Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Un zeu mereu la pîndâ

Ca să-i pîndească, nevăzut, pe muritori, ursuzul Hades avea o cască fermecată ¹³³. Dacă-şi punea pe frunte această cască albăstrie, cum sînt văzduhurile-n zări, nu mai putea sâ-l vadă nimeni, şi zeul, ajutat de genii ¹³⁴ şi de zeiţe-ntunecate, putea să-şi împlinească voia, şi-i pedepsea pe muritori. Geniile îi căutau pe-aceia care nesocoteau Olimpul. Pe urmă cercetau şi pe-alţii : pe cei lipsiţi de omenie, care nu ospeţeau drumeţii sau cerşetorii sau străinii, duşi de nevoie prin Elada. Căutau pe criminali, sperjuri, pe trădătorii din războaie, şi-i urmăreau cu multe rele, nennrociri şi griji şi boale... Le insuflau adesea patimi ce-i împingeau către pieire şi îi izbeau fără cruţare, pînă ce-i nimiceau cu totul... Atuncea se ivea Tanatos, purtînd o mantie ca smoala, pe umeri două aripi negre şi-o sabie în mina dreaptă. Tanatos era moartea însăşi ¹³⁵. El smulgea umbra celui dus. Iar umbra o lua zeul Hermes, crainicul tatălui ceresc ¹³⁶, s-o ducă-n tristele adîncuri ale lui Hades.

Drumul către tărîmul morţii trecea prin nişte peşteri negre şi mlaştini verzi, ce răspîndeau miasme grele şi-i ameţeau pe călători. Pe acest drum se aflau genii tăcute, hîde, răutăcioase, ce-aduceau lumii jalea, teama, bătrîneţea, grijile, boala, sărăcia, foamea şi chinul, şi războiul. Ele i-opreau pe călători şi le spuneau cuvinte grele sau îi loveau cum le plăcea. Dar Hermes nu întîrzia. Zeii nu se temeau de genii. Şi ajungea numaidecît la graniţele întunecatului tărîm, înconjurat de rîul Stix ¹³⁷, de nouă ori, ca într-un ghem.

în calea lui, către palatul zeului Hades, mai trecea şi peste rîul Aheron ¹³⁸. Dar umbrele nu puteau trece, decît dacă plăteau lui Haron, luntraş bătrîn, un ban de aur, sau de argint sau de aramă. Morţii-şi ţineau în gură banul. Iar cel ce nu-l avea cu dînsul mai zăbovea pe-aceste maluri un veac întreg, ba şi mai bine...

Ceilalţi, de cum treceau de apă, zăreau o poartă larg deschisă către palatele lui Hades, palate despre care credeau grecii că-s făurite din argint. Şi, lîngă poartă, se-afla Cerber, monstrul cel cu trei capete. Pe capete se foiau şerpi, ce şuierau necontenit şi-şi ridicau spre călători gîtlejuri vinete, solzoase. Cîinele îi lăsa să intre pe poarta mare, larg deschisă ; dar cine pătrundea acolo nu mai putea, în veci, să iasă, căci Cerber îi sărea în cale şi-l alunga iar înlăuntru.

Şi încă mai spuneau elinii că umbra unui mort, trecînd de locul străjuit de Cerber, venea în faţa judecăţii, cît timp sta Hermes în Infern.

Cei ce erau învinuiţi de zeul Hades c-ar fi călcat poruncile vreunui mare olimpian, şi mai ales ale lui Zeus, erau pe loc zvîrliţi în Tartar.

Iar ei cădeau de-a rostogolul, pe-o cale tot atît de lungă, cît e din cer pîn' la pămînt. Aici, înconjuraţi de ziduri şi-un rîu de foc şi de scîntei, închişi cu-o poartă, făurită din diamantul cel mai tare, ce nu putea fi sfărîmată, gemeau în chinuri osîndiţii.

Acolo se găsea Tantal ¹³⁹, un rege care, aflîndu-se odată la un ospăţ, pe muntele Olimp, se mîniase, fiindcă zeii aveau ambrozia şi nectarul şi-l păstrau numai pentru ei. Ca să răzbune nedreptatea, luase merindele cereşti şi le dusese pe pămînt, dîndu-le muritorilor. El mai dezvăluise încă şi din secretele lui Zeus, şi-i vestise pe pămînteni despre ce se punea la cale pe seama lor, sus, în Olimp, aşa ca ei să se ferească.

Pentru toate aceste fapte, Tantal a fost silit să-ndure foamea care sfîşie trupul, setea ce pîrjoleşte pieptul şi spaima cea nimicitoare. Călăii l-au vîrît în apă, într-un lac limpede şi rece, pînă la brîu. Să vadă apa şi să-i fie sete. Au coborît pe lîngă dînsul ramuri din pomii de pe ţărmuri. Ramuri cu rodii şi naramze, mere, şi pere, şi smochine. Să simt-aroma că-l îmbată. Să-i crească foamea fără margini.

Dar cum se apleca spre apă, să-şi ude buzele uscate de setea care-l mistuia, apa se retrăgea spre maluri. Şi cum căta să-ntindă mîna, să ia o fructă de pe ramuri, să-şi potolească puţin foamea, de veacuri lungi neostoită, toţi pomii îi piereau din faţă.

O stîncă grea şi colţuroasă sta doar oleacă agăţată deasupra lui, gata să cadă şi să-l strivească sub povară.

Bătrîn, cu barba colilie, străvechiul rege sta în apă, sub întreita suferinţă, bătut cu bicele de genii, zgîriat cu gheare ascuţite, batjocorit şi zi, şi noapte... şi frica-i măcina puterea, doar cît privea puţin spre stîncă. Şi el striga mereu lui Hades :

— Zeu blestemat, ajungă-ţi chinul !

Dar Hades, încruntat pe tronu-i, nici nu se ostenea s-audă...

Ixion şi Sisif

Şi tot în Tartar mai era un rege din Tesalia, cu numele de Ixion. El îndrăznise să-şi înalţe ochii către zeiţa Hera şi să îi spună ca o iubeşte.

— O cutezanţă nemaipomenită !... Cum să-şi ridice ochii către Hera un simplu muritor ? I-o crimă ce se cade pedepsită în mod pilduitor ! strigaseră toţi zeii.

— De ce ? îi întrebase Ixion. Voi, zeii, nu alergaţi după soţii şi după fete de muritori ? Nu le minţiţi ?... Şi însuşi Zeus, cît e el de mare, n-a înşelat atîtea pămîntene ?...

— A !... Dacă Zeus ar fi vrut să aibă în braţele-i nemuritoare pe soaţa ta, i-au răspuns zeii, era o cinste şi o fală, şi pentru ea, şi pentru tine... Dar tu, un om. de rînd, să câţi spre slavă, spre o zeiţă olimpiană ? Netrebnice, ai să plăteşti amarnic !

Şi l-au zvîrlit în Tartarul lui Hades, l-au ţintuit pe-o roată de aramă, încinsă bine-n flăcări, şi l-au legat, în loc de lanţuri, cu şerpi oribili, reci şi umezi ce-l otrăveau muşcîndu-i trupul. Iar roata se-nvîrtea întruna, jn timp ce Ixion, sărmanul, ţipa şi se zbătea de groază.

Se mai găsea-n acele locuri Sisif, regele din Corint, cel care îi dezvăluise lui Asopos fapta lui Zeus : crima de-a-i fi răpit copila ce purta numele Egina.

De ciudă şi mînie, Zeus, aflând, că este dat de gol, l-a azvîrlit pe Sisif în Tartar. Cei trei judecători, pe care îi avea Hades în Infern, l-au osîndit să se trudească pe veşnicie. El trebuia să urce-o stâncă pe-un munte nalt, nespus de nalt. Cu trudă şi cu suferinţe urca sărmanul pînă sus ; da'ndată ce-ajungea pe culme, o eumenidă se ivea, îi smulgea stînca şi-o azvîrlea la poalele acelui munte. Şi iar pornea Sisif s-o urce cu osteneli ne-nchipuite. Sudoarea îi curgea-n şiroaie. Trupul îi tremura ca varga. Abia putea să mai respire, dar nu-ndrăznea să se oprească, pentru că genii infernale învîrteau bice făurite din zeci de şerpi încolăciţi şi îl izbeau necontenit. Sîngele îi curgea şiroaie, din trupul vlăguit de trudă.

Desigur că pe lîngă-aceştia mai erau mii şi mii de umbre, ce îndurau pedepse crunte, cum hotărau judecătorii, sub ochiul ager al lui Hades.

E drept că unii dintre oameni : cei ce slăviseră pe zei, ca şi cei drepţi, viteji şi vrednici, erau trimişi pentru odihnă în nişte locuri minunate. Hades îi răsplătea anume, ca să le fie la toţi pildă şi să-mplinească pămîntenii, cu umilinţă şi cu teamă, legile aspre, hotărîte de către Zeus, pentru toţi.

Pe-aceştia îi duceau cu cinste în Insulele fericirii, ale norocului şi păcii, numite de cei vechi Cîmpiile-Elizee ¹⁴⁰.

Aici, la marginea lumii, era o ţară-ncîntătoare. Nu era frig, nici cald, nu bătea vîntul. Abia de respira Zefirul, împrospătând mereu văzduhul. Şi umbrele se desfătau în cântece şi danţ şi lupte, pe pajiştile-nmiresmate. Durerea nu se cunoştea. Tot ce fusese intristare aici era de mult uitat. Nu stăpânea decît plăcerea şi bucuria şi răsfăţul...