Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Genii întunecate se năpustesc în palatul din Teba

N-a trecut însă mult, şi Hera, prin iscodiri şi vicleşuguri, a aflat că trăia copilul, şi-nverşunată ca o fiară s-a coborît pe loc în Tartar.

Erau acolo nişte furii, geniile rele ale lui Hades.

— O !... Răzbunaţi-mă, voi genii, a glăsuit zeiţa Hera, şi glasul ei vuia în Tartar. Regele Atamas şi Ino m-au supărat, crescînd în casă pe-un fiu nelegiuit, ce-l are Zeus cu-o fată pămînteană. Nu le-ajungea c-aveau ei înşişi alţi doi copii, pe Melicerte şi pe Learh... şi l-au primit la dînşii-n casă şi pe micul Dionisos. Porniţi, deci, una dintre voi... Tu, Tisifone, eşti mai cruntă !... şi varsă peste ei otravă, foc, spaimă şi nelegiuiri. Faceţi-i pe aceşti părinţi — ca o osîndă meritată — să-şi piardă cei doi fii iubiţi, pe Melicerte şi Learh. Mai mult, chiar ei să şi-i ucidă... şi astfel să se-nveţe minte toţi oamenii că nu e bine să supere, cumva, pe Hera...

De cum a dat porunci zeiţa, îngrozitoarea Tisifone şi-a luat în mînă o făclie muiată-n sînge şi-n otravă. Şi-a pus pe spate o mantie cruşită, tot la fel, în sînge. Mijlocul şi l-a strîns în chingă de şerpi, de vipere lucioase. Şi a pornit în zbor, urmată de un cortegiu fără seamăn. Zbura cu ea, urlînd turbate : Ura cea neagră, Nebunia, Crima şi Jalea şi Teroarea, şi alte genii nemiloase.

Cum au ajuns, zice legenda că s-a cutremurat palatul. Porţile grele de aramă s-au zguduit, căzînd în lături. Soarele, ce din cer zărise cruntul alai al Tisifonei, s-a depărtat, să nu mai vadă ce crimă se punea la cale.

Dar Tisifone-a călcat pragul palatului lui Atamas. Plină de ură, ea şi-a smuls, cu mîna-i neagră şi ciumată, doi şerpi din pletele zburlite şi a zvîrlit unul spre Ino, altul spre regele-Atamas. Iară cu falca-nsîngerată a făcut semne de blestem.

In şerpii-aceia Tisifone vîrîse spuma nebuniei şi a dorinţei de măcel...

Regele şi regina îşi pierd minţile

Şi Atamas, pierzîndu-şi mintea, văzînd-o pe soţia lui, care-şi ţinea la sîn copiii, a început să ţipe-aşa :

— Ce caută în palat leoaica şi puii ei ? Săriţi !... Săriţi !... Intindeţi laţurile voastre şi prindeţi fiara !... şi-o stîrpiţi !

In nebunia-i, dată de şarpele care-l muşca, sărmanul Atamas crezuse că soaţa lui este o fiară, şi pruncii săi — pui de leoaică.

Şi-n timp ce furia, mulţumită că-şi atinsese ţelul, zbura din nou vîrtej spre Tartar, regele Atamas trăsese pe cel mai mic dintre feciori, Learh, ce încă gîngurea, din braţele măicuţei sale, şi—1 aruncase într-un zid, ca piatra dintr-o praştie.

Ino — neştiind nici ea ce face, sub muşcătura veninoasă — se repezise pe o stîncă cu celălalt copil în braţe, prea drăgălaşul Melicerte. Şi de pe stîncă s-aruncase în valurile vinete.

Nimfe şi prietene şi slugi, care trăiau pe lîngă Ino, se şi grăbiseră s-o scape. Dar Hera, ce privea din ceruri, şezînd pe jilţul ei de aur, făcuse semn, şi toate-acestea s-au prefăcut pe dată-n păsări, în pescăruşi, care şi astăzi zboară şi ţipă peste valuri, cum spun legendele eline, căutîndu-i pe Ino şi pe prunc.

Fiul lui Zeus scapă cu viaţă

Văzînd, din slava lui, stăpînul ce se întîmplă pe pămînt, i-a şoptit repede lui Hermes:

— Fugi !... Zboară-ndată către Teba şi scapă-mi fiul din primejdii...

Noroc că-n toată vremea asta Dionisos era cu Mistis, în încăperea-ntunecată.

Hermes l-a luat pe micul zeu şi a plecat cu el în zbor, în timpul nopţii următoare. A zburat el, a tot zburat şi a ajuns în insula unde trăia o nimfă, Nisa ¹⁶⁰.

— Să îngrijeşti de acest zeu, fiul Semelei şi-al lui Zeus, mai mult decît de fiinţa ta, i-a poruncit pristavul nimfei.

— Voi îngriji, a răspuns Nisa, şi l-a ascuns în peştera cea mai umbroasă-a insulei, l-a învelit în vălu-i alb şi l-a împodobit cu flori.

Aici, în Nisa, s-a-nălţat zeul ferit de ochii Herei.

Şi crescînd el mai mărişor, Zeus i-a dat ca-nvăţător pe un satir bătrîn : Silen ¹⁶¹.

Satirul era gras şi vesel. Umbla întotdeauna beat, dai cu-o beţie inspirată, căci la beţie el putea să prevestească şi viitorul. Iar de cînta-n păduri satirul, pînă şi fiarele jucau. Codrul îşi clătina frunzişul. Chiar zeii se săltau adesea din jilţurile lor de aur, dan-ţînd cuprinşi de veselie, prin muntele cel 'nalt, Olimp.

Penteu

Cum s-a făcut bărbat în lege, Dionisos pornise-n lume să-mprăştie viţa de vie.

El colinda din ţară-n ţară. Umbla-ntr-un car tras de pantere, de lei, de tigri şî-alte fiare ¹⁶², urinat de un cortegiu vesel, format din nimfe şi satiri. Pe un măgar venea, alături, prietenul său, Silen, beţivul. Nimfele care-l însoţeau purtau numele de bacante şi, împreună cu satirii — demoni cu coarne şi copite, ce semănau cu nişte ţapi — danţau mereu, neobosite, în jurul lui Dionisos, băteau din tobe şi ţimbale, şi altele sunau din flaut Iar vinul... vinul curgea gîrlă... Şi toţi făceau atîta larmă, că oamenii se-nfricoşau şi se plecau către cortegiu, aduceau jertfe — mai des ţapi — şi-l aclamau neîncetat.

Cine nu se pleca-nainte-i urma să fie pedepsit...

Aşa se povestea, de pildă, că zeul, colindînd pămîntul, s-ar fi-ndreptat cîndva spre Teba, spre ţara unde se născuse. Acolo se afla pe tron un rege nou, numit Penteu.

Mulţi dintre oameni, aflînd vestea că s-apropia Dionisos, se grămădeau să-i iasă-n cale, ştiind că zeilor le place să te supui fără zăbavă. îl aclamau pe acest zeu, care venea cu carul său tras de pantere şi de lei, urmat de nimfe şi satiri şi-avînd în preajmă pe Silen.

Deodată iese din palat regele Tebei, strigînd tare : — Staţi !... Nu vă grămădiţi în calea acestui zeu, ce nu cunoaşte nici armele, nici vitejia. Bătrînilor, nu ţineţi minte că neamul nostru ni se trage din zeul cel puternic, Ares ? Voi, tineri ce-aţi ajuns la vîrsta de-a purta suliţe şi scuturi, puneţi-vă pe creştet coifuri, nu foi de viţă şi ghirlande. Zvîrliţi încolo tirsurile, ce amintesc de moleşeală şi de beţia ruşinoasă, şi nu vă mai plecaţi urechea la cîntecele de bacante. Nu vă mai prindeţi nici în danţul ce-l tropăie satirii beţi. O, nu vă istoviţi puterea, sorbind licoarea blestemată, pe care ne-o aduce zeul. De e sortită Teba noastră să cadă-nvinsă, bine, fie, însă prin luptă glorioasă. Nu vreau să fie Teba pradă acestui zeu atît de tînăr şi dezmăţat, lipsit de vlagă, ce umblă cu beţivii-n roiuri şi-i parfumat, cu flori în plete, ca o femeie, ca o nimfă, din cele care îl urmează...

Şi-şi cheamă slugile Penteu. Le porunceşte să alerge în goana mare, să găsească pe noul zeu, să-l lege-n ştreanguri. Dar ca să nu se piardă vremea, el însuşi urcă pe Citeron. (Un munte unde se-adunase mulţime de femei şi nimfe, să săvîrşească pentru zeu-mistere şi închinăciuni, iar printre ele se găseau : Agave, propria lui mamă, surorile şi alte rude.)

Insă Dionisos — se zice — aflînd de fapta lui Penteu, a început să rîdă-n hohot.

— Rege nebun, a grăit zeul, gîndeşte el că mă va-nvinge ? Că va opri cultul lui Bachus ?... Silen !... Aşteaptă, am să fac o glumă, să rîdem amîndoi cu poftă.

Şi-a-nălţat tirsul spre bacante, mai mult spre mama lui Penteu. Acestea s-au pornit să sară şi mai vîrtos, ca-ntr-un vîrtej, cînd bate vîntul şi răscoleşte tot nisipul cel galben de pe malul mării.

Tocmai venea din văi Penteu şi se mîhnea auzind cîntul şi ţipetele deşucheate.

Agave cea cu păr cărunt îl vede cea dintîi cum urcă. Sub vraja lui Dionisos, nu ştie că e fiul ei. Ci-l socoteşte un mistreţ.

— Surorilor, grăieşte dînsa către bacantele din munte. Priviţi-acest mistreţ oribil, ajuns pe pajiştile noastre. Eu vreau ca prima să-l lovesc...

Şi ea se-ntoarce mînioasă, lovind cu tirsul în Penteu, iar ceata aprigă s-avîntă spre rege, care stă uimit privind la mama lui, Agave, ce-l socotise un mistreţ.

în vîrful muntelui e zeul şi rîde-n hohot cu Silen :

— Ce zici, bătrîne, bună-i gluma ?

— E bună, rîde şi Silen. Penteu pricepe însă totul.

— Dionisos, îl strigă dînsul, în timp ce lăncile-l lovesc, zeu ce aduci pierzania şi-acuma crima, mă învingi... Dar tot n-am să mă-nchin puterii tale, zeu viclean...

Şi-ar mai fi spus, ar fi strigat şi l-ar fi blestemat pe zeu, dar nimfele, înfierbîntate, s-au repezit la el grămadă şi l-au ucis cît ai clipi...

In acest fel, bietul Penteu, vroind să-mpiedice ca-n Teba să se împrăştie beţia ¹⁶³, căzu atunci zeului pradă.