins, schimbase fata-ntr-o junincă şi sta, nevinovat, alături.

— De unde e juninca asta ? l-a iscodit zeiţa Hera.

— Nu ştiu. A ieşit din pămînt. E o junincă fermecată ! a trîntit Zeus o minciună.

— De e aşa, să mi-o dai mie ! a rostit Hera, ascuţit. — Ţi-o dau, cum nu ! a răspuns Zeus, dornic să-i stingă bănuiala soţiei sale din Olimp.

Monstrul Argus începe s-o chinuiască pe Io

Hera n-a aşteptat să-i dea Zeus încă o-ncuviinţare. A luat pe fiica lui Inahos — astfel schimbată în junincă. I-a pus de gît un lanţ de-aramă şi-a-ncredinţat-o unui monstru, un slujitor de-ncredere, ce-avea tot corpul presărat cu zeci de ochi pătrunzători. Monstrul acesta, numit Argus ⁶⁶, vedea în toate părţile : sus, jos, în părţi şi-n spate, vedea şi-n bezne şi în apă. Nici o mişcare nu scăpa ochilor săi veşnic la pîndă. Abia dacă în timpul nopţii cîte doi ochi se odihneau, unul în faţă, altu-n spate, pe rînd, o clipă fiecare ; dar ceilalţi rămîneau de strajă, băgau de seamă orişice.

Acestui monstru i-a dat Hera pe fiica fluviului Inahos şi i-a grăit în acest fel :

— Argus, să iei juninca asta. Eu bănuiesc că e o fată. Tu să mi-o duci cît mai departe, să n-o mai poată vedea Zeus. Acolo să mi-o chinuieşti, cît te-i pricepe tu mai bine...

Monstrul a luat de lanţ juninca şi a purtat-o peste munţi, peste cîmpii şi peste ape. Nu îi dădea voie să pască decît o iarbă vestejită, frunze pălite şi amare, iar apă nu putea să bea decît din bălţi cu sărătură, înnămolite, putrede. Noaptea, o aducea să doarmă pe locuri cît mai umede, mai îngheţate, mai bătute de vînturile cele reci, lăsînd-o pradă frigului.

Io vărsa lacrimi amare. Ştia că e nevinovată. Zeus, din cer, o oropsise. Şi-n loc să dobîndească milă, cum se cuvine aceluia ce suferă, Hera o urgisea mai rău. Şi tot ducînd-o monstrul Argus, prin lumea largă, pe copilă, au ajuns, într-o bună zi, în ţara fluviului Inahos.

Tocmai atunci erau pe ţărmuri bătrînul fluviu zeu, Inahos, şi cu surorile-i iubite. Vorbeau cu toţii despre ea.

— Unde-o fi Io a noastră ? se tînguia încet bătrînul. Simt că mă sting, mă sting cu zile.

Ea îmi era căldura vieţii şi mîngîierea clipelor de bătrîneţe ce m-apasă...

— Surioara noastră dulce, blîndă, ce-nveselea întreg palatul cu rîsetele ei zglobii, care cînta din zori în noapte, pe unde-o rătăci, sărmana ? se întrebau şi fetele.

Io era la depărtare de cîţiva paşi şi-i auzea.

— Eu sînt... Eu sînt Io a voastră... Priviţi-mă cum am ajuns mugea copila-ndurerată.

Văzînd că tatăl şi surorile n-aveau cum să o înţeleagă, ea şi-a zgîriat, cu multă trudă, pe ţărmul nisipos al apei, numele — Io — cu copita.

— Juninca asta-i fermecată ! au strigat toate fetele. Ştie să scrie cu copita. Hai să citim şi noi ce-a scris.

— Io !... Da, da, da, Io scrie... a rostit fluviul zeu, Inahos. Bătrînul se şi repezise de gîtul fetei sale dragi. Plîngînd cu ţipete, Inahos îi mîngiia pielea rănită de lanţurile de aramă.

— Aduceţi leacuri, oblojeli !... Aduceţi iute !... striga dînsul. Păstorule nelegiuit, zeii au să te pedepsească, fiindcă loveşti un animal sub care se ascunde-o fată...

Cît timp s-au petrecut acestea, monstrul cel de credinţă-al Herei se aruncase-n apa rece ca să-şi împrospăteze trupul. Auzind însă pe Inahos că îl blestemă-n acest fel, s-a săltat repede din unde :

— Fereşte-te, bătrîne,-n lături, a răcnit el. N-o mînia cumva pe Hera, ce ocroteşte-acest ţinut, pentru că s-ar putea să-ţi schimbe toate copilele la fel...

A tras api tare de lanţ, tîrînd juninca-n urma lui. Tatăl se aruncase jos, lovindu-şi fruntea, hohotind :

— E dusă mîngîierea mea... Duse îmi sînt orice nădejdi... Fetele îşi smulgeau şi ele părul din cap şi se jeleau :

— Io !... Iubita noastră soră ! Eşti osîndită pe nedrept. Şi noi cît vom trăi pe lume, vom lăcrima în urma ta...

Zeus hotărăşte moartea lui Argus

Argus nu s-a uitat în urmă. N-a ascultat plînsetul lor. A dus juninca mai departe, pînă ce a găsit, în drum, nişte păşuni cu iarbă arsă. Aici a legat-o pe Io de un ţăruş, cu lanţu-i greu. El însă s-a urcat pe-un munte, umbrit de arbori rămuroşi. De-acolo priveghea în zare, să nu se-apropie nici un om, ce ar putea să-i dea lui Io vreun ajutor oricît de mic.

Erau atîta de departe şi-atît de bine-o ascundea Argus pe Io-n acel loc, încît abia de-o vedea Zeus.

,,E prea destulă suferinţă pe care o îndură Io, nevinovată precum e !... a cugetat în sine Zeus. A venit vremea s-o ajut. M-a blestemat fluviul Inahos. Îmi fac iarăşi prea mulţi duşmani..."

A chemat deci pe zeul Hermes şi i-a cerut să plece-n grabă spre locul unde era Io.

— Ai să-l ucizi pe monstrul Argus, i-a poruncit Zeus lui Hermes. Cum ? Te priveşte. Eşti viclean şi priceput în treburi de-astea...

Şi-a pus Hermes aripile la pălărie, şi la umeri, şi la picioarele-i mai iuţi decît e vîntu-n vijelie. A pus sub haină secera de diamant cu care Cronos îl sfîrtecase pe Uranus, în bătălia dintre ei. A luat în mînă caduceul şi a zburat ca un vîrtej...

A tot zburat, a tot zburat, pînă ce a ajuns în locul unde monstrul zeiţei Hera păzea pe fiica lui Inahos cu-atît de mare străşnicie.

Sosind acolo, zeul Hermes şi-a dat deoparte-aripile şi a lovit cu caduceul într-un tufiş de bozie. Cum a lovit cu caduceul, tufişul s-a schimbat pe loc în douăzeci de capre roşii şi douăzeci de iezi bălţaţi, avînd pe lîngă ei un ţap cu părul negru, păcură. Hermes şi-a scos din sîn un nai. A început să-şi mîne turma, cîntînd din nai, fermecător.

De pe-nălţimea unde sta, Argus l-a şi văzut pe Hermes.

— Cine eşti, măi ? i-a strigat el.

— Sînt un sărman păstor de capre, nu vezi ? i-a dat răspunsul Hermes.

— Frumos mai cînţi, ia vino-ncoace !... Acolo iarba e pălită, aici e grasă... Şi-s izvoare, să-ţi tot adăpi căpriţele. Urcă-te sus ! E şi răcoare. Şi tu poţi să te odihneşti. Iar mie-mi vei cînta din fluier. Dar vai, ce fluier e acela ? N-am mai văzut. Făcut din trestii ?... Frumos mai ştii să cînţi, băiete !...

Hermes se face-ntîi că nu vrea să urce-n munte, lîngă Argus ; pînă la urmă se-nvoieşte. Incet-încet îşi urcă turma, cîntînd mereu, mereu, din nai. Lui Argus i se închid ochii. Asta şi urmăreşte Hermes. S-adoarmă monstrul ce păzeşte pe fiica fluviului Inahos, şi să-l ucidă. Asta vrea. Monstrului i se închid ochii, sub cîntecul duios din nai. Nu încă toţi. Mai sînt de strajă, ici-colo, cîte undi.

— Spune-mi, păstorule iubit, rosteşte Argus moţăind, cine a născocit unealta din care cînţi aşa frumos ?

Păstorul prefăcut îi spune, cu glas domol, adormitor, despre un zeu, pe nume Pan. Şi-i spune Hermes, îi tot spune, cum zeul a-ntîlnit o nimfă şi... zeul Pan s-a-ndrăgostit...

Vocea lui Hermes e ca vîntul, cînd suflă prin frunzişuri vara.

Argus a adormit de tot. Pentru întîia oară Argus nu are nici un ochi deschis. Sforăie-n tihnă şi visează. Visează despre zeul Pan şi despre o unealtă nouă, pentru cîntat, numită nai. Hermes îşi duce caduceul peste tot trupul monstrului. Iar caduceul mîngîie ochii lui Argus, ca s-adoarmă tot mai adînc, ca-ntr-un mormînt. Puterea lui este sfîrşită. Hermes îşi schimbă uitătura cea plină de bunăvoinţă şi se încruntă ucigaş. De sub veşmîntul de păstor îşi scoate arma ascuţită. îşi scoate arma şi loveşte grumazul gros ai monstrului.

Capul s-a despărţit de trunchi, rostogolindu-se pe văi.

Hermes împinge cu piciorul şi trunchiul celui ce fusese străjerul de credinţă al Herei. Capul şi trunchiul se zdrobesc. Muntele s-a-nroşit de sînge. Ochii lui Argus s-au desprins şi de pe cap şi de pe trunchi, şi-s risipiţi mai peste tot.