Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Poseidon ¹²⁵ si Amfitrita

Palatul lui Poseidon, zeul care purta în mîna lui triena ¹²⁶ - se ridica-n Egeea ¹²⁷. însă de-acolo zeul pleca adeseori în carul său de aur, tras ca o vijelie de zeci de cai sălbatici. în urma lor săltau cetele de delfini şi alte animale din apele marine.

Fiindcă zeul Poseidon crease cîndva calul ¹²⁸, îl îndrăgea nespus. Dar şi mai mult iubea delfinul, delfinul care zburdă mereu voios prin valuri şi saltă şi se joacă şi face giumbuşlucuri. Aproape nu-i poveste legată de Poseidon fără să fie vorba, cumva, despre delfin. Dealtminteri în legende se spune că Poseidon şi-a cucerit soţia cu ajutorul unor preacredincioşi delfini.

Odată, pe cînd zeul se preumbla pe mare, văzuse într-o ceată de nimfe nereide o tînără fecioară, numită Amfitrita. Nimfele nereide, în număr de cincizeci, erau nişte copile de-o bunătate rară. Mama lor era Doris, o nimfă oceanidă, şi tatăl lor, Nereu, alt zeu bătrîn al mării, care-şi avea palatul în apele Egeei.

Iar cînd zeul Poseidon cutremura adîncul de ape mişcătoare şi îneca sub valuri triremele eline, nimfele nereide plîngeau înduioşate şi, lunecînd prin valuri, se avîntau cu toate să scape corăbierii. Ele-i purtau pe braţe şi-i aruncau pe ţărm...

Cînd se trezeau sărmanii şi se vedeau trăind, ştiau că-şi datoresc această fericire nimfelor nereide. Le mulţumeau cucernici şi le zvârleau ofrande în valurile mării.

Urmărirea nimfei

Acum însă Poseidon zărise pe Amfitrita cu toate celelalte surate ale ei. Copilele danţau într-o insulă Naxos, şi zeul se oprise, vrăjit de melodia ce o cîntau în cor.

„Ce cîntec !... Ce visare !... şi-a spus în sine zeul. Ce fete are Nereu ! Mai ales Amfitrita... Ia stai s-o mai privesc..."

Şi se uita la fată cu ochii lui albaştri, tăioşi cum e oţelul.

Pesemne, însă, barba-i zburlită şi-nţesată de alge şi de scoici şi fruntea-ntunecată şi pletele-i albastre s-or fi zărit cumva. Căci nimfele, deodată, au contenit din danţ şi au sărit în mare.

...Şi zeul a zîmbit :

„Cred că a venit vremea să-mi aduc o regină, la mine, în palatul de aur din Egeea !... Iar nimfa cea frumoasă e fata lui Nereu... De mă însor cu dînsa, îmi întăresc domnia... şi asta va fi bine !"

Şi, cum s-a-ntors Poseidon la dînsul la palat, a trimis peţitori, dar fata nici n-a vroit s-audă :

— Cum ? Eu să fiu soţie acestui zeu, ce este atît de mînios, c-o fire-atît de aspră şi-un glas răsunător ?... Tridentul lui mă sperie de cîte ori îl văd, căci îi cunosc puterea. Şi caii lui la fel, cînd tropotesc prin valuri şialeargă şi nechează... Nu... Nici prin gînd nu-mi trece... Nu... Nici nu vreau să-l văd...

Şi ca să scape, fata a fugit într-o peşteră albă, de marmură, vrîstată cu vine de argint. Aici veneau noroade de vietăţi marine, ce-i aduceau, ca danii, scoici, alge mlădioase şi pietre de mărgean şi o cinsteau pe nimfă. Iar ea, blîndă din fire, le ocrotea pe toate aceste vietăţi ce locuiau prin mări.

Dar zeul din Egeea, Poseidon, o căuta şi, ca să-i dea de urmă, puse doi delfini, ce înotau prin ape şi-i întrebau pe toţi :

— N-aţi văzut-o pe nimfă ? Nu ştiţi pe unde e ? Pe unde se ascunde copila lui Nereu ? Răspundeţi, căci stăpînul e supărat cumplit... Voi nu vedeţi cum marea se zbuciumă de-atunci ? Poseidon o loveşte cu furca sa mereu... Şi-o zguduie, izbind-o neîncetat de stînci, şi sfarmă, între valuri, puzderii de corăbii. Răspundeţi... Căci altminteri stăpînul va aduce prăpădu-asupra voastră...

Mînia zeului sporeşte

Poate mai mult de frică, cineva a vorbit — un şarpe, o meduză, un peşte, careva... şi-a spus unde e fata şi că-şi are sălaşul în peştera aceea de marmură, vrîstată cu vine de argint.

Delfinii, credincioşi, au şi pornit înot, să aducă iute ştirea. Poseidon, aflînd vestea, s-a-nveselit nespus. Şi-a pus pe umeri haina de purpură brodată cu aur şi argint. A ridicat tridentul, ca să-şi pieptene părul albastru, încîlcit. Şi-a curăţat şi barba de scoici şi de nisip. Iară pe fruntea arsă de vînturi şi furtuni şi-a aşezat coroana, pornind spre ascunzişul copilei lui Nereu.

Dar poate Amfitrita a fost şi ea vestită că zeul îi aflase locul de adăpost, şi s-a ascuns mai bine, într-un cotlon al mării. Incit zeul Poseidon venise în zadar.

In zadar o căuta, căci nu dădea de dînsa, şi nimeni nu ştia unde şedea pitită. Poseidon, de mînie, aşa-şi trîntea tridentul, încît se zguduiau şi apele şi munţii şi Tartarul cel negru, unde domneşte Hades, şi se părea că totul s-apropie de sfîrşit. Jivinele din apă, noroade-notătoare de peşti şi raci şi broaşte şi scoici şi cîte toate se ascundeau în grote, se pitulau de spaimă prin pietre şi nisip. Nu li se vedeau ochii şi îşi aşteptau moartea.

Abia tîrziu, în noapte, cînd hăurile mării primiseră atîtea corăbii călătoare, şi apa acoperise ţărmul, s-a potolit Poseidon pentru puţină vreme...

Numai că-n zorii zilei pornise iar s-o caute pe nimfa Amfitrita şi, nici de data asta neizbutind s-o afle, a scufundat din nou, sub furia lui, corăbii, insule şi maluri, părăduind ţinuturi şi înecînd sub ape oameni nenumăraţi.

Atunci, delfinii ageri s-au hotărît din nou s-o caute pe Amfitrita. Ba chiar s-o şi peţească...

Delfinii o peţesc pe Amfitrita

Şi au pîndit şireţii cînd nimfa — mulţumită că zeul a plecat — ieşea pe ţărmul mării să se-nsorească o clipă.

Jucîndu-se, delfinii s-au apropiat de coasta unde — în iarba verde — se odihnea fecioara. Ea ridicase capul, vrăjită fără voie de jocul cel zburdalnic, de tumbele ghiduşe, de salturile repezi ce le făceau delfinii.

Privind astfel spre dînşii, deodată se trezeşte c-o piatră azvîrlită de un delfin, în iarbă. Era, precum se spune, un mărgăritar mare, c-o strălucire vie, ce-mprăştia lumină pe toată coasta mării şi o umplea de vi-ajă. Nedumerită încă, fecioara nereidă aude pe delfini :

— O, preafrumoasă nimfă, stăpînul nostru este, după stăpînul Zeus, cel mai bogat din lume. Palatele de aur, cleştar şi diamante, aflate în Egeea, au munţi de avuţii, şi tot ce vrea din lume Poseidon dobîndeşte. Puterea lui e mare, şi ea nu-i întrecută decît de dragostea ce-o are pentru tine. Căci el te vrea soţie. Şi ce fecioară oare nu s-ar simţi-neîntată să-i fie lui domniţă, stăpînă peste ape ? Asemenea iubire nu mai găseşti în lume... Ascultă-l deci, copilă, şi fă cu dînsul nunta. De nu primeşti, Poseidon, îndurerat, sfărîmă şi insule, şi ţărmuri şi numai tu, fecioară, ai să fii vinovată faţă de zei şi oameni de-o astfel de năpastă... Blestemele-or să cadă asupra ta, să ştii...

Auzind vorbele ce le rosteau delfinii, frumoasa nereidă, de spaimă pentru dînsa, de milă pentru oameni — pe cît spune povestea — s-ar fi înduplecat.

Delfinii l-au vestit îndată pe Poseidon că nimfa se-nvoieşte a fi soţia lui.

Zeul s-a repezit spre peştera în care s-adăpostea mireasa şi, cu glasul tunător, a-anbiat-o să vie alăturea de el ¹²⁹.

Ea sa urcat în carul tras de-o sută de monştri, carul de sărbătoare cu care trecea zeul peste aria mării. Poseidon, plin de fală şi plin de mulţumire, a strîns în mînă frîul, şi monştrii au pornit.

în jurul lor săltau nimfele nereide, ţinînd în braţe lire, cîntînd cu toate-n cor, în cinstea Amfitritei, în vreme ce cortegiul avea în fruntea lui pe oceanida Doris, purtată tot de-un monstru. Dînsa ducea în mînă făclia cununiei. Astfel au mers cu fală şi-au intrat în palatul puternicului zeu, unde s-a făcut nunta.

Sfîrşindu-se cu nunta, au venit la Poseidon cei doi delfini isteţi ce peţiseră fata.

— Mărite, au spus dînşii — în limba lor, desigur — cînd ne-ai trimis în lume, să găsim locul unde se-ascundea Amfitrita, ai zis cu voce tare că ne vei da la nuntă răsplata cuvenită... Acum o aşteptăm. Căci uită-te, mărite, mireasa-i lîngă tine...

— Cuvîntul mi-l voi ţine, a glăsuit Poseidon. Răsplata o veţi primi pe loc.

Şi şi-a întins tridentul. A prins pe el delfinii şi i-a zvîrlit în cer, ţintuindu-i pe boltă, şi i-a strigat lui Zeus :

— îngăduie, slăvite, o nouă constelaţie : a celor doi delfini !

— Să fie precum vrei, i-a dat răspuns îndată trufaşul său fîrtat. Aşa spuneau elinii că s-a ivit pe boltă frumoasa constelaţie a celor doi delfini.

Pe urmă Amfitrita i-a născut lui Poseidon un fecior cam ciudat, ce se numea Triton. Triton era ca zeii, din creştet pînă-n brîu, doar părul i-era verde şi-ncununat cu trestii. De la mijloc încolo feciorul lui Poseidon era ca un balaur. Şi el avea o scoică mare şi răsucită. Dacă sufla în scoică, marea se-nvolbura, urla înverşunată, sau, alteori, furtuna se potolea pe loc.

Triton a fost acela care, suflînd în scoică, a rechemat la matcă puhoaiele hoinare din rîuri şi din mări, cînd s-a sfîrşit potopul.

In acest zeu, elinii vedeau însăşi furtuna, marea dezlănţuită, ce geme mînioasă, lovindu-se de ţărmuri. El era, pentru zeul stăpînitor al mării — ca Hermes pentru Zeus — pristavul de credinţă. De-aceea locuia, alături de-Amfitrita şi tatăl său, Poseidon, în palatul de aur, cleştar şi diamante, din apele Egeei.