Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Fiul lui Hermes făureşte naiul

Pentru că acest zeu glumeţ, şăgalnic, era şi el focos din fire. îi plăceau nimfele sprinţare, care hălăduiesc prin munţi. Şi că-i plăceau n-ar fi nimic. Dar uneori le fugărea. Sărea într-un picior pe pajişti, şi se ivea, pe negîndite, în faţa nimfelor speriate, cu părul lui zburlit pe frunte şi barba toată răvăşită de goana prin livezi şi crînguri.

Şi totuşi, Pan se-ndrăgostise numai de-o nimfă. Nimfa Sirinx. O nimfă tare drăgălaşă, copila unui fluviu, Ladon.

Zeul o urmărea pe nimfă printre copaci. Venea ca umbra şi se tîra prin buruiene şi nu se sătura privind-o.

Dar nimfa, cum dădea cu ochii de el, o şi pornea la fugă şi-l ocolea, înspăimîntată.

Dar, iată, într-o zi sta nimfa pe marginea unui izvor, visînd : care-i va fi ursita ? Pe sus, în soarele amiezii, pluteau cinteze, rîndunici, tăind, în cîntece, tot cerul. Deodată, se ivi un uliu, ca o săgeată prin văzduh, şi-un tril de pasăre tăcu, sub ciocul aprigului uliu.

Sirinx se deşteptă din vis. Auzi zgomot pe aproape. Privi în jur, şi ce să vezi ? Dintr-un tufiş, cu ochii-n flăcări, Pan o privea încremenit. Nimfa sări-n picioare iute. Pan o porni pe urma ei.

Copitele băteau pămîntul. Sirinx fugea, ţipînd de groază. Striga pe nimfe, pe oricine, şi plînsul ei umplea dumbrava. Şi nimfele o auzeau. Dar cine îndrăznea să iasă în calea zeului cornut ?

Picioarele i se muiau. Se clătina de oboseală. Şi, cum gonea, văzu o apă : rîul Ladon.

Nu mai putea micuţa nimfă să se întoarcă spre pădure şi nici s-alerge înainte.

Iar zeul — uite-l ! — e aici. Mai sînt doi paşi, şi-o va cuprinde. Copita lui e-n mîlul apei. îi simte-n ceafă răsuflarea.

— O, tată, zei, nimfe, surioare, nu mă lăsaţi !... Nu vreau să fiu soţia zeului cornut... se tînguieşte nimfa Sirinx şi-şi plînge-n hohote destinul.

Dar, ca prin farmec, dintr-o dată mlădiul trup al nimfei Sirinx se prefăcu-ntr-o plantă verde. O trestie pe malul apei ¹⁰⁹. Zeul se aplecă spre ea.

— Sirinx a mea !... Unde e nimfa ce mă-ncînta odinioară cu glasul ei cel plin de vrajă, cu joaca ei neostenită, cu trupul ei frumos de fată ? Nu-i zeu pe toată lumea asta aşa nenorocit ca mine !...

Şi-ar mai fi spus şi alte vorbe zeul bărbos şi cu copite, dar trestiile-şi foşneau frunza, şi foşnetul părea o şoaptă, sub adierea înserării ce-nvăluia încet pămîntul. Şi Pan, oprindu-se din plîns, rupse, degrabă, bucăţele — nepotrivite ca lungime — din trestiile fermecate. Le strînse cu o legătură şi le lipi apoi cu ceară.

Suflă în trestii şi din ele ieşi un cînt plăcut şi tainic. O murmurare ca de ape. Un zvon de vînt, pierdut în frunze. Un freamăt dulce de suspine.

"Bot ce vroia să spună Pan rosteau, în cîntec, trestiile, căci dînsul născocise naiul ¹¹⁰.

— Deşi n-ai vrut să-mi fii mireasă, totuşi vei fi mereu cu mine, tu, neuitată Sirinx ! zicea zeul. Şi-am să-ţi ascult întruna glasul, pe care ţi—1 păstrez în trestii. Şi-aşa mi-oi alina durerea.

Nimfa Pitiş

Zeul s-a tras după aceea într-o pădure-ntunecoasă. Lăsase nimfele în pace. Cînta necontenit din nai. I se părea că stă de vorbă cu draga lui, cu nimfa Sirinx. Nimfele îi aud cîntarea şi sînt mişcate de durerea care îl macină pe Pan şi de credinţa ce i-o păstrează nefericitei sale Sirinx. Vin din desişuri, furişate, şi-l văd cum sade pe un trunchi şi suflă-n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse-n trestie.

Sub cîntul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi danţează.

Cînd Pan porneşte trist spre munte, în pilcuri nimfele-l urmează, purtînd în plete flori şi frunze şi cîntă-n cor, ca altădată.

Mai ales buna nimfă Pitiş s-apropie cel mai mult de el şi-n-cearcă să-i aline dorul. Ii mîngîie obrazul aspru şi lacrimile i le şterge din barba deasă şi-ncîlcită.

La început din milă numai.

Tot ascultînd întruna naiul, îi creşte-n suflet o simţire şi înţelege că ar putea să vieţuiască alăturea de acest zeu, atît de straniu şi de hîd. Cînd nimfele danţează sub cîntecul de nai, prin crînguri, frumoasa Pitiş e în frunte. Dar uneori rămîne singură, cu Pan, şi-atuncea el îi povesteşte despre isprăvile lui Hermes, acela ce uimise cerul din prima zi cînd se născuse. Ce născocise, ce furase şi cîte treburi mai făcuse ! Şi Pitiş rîde-nveselită.

După aceea-i cîntă ei. Nimfa-l ascultă-nfiorată. Pan o priveşte şi-nţelege că rana i se lecuieşte şi-o altă flacără se-aprinde. încet, îşi dă şi dînsul seama ce dragă-i e frumoasa Pitiş şi c-o doreşte de soţie.

Şi hotărîse chiar să-i spună această taină, mai degrabă.

In acea zi, spune legenda, Pan se urcase sus, pe Cilene, pe cel mai semeţ pisc de piatră, ca să-l asculte lumea-ntreagă rostin-du-şi viersul de iubire.

Cum cînta el duios din nai, l-aude, fermecată, Pitiş. Sărind din piatră-n piatră, nimfa se urcă iute pîn-acolo şi se aşază lingă zeul încornorat şi cu copite.

El o zăreşte şi îşi lasă alături, pe o piatră, naiul. îi spune dorul ce-l frămîntă şi chiar o cere de nevastă.

Atunci, i-ar fi zărit, se spune, zeul Boreu, vîntul turbat de miazănoapte. Boreu rîvnea de multă vreme, şi el, pe Pitiş de soţie. încrîncenat de gelozie, Boreu s-a năpustit, cu furie, spre nimfa Pitiş şi i-a dat brînci să cadă-n hăuri, răcnind năprasnic peste culme.

— N-ai vrut să fii a mea, o, Pitiş, dar nici a lui nu vei rămîne... Să pieri pe stînci, necredincioaso !...

Vijelios urla Boreu.

Nimfa s-a prăvălit, izbindu-se din stîncă-n stîncă, pierind în negrele genune.

Pan se uita cu ochii tulburi. Privea şi nu-i venea să creadă... Pe urmă a fugit spre vale, strigînd mereu pe nimfa Pitiş :

— Pitiş !... O, Pitiş, dragă fată ! Iubita mea... Soţie scumpă... Dar cine, cine să-l audă pe bietul Pan, îndureratul ?...

Şi zeul se izbea cu capul de toate pietrele din munte.

— De ce-s nemuritor ?... O, tată, eu vreau ori să trăiesc cu Pitiş, ori să sfîrşesc cu ea odată... Dar asta ştiu că nu se poate. Sînt zeu, şi nu pot să-mi dau moartea. Şi-aşa, te rog pe tine, Gheea, strămoaşa tuturor, pămîntul, tu care faci să iasă viaţa din sînul tău fertil şi darnic, ai milă de gingaşa Pitiş... Ajută-mi dragostea, o, Gheea !...

In timp ce-o mai ruga pe Gheea, din locul unde zăcea Pitiş s-a înălţat o tulpiniţă. Ea a crescut şi s-a făcut un trunchi cu ramuri verzi, un pin ¹¹¹.

Nefericitul zeu îşi rupse din arbore mici rămurele. Apoi, mîhnit peste măsură, cu rămurele verzi în plete, cîntînd din nai, plecă pe vale, urmat de un alai de nimfe.

Cîntecul lui, din acea vreme, răsuna noaptea prin păduri, prin locurile npălcate şi singuratice din munte. înduioşaţi îl ascultau păstorii din Arcadia. Duceau şi ei la gură naiul, şi viersul zeului cornut îl purta vîntul mai departe... tot mai departe... mai departe... Durerea lui suna spre zare, pînă la marele Ocean.

Şi-aeasta era mîngîierea zeului care purta coarne şi-avea copite despicate.

Atîta dcar mai avea Pan !...