Vladu Krisztina Introducere



Yüklə 104.69 Kb.
tarix27.10.2017
ölçüsü104.69 Kb.


Politica tolerantei zero”

- iluzii periculoase despre masurile de asigurare si de mentinere a ordinii -

Autor_2007_: Sarosi Peter

Traducerea: Vladu Krisztina



Introducere

In iulie 1994, primarul de atunci al New York-ului, Rudolph Giuliani, impreuna cu seful departamentului de politie William Bratton au publicat un document strategic intitulat ”Revendicarea spatiilor publice din New York” (Reclaiming the Public Spaces of New York), in care anuntau o schimbare radicala in abordarea criminalitatii1.

Noua linie politica, promovata sub denumirea ”initiativa pentru imbunatatirea calitatii vietii” (quality-of-life initiative)a devenit cunoscuta ca politica “tolerantei zero”, care consta in sanctionarea prompta si aspra a delictelor minore precum aruncarea gunoiului pe strada, graffiti, urinatul in public, consumul de bauturi alcoolice in locuri publice, consumul de droguri sau prostitutia.

Aceasta strategie se baza pe un articol aparut cu 12 ani in urma, in numarul din martie 1982 al revistei The Atlantic Monthly, intitulat ”Ferestre sparte: politia si siguranta comunitatii”, ai sociologilor James Q. Wilson si George L. Kelling2. Cei doi autori sustin ca lipsa unei reactii rapide din partea societatii fata de manifestari ale comportamentului deviant este un semnal care faciliteaza legitimitarea unor astfel de tipuri de comportament, astfel contribuind chiar la raspandirea delicventei grave. Exemplul cel mai elocvent dat de catre Wilson si Kelling a fost acela ca daca intr-o cladire un geam spart nu este inlocuit repede, acest lucru da impresia ca regulile pot fi incalcate, si delicte mai grave decat spargerea unor ferestre, precum o spargere, de exemplu, pot trece nepedepsite. Daca, in schimb, geamul spart este inlocuit imediat, mesajul care se transmite este ca aceea comunitate vegheaza la respectarea normelor.

De aceea, interventia politiei reprezinta mai mult decat simpla punere in aplicare a prevederilor legale, capatand o conotatie sociala.

Teoria Ferestrelor Sparte a lui Wilson si Kelling a ajuns sa fie inseparabila de practica initiativei pentru imbunatatirea calitatii vietii, aceasta din urma fiind considerata de multi validarea practica a teoriei.

Asta deoarece in a doua parte a anilor ’90, rata criminalitatii din New York a evoluat favorabil, atat presa cat si clasa politica la putere vazand in cifrele pozitive dovada empirica pentru fezabilitatea in practica a teoriei Ferestrelor Sparte.

Aceasta teorie este fara indoiala pe placul oricarui cetatean care fusese victima unei infractiuni si care cunoaste senzatia umilitoare a neputintei, sau care pur si simplu doreste sa-i ocroteasca pe cei dragi de situatii similare.

Dar oare functioneaza intr-adevar aceasta teorie in practica? Este modelul newyorkez al politicii tolerantei zero o poveste de succes? Care sunt consecintele ei nedorite in SUA? Constituie ea un model de urmat sau exista alternative mai eficiente si mai juste?

Acestea sunt intrebarile la care si-a propus sa raspunda articolul de fata.
Bazele teoretice

Politica tolerantei zero s-a nascut de fapt nu in New York, ci in Chicago, unde sociologii din cadrul New Chicago School- printre ei si James Q. Wilson- si-au propus sa puna bazele unei paradigme neoconservatoare, sustinand ca erodarea valorilor societatii este principalul motiv al cresterii ratei criminalitatii, spre deosebire de orientarile social liberale care indicau inechitatile sociale si discriminarile rasiale ca fiind principalele cauze ale fenomenului.

Wilson si colegii acestuia au respins teoria criminologica populara a anilor ‘60-‘70 care trata delictele intr-un context mai larg, social si economic, punand in schimb accentul pe delimitarea tipologiilor, a celor cu comportament social adecvat respectiv cei care incalca norma.

In cartea sa aparuta in 1963 si intitulata City Politics, Edward C. Banfield, care fusese profesorul lui Wilson la Universitatea din Chicago, a folosit expresia ”logica cresterii” (logics of growth) pentru a descrie fenomenul pe care-l osbervase, si anume ca persoanele cu venituri mai mari parasesc centrul metropolelor in favoarea cartierelor rezidentiale, in timp ce in zonele centrale cu cea mai densa populatie si cu cel mai slab nivel de trai creste concentratia paturilor sociale cu venituri mici3.

Banfield foloseste termenul ”ethos” pentru a descrie gusturile, preferintele, atitudinile, obiceiurile claselor sociale, fiind de parere ca exista o corelatie specifica intre ethos si al felului in care respectiva clasa sociala percepe timpul.

Clasele sociale inferioare traiesc de pe o zi pe alta, actionand pe impuls, fiind orientati spre prezent, fara o viziune al viitorului.

In opinia lui Banfield acest tip de om, orientat spre prezent manifesta o inclinatie (individual propensity) si o motivatie (inducement) mai puternica pentru savarsirea unei infractiuni decat unul care nu se incadreaza in aceasta tipologie.

Asta deoarece beneficiul de pe urma infractiunii este de regula imediat, in timp ce perspectiva pedepsei se pierde intr-un viitor obscur.

Daca intr-un cartier concentratia celor orientati spre prezent este foarte mare, castiga teren ethosul claselor inferioare, precipitand procesul de transformare in norma a manifestarilor de incalcare a normelor, al comportamentului antisocial si a savarsirii de infractiuni.

Wilson refuza, la fel ca si mentorul sau, politicile care isi propun schimbarea cauzelor mai profunde, de natura sociala a infractiunilor sau a mediului acestora, respingand ideea ca cercetarile specialistilor in criminologie menite sa studieze contextul psihologic si situatia sociala al delicventului ar facilita intr-adevar procesul decizional al politicienilor4.

Afirma de asemenea ca aceste initiative, prin invocarea cauzalitatii sociale, nu fac altceva decat sa-i absolve pe infractori de asumarea raspunderii pentru faptele comise, oferindu-le astfel chiar justificare.

Wilson este de parere ca politica in materie penala ar trebui sa vizeze in primul rand aspectul fezabilitatii politice.

In cartea intitulata Crime and Human Nature, a carei co-autor este Richard Herrnstein sustine ca unii oameni sunt genetic predispusi la savarsirea de infractiuni5, reinviind practic teoria ereditara a lui Lombroso, care sustinea ca criminalul innascut poate fi cunoscut dupa anumite stigmate corporale.

Autorii nu resping rolul contextului social, dar sunt de parere ca masurile politice nu pot schimba natura umana si inclinatia spre a comite infractiuni.

In cartea sa The Moral Sense, Wilson sustine ca moralitatea clasei mijlocii din SUA si-a pierdut treptat credibilitatea in cea de-a doua jumatate al secolului 20, cedand loc relativismului moral si ca acest lucru a contribuit semnificativ la cresterea infractionalitatii6.

Ideile avansate de teoreticienii de la New Chicago School precum Dan Kahan, Banfield si Wilson auservit ca baza abordarilor pragmatice folosite cu predilectie in domeniul politicii in materie penala:

ele proclamau reprimarea prompta si eficienta a comportamentelor disruptive precum si a ethosului orientat spre prezent, specific claselor sociale inferioare7.

Spre deosebire de ei insa, in loc de pedepsele cu ani lungi de inchisoare, s-a incurajat sanctionarea imediata si dura al comportamentului disruptiv, prin prezenta crescuta a fortelor de mentinere a ordinii pe strazi, razii frecvente in cartiere de saraci, interzicerea cersitului, a gastilor de cartier.


Politica tolerantei zero in practica

Teoria criminologilor neoconservatori a fost curand pusa in practica.

In iulie 1992 in Chicago s-a adoptat noua ordonanta impotriva bandelor organizate (Anti-Gang Loitering Ordinance) ceea ce a permis politistilor sa-i someze pe indivizii suspectati de activitati de banda sa paraseasca zona.

Ordonanta lasa la latitudinea politistilor sa decida cine este susceptibil de a apartine unei grupari si cine se plimba pasnic pe strada cu gasca de prieteni.

Cei care au incalcat ordonanta plateau o amenda si erau condamnati pana la 6 luni de inchisoare.

Ordonanta a fost in vigoare 3 ani de zile, timp in care politistii au somat 89 de mii de persoane sa paraseasca zona si 42.000 de persoane au fost aduse in fata instantei pe motiv ca incalcasera ordonanta.

In 1995, Curtea Suprema din statul Illionois a anulat ordonanta, pe motiv ca incalca Constitutia. Decizia a fost ulterior reiterata si de Curtea Suprema a SUA.

Edilii orasului insa nu s-au dat batuti si au reformulat ordonanta, de data asta cu o descriere mai concisa a ce inseamna ”asocieri in activitati de banda”, dar nici noua formulare nu a constituit o garantie pentru o mai buna respectare a libertatii individuale.



”Initiativa pentru imbunatatirea calitatii vietii” a fost pusa in practica initial in statiile de metrou din New York de catre William Bratton, care inainte sa devina seful departamentului de politie, intre 1990-1992 fusese seful departamentului de tranzit.

Bratton a refuzat ideea ca prevenirea criminalitatii ar presupune solutionarea cauzelor structurale precum somajul si saracia.

El obisnuia sa spuna ca motorul din spatele delictului este infractorul, si milita pentru restructurarea institutiei politiei, in spriritul managementului prin obiective8.

Agentii de paza de la metrouri au primit instructiunea ca in loc sa ii amendeze pe cei care calatoreau fara bilet, sa-i identifice si sa-i perchezitioneze pe acestia.

Bratton a fost incantat de succesul noii sale strategii, mai ales deoarece astfel au reusit sa prinda multi infractori care fusese dati in urmarire pentru alte infractiuni mai grave.

Bratton a extins metoda din statiile de metrouri asupra intregului oras, cu lozinca faimoasa: ”Spatiile publice ale New York-ului trebuie revendicate cetatenilor care respecta legea”.

Politistii ii somau pe cei care urinau in public, consumau bauturi alcoolice in locuri publice, aruncau gunoi in strada, pe cersetori, pe prostituate, etc.

In cadrul operatiei Juggernaut, Bratton a marit efectivul de politisti in cartierele drogurilor, a reformat conducerea politiei, a numit noi oameni in functii de conducere, le-a prescris metode de management specifice sferei de afaceri, si a actionat dur in combaterea coruptiei.

S-a introdus asa-numitul sistem Compstat, care monitoriza evolutia criminalitatii cu ajutorul unor baze de date computerizate ale infractiunilor comise, prin localizarea punctelor fierbinti (hotspots) din punctul de vedere al frecventei infractiunilor si creandu-se unitati speciale in acest sens.

In cartea sa aparuta in 1998, intitulata ”Redresare: Cum a inversat cursul epidemiei de infractiuni super-politistul Statelor Unite ale Americii”, Bratton considera sistemul Compstat ca fiind unul dintre principalele motoare al intregului model9.

Politica ”tolerantei zero” a fost continuata de catre Howard Safir: in anul 1997 acesta a triplat numarul unitatilor de patrulare, ale caror sarcina numarul unu a fost oprirea persoanelor suspecte si perchezitionarea acestora pentru port ilegal de arma.

La sfarsitul anilor ‘90 New York City sarbatorea scaderea drastica a numarului de infractiuni: intre 1993 si 1999, numarul infractiunilor grave a scazut in medie cu 44,3%: omorurile cu 60,2%, violurile cu 12,4%, jafurile cu 48,4%, iar numarul spargerilor cu 45,7%10.

Pentru edilii orasului New York precum si pentru o mare parte a mass-media aceste cifre dovedeau clar succesul implementarii politicii ”tolerantei zero”.

Militantii pentru drepturile omului fluturau insa maniosi alte statistici: numarul de reclamatii depuse la Comisia de analiza a plangerilor civile intre anii 1992-1996 a crescut cu 60%, iar conform organizatiei pentru drepturile omului Amnesty International, dupa 1995 brutalitatea politiei a devenit o reala problema in New York, in special in cartierele locuite de latino-americani si afro-americani11. Directorul Uniunii pentru Drepturile Omului din New York (NYCLU), NormanSiegel a atras atentia asupra faptului ca 75% din totalul plangerilor proveneau de la persoane de origine afro-americana sau latino-americana.

Desi in 1996 persoanele de culoare constituiau doar 29% din totalul populatiei orasului, ei erau responsabili pentru 53%12 din plangerile depuse.

De asemenea, reclamatiile au fost tratate cu superficialitate, iar politistii au fost rareori trasi la raspundere. Pentru cea mai mare parte a opiniei publice insa, ingradirea drepturilor si libertatilor parea un pret acceptabil pentru o mai buna siguranta publica.

Dar era renuntarea la drepturi si libertati in schimbul promisiunii sigurantei publice intr-adevar o afacere convenabila?

Majoritatea criminologilor au exprimat dubii vizavi de efectul benefic al politicii ”tolerantei zero” asupra sigurantei publice, fiind de parere ca in spatele valului de reducere a infractiunilor trebuie cautate cauze mai profunde, de ordin structural.

In capitolul ce urmeaza vom face o trecere in revista a studiilor care vizau eficienta in practica a teoriei Ferestrelor Sparte.
Dovezi empirice

Pentru a demonstra succesul politicii tolerantei zero, sustinatorii teoriei Ferestrelor Sparte fac trimiteri la numeroase rezultate ale cercetarilor in domeniu, dintre care se remarca cartea lui Wesley Skogan intitulata ”Dezordine si declin: Criminalitatea si spirala declinului in cartierele americane”13.

Skogan a comparat imaginea subiectiva pe care o aveau membrii unei comunitati despre ordinea si siguranta din cartierul lor cu datele statistice, obiective, si a ajuns la concluzia ca in cazul comunitatilor pentru care incalcarea normelor nu constituie ceva iesit din comun, rata infractiunii este mai mare.

Metodologia cercetarii lui Skogan a fost criticata de catre Bernard E. Harcourt, profesor de drept tot din Chicago:

acesta a replicat studiul lui Skogan, publicand propriile concluzii in cartea intitulata ”Iluzia ordinii: falsa promisiune a politicii ‘‘tolerantei zero”14.

In opinia lui Harcourt, din datele lui Skogan nu reiese ca ar exista o corelatie statistica semnificativa intre ordinea publica si cazurile de infractiuni grave precum spargerile sau violurile.

Harcourt, la randul sau, a subliniat importanta unor factori perturbatori de natura sociala precum etnia sau nivelul de trai, factori carora Skogan nu le-ar fi acordat suficienta atentie.

O alta carte des citata de adeptii teoriei este ceea a autorilor Sampson si Cohen aparuta in 1988, cu titlul ”Efectul disuasiv al politiei asupra criminialitatii”15.

Studiul celor doi autori a examinat influenta pe care o are imaginea comunitatii despre propria siguranta si despre masura conformarii cu normele asupra evolutiei crimelor comise.

In opinia autorilor, atitudinea agresiva a politistilor si masurile inasprite de patrulare pe strazile orasului au un efect indiscutabil asupra infractiunilor, dar in ceea ce priveste delictele grave, intr-o masura mai mica, neglijabila chiar.

Ei au ajuns la concluzia ca nu se poate arata daca efectul asupra infractiunii se explica direct, datorita intreventiei politiei, sau indirect, prin modificarea sensului notiunii de ordine.

Lucrarea lui Sampson si Raudenbush intitulata ”Analiza sistematica a spatiilor publice: o noua abordare a perturbarii ordinii in comunitatile urbane” aparuta in 1999 este una dintre cele mai ample incercari de a demonstra ipoteza Ferestrelor Sparte16.

Autorii au studiat inregistrari ale camerelor de supraveghere montate pe peste 23.000 strazi din 196 de cartiere din Chicago si au intervievat peste 3.500 de locuitori pentru a afla efectele tulburarii vizibile a ordinii publice asupra evolutiei infractiunilor majore.

Nici acest studiu nu a reusit sa sustina ipoteza Ferestrelor Sparte, cercetatorii negasind nicio o relatie de cauzalitate intre fenomenul de perturbare a ordinii publice si evolutia numarului infractiunilor majore.

Cei doi arata ca desi in Amsterdam sau in San Francisco deranjarea ordinii publice este manifesta, acest lucru nu inseamna neaparat ca numarul infractiunilor grave ar fi mai mare decat in alte metropole unde tulburarea ordinii publice este mai putin vizibila.

Perturbarea linistii publice nu constituie deci neaparat un factor criminogen.



Kenneth J. Novak si colegii sai au publicat propriile rezultate in acest sens sub titlul ”Efectul interventiilor dure ale politiei in cazurile de tulburare a linistii publice asupra infractiunilor”17.

In studiul intreprins Novak a cercetat efectul pe care il are prezenta crescuta a echipajelor de mentinere a ordinii intr-un cartier cu un numar mare de infractori dintr-un oras mare american asupra evolutiei numarului de infractiuni garve cum ar fi spargerea sau omorul.

Nici in acest caz, cercetatorii nu au gasit suficiente dovezi pentru a demonstra relatia de cauzalitate intre tulburarea ordinii publice si frecventa infractiunilor grave.
Succesul din New York - o poveste de succes unica?

In cartea sa, William Bratton considera ca ameliorarea statisticilor pentru infractiunile din New York se datoreaza introducerii politicii ”tolerantei zero”:

intre 1993-1996 numarul infractiunilor a scazut vertiginos, mult mai puternic decat in orice alt oras american, singura explicatie pentru acest fenomen fiind, in opinia lui Bratton, initiativa pentru imbunatatirea calitatii vietii.

Harcourt, pe de alta parte, in lucrarea sa mai sus citata sustine ca povestea de succes din New York nu a fost nici pe departe unica in SUA pentru aceea perioada, si ea este mai degraba rezultatul unei tendinte generale, putin influentata de legislatia aplicata18.

El arata ca intre anii 1991 si 1999 pe intreg teritoriul SUA numarul cazurilor de crima a scazut dramatic (in 1999 s-au inregistrat 5,7 de crime pe 100,000 locuitori, ceea ce corespunde nivelului inregistrat in 1966).

In unele orase precum Houston, San Diego, Washington DC sau St. Louis, numarul de crime a scazut chiar mai rapid decat in New York.

”Povesti de succes” similare celei inregistrate in New York gasim si in orase care abordau o politica de mentinere a ordinii complet diferita, precum San Francisco sau San Diego.

In exact aceeasi perioada, politia din San Diego, de exemplu, recurgea la metode diametral opuse, obiectivul sau principal fiind imbunatatirea, adancirea relatiei dintre comunitati si politie si recurgerea cat mai rara la forta a echipajelor de politie.

Intre 1990 si 1995 efectivul politiei new yorkeze a crescut cu 39,5%, in timp ce numarul delictelor a scazut cu 37,4%.

In aceeasi perioada, efectivul politiei din San Diego a crescut cu doar 6,2%, rata criminalitatii scazand, in schimb, in aproape acceasi masura ca si in New York(36,8%)19.

In orasul californian s-a adoptat o strategie de prevenire a infractiunilor (Neighborhood Policing Philosophy) cu scopul cresterii responsabilitatii comunitatilor locale, actiune in cadrul careia au fost instruiti peste 1.000 de voluntari si politisti civili.

Intre1993 si 1996, numarul arestarilor preventive din New York a crescut de la 255 mii la 314 mii, in timp ce in SanDiego a scazut de la 56 mii la 48 mii.

In San Diego arestarile preventive au scazut cu 15%, inregistrandu-se de asemenea cu 8% mai putine plangeri impotriva comportamentului abuziv al politistilor.

In anii `90 si edilii oratului San Francisco au adoptat o politica diferita de cea a ”tolerantei zero”, si numarul violurilor, a jafurilor si a vatamarilor corporale a scazut intr-un ritm mai rapid decat in New York.

Mai mult, autorii Taqi-Eddin si Maccalair, in lucrarea lor intitulata ”Zguduirea Ferestrelor Sparte: o analiza a politicii pentru combaterea infractiunilor al orasului San Francisco” au aratat ca pentru perioada 1992 -1998, la nivelul intregii tari San Francisco a inregistrat cea mai dramatica scadere a ratei criminalitatii20.

Numarul infractiunilor a scazut intre 1992-1998 cu 47%, in timp ce numarul persoanelor condamnate la pedeapsa cu inchisoare a scazut de la 2,136 la 703.



”Ar fi mult prea simplist sa atribuim scaderea infractiunilor din New York initiativei pentru imbunatatirea calitatii vietii” este concluzia la care ajunge Harcort, care crede ca este vorba de fapt despre un trend caracteristic tuturor marilor metropole americane, care se datoreaza nu atat reformelor politice cat unor cauze structurale.

Asa se explica si faptul ca dupa 1999, numarul cazurilor de crima a inceput un nou trend crescator in 1999, in pofida politicii pentru combaterea infractiunilor practic, nealterate.




Ce se ascunde in spatele tendintelor infractionale?

Majoritatea criminalistilor sunt de parere ca in spatele tiparelor si tendintelor din statisticile criminale se afla fenomene sociale, economice, culturale complexe, impactul interventiilor la nivel politic fiind extrem de greu de cuantificat. Unii accentueaza importanta evolutiei demografice, pe cand altii atrag atentia asupra evolutiei consumului de droguri, al alcoolului sau a ratei somajului. In a doua parte a anilor `80, majoritatea acestor indicatori aratau ingrijorator.

Studiul efectuat de catre Andrew Karmen asupra evolutiei cazurilor de crima din New York a demonstrat ca numarul omuciderilor era cea mai ridicata in cartierele cu o rata mare de somaj, cu o pondere mare a barbatilor tineri si un nivel de trai scazut, deci mai ales in cartierele de afro-americani si latino-americani, victimele fiind si ele in mare parte latino- sau afro-americani21.

Numarul de crime a atins punctul culminant in 1990-91: din cele 4.468 de victime 2.121 erau afro-americani, 1.708 latino-americani si doar 446 caucazieni.

In cartierele new yorkeze unde s-au inregistrat cele mai multe cazuri de crima domnea mizeria, infrastructura era proasta, iar sistemul de ingrijire medicala si cel de asistenta sociala extrem de precare.

Din cauza recesiunii economice, in anul 1991 un numar record al populatiei (36,9 de milioane de oameni) traiau sub pragul de saracie, cu 1,2 milioane mai multi decat in anul precedent.

Intre 1980 si 1993 bugetul alocat programelor de formare profesionala si incadrare in munca a scazut la jumatate.

Astfel, anul 1991 a fost un an critic nu doar din cauza cresterii vertiginoase a criminalitatii ci si datorita amplificarii efectelor unor factori structurali care a pus societatea intr-o pozitie vulnerabila in fata criminalitatii violente.

Aici se numara epidemia de crack din a doua jumatate a anilor `80, violentele stradale si razboaiele dintre bande care au afectat mai ales cartierele sarace ale afro - si latino-americanilor22. Multi tineri, fara nicio perspectiva pentru un trai mai bun si-au incercat norocul pe piata ilegala a drogurilor.

Studiul lui Alfred Blumstein din 1995 arata ca in timp ce la sfarsitul anilor `80 numarul de crime in randul populatiei de peste 25 de ani a scazut constant, numarul crimelor armate a crescut vertiginos in randul barbatilor tineri, acesta fiindin mod clar consecinta luptelor dintre bande pentru piata crackului23.

In articolul sau publicat in 1999, Jeffrey Fagan a atras si el atentia asupra relatiei de cauzalitate dintre evolutia consumului de droguri si scaderea infractiunii violente din New York, admitand totusi ca nu se poate stabili cu exactitate in ce masura se datoreaza aceasta evolutie scaderii consumului de droguri si in ce masura ar putea fi vorba de interventia crescuta si dura a fortelor de ordine24.

In opinia lui Benjamin Bowling, marginalizarea si excluderea sociala alarmanta de la sfarsitul anilor `80 si inceputul anilor `90, extinderea epidemiei de crack si de cocaina precum si criza morala si organizatorica in care a decazut departamentul de politie al orasului, toate au contribuit la cresterea dramatica a cazurilor de criminalitate din New York25.

Scaderea -la fel de dramatica- a fenomenului delicventei se datoreaza la randul ei interactiunii acelorasi factori: consumul de crack-cocaina atinsese apogeul la inceputul anilor `90, dupa care a inceput sa scada.

In timp ce in anul 1986 testele de urina efectuate pe persoanele retinute la sectiile de politie depistau consum de cocaina la 78% dintre adulti, in 1993 acest procent era de abia 10%.

Pe langa faptul ca piata cocainei a pierdut teren, a mai avut loc un fenomen, ne atrage atentia Bowling: s-a schimbat insasi structura pietei la negru, devenind mult mai echilibrata si mai controlata.

In timp ce in anii `80 vanzatorii de cocaina si de marijuana duceau o lupta acerba pentru castigarea de noi piete de desfacere, la inceputul anilor `90 partile de piata si rapoartele de forta au fost deja consolidate, iar comertul cu droguri s-a retras in locatii mai ascunse, mai sigure, rezultand mai putine conflicte violente si armate.

Bowling recunoaste si meritele reformelor introduse de Bratton, dar acorda o mai mare importanta eforturilor de restructurare a departamentului de politie, a imbunatatirii managementului decat interventiilor agresive a patrulelor de ofiteri pe strazile orasului.

Bowling mai are o sugestie interesanta, si anume ca in mod indirect, prezenta patrulelor de politisti pe strazi ar fi contribuit la retragerea in locatii mai ascunse a pietei de droguri, ceea ce la randul sau a jucat un rol in scaderea numarului de crime - deci nu asa cum presupun adeptii teoriei Ferestrelor Sparte.

Aceasta idee este dezvoltata si de catre Sanho Tree, cercetator din cadrul Insitute for Policy Studies din Washington, care observa ca perfectionarea metodelor folosite in razboiul pentru combaterea comertului cu droguri exercita un fel de efect darwinian asupra pietei drogurilor: acestei lupte supravietuiesc doar structurile infractionale cele mai capabile pe masura ce logistica pietei negre devine mult mai bine organizata, iar foarte multi dealeri, pierdanti in acest razboi, ajung dupa gratii26.

Unii criminalisti fac o analogie intre evolutia tendintelor de delicventa urbana si cea a epidemiilor.

In opinia lui Malcolm Gladwell, epidemiile de deliventa au puncte critice la fel ca si epidemiile, dupa care se raspandesc intr-o maniera non-lineara27.

Similar epidemiilor, si in evolutia delicventei se pot produce rapid coborasuri: pana si o mica recesiune poate conduce la plonjare.

De aceea este esential, in opinia lui Gladwell, planificarea oportuna in timp a interventiilor politice: daca se rateaza momentul critic (tipping-point), pana si cele mai elaborate campanii pot avea doar un impact modest.

Este, deci, posibil ca succesul politicii de mentinere a ordinii a lui Bratton sa fi fost datorat implementarii ei la momentul potrivit.

Restrangerea pietei drogurilor precum si un numar de alti factori de ordin social si economic de la inceputul anilor `90 au creat o constelatie prielnica masurilor pentru combaterea delicventei urbane, care au dat astfel randamente extraordinare. Pe termen scurt, cel putin.

Unii criminologi ne prezinta care sunt consecintele nedorite ale politicii tolerantei zero pe termen lung.



Tracey Meares, in studiul ei intitulat ”Loc si crima28 este de parere ca numarul infractiunilor depistate poate intr-adevar contribui la cresterea sigurantei publice, dar numai pe termen scurt.

Asta deoarece in cazul in care acest lucru rezulta in cresterea numarului de puscariasi, pe termen lung fenomenul este in detrimentul sigurantei publice.

Daca, de exemplu, dintr-un cartier sarac de afro-americani un numar mare de barbati tineri ajung dupa gratii, numarul infractiunilor s-ar putea reduce pe termen scurt, pe termen lung insa va avea loc slabirea puterii de coeziune in comunitatea respectiva.

In concluzie putem spune ca efectele politicii ”tolerantei zero”, de combatere a delicventei urbane nu sunt, in baza rezultatelor stiintifice, nici concludente si nici consistente.

Pe de alta parte, factorii de ordin structural precum mizeria, rata somajului, piata ilegala a drogurilor ar putea explica, in opinia multor cercetatori, fenomenul de reaparitie a criminalitatii.

De ce se bucura de popularitate politica ”tolerantei zero”?
Principala atractie a teoriei Ferestrelor Sparte si ulterior, a politicilor de tipul ”tolerantei zero” rezida in capacitatea lor de a oferi un model coerent care, imbratisand prejudecatile clasei mijlocii, promite combaterea prompta a infractiunilor din societate.

Politica ”tolerantei zero” raspunde nemijlocit atat nevoii massmedia cat si a opiniei publice prin cresterea senzatiei de siguranta publica, cu actiuni demonstrative si cu prezenta permanenta pe strazile orasului a patrulelor de ofiteri - dar acest lucru nu inseamna neaparat o siguranta publica reala si solida.

In spiritul politicii ”tolerantei zero” trebuie sa dispara de pe strazi elementele care corespund cel mai bine stereotipului de infractor: persoanele fara adapost, cersetorii, prostituatele, drogatii si tinerii apartinand minoritatilor etnice - toate grupurile marginalizate deci, ale caror simpla prezenta alimenteaza senzatia de nesiguranta a societatii, care prin comportamentul lor isca panica morala si care datorita prezentei crescute a fortelor de mentinere a ordinii sunt nevoiti sa se retraga de pe strazi.

Harcourt eticheteaza politica ”tolerantei zero”, foarte potrivit ”politie estetica”, care incearca sa rezolve problemele prin cosmetizarea a ce se vede la suprafata.

In opinia lui Harcourt, teoria Ferestrelor Sparte nu face altceva decat sa-i transforme pe cei mai marginalizati si mai saraci membrii ai societatii - pe oamenii fara adapost, pe cersetori si pe prostituate - in pericol social, care - tulburand ordinea publica - pot fi facuti responsabili pentru raspandirea delictelor grave precum crimele, jafurile sau spargerile.

Si astfel se ajunge in situatia ca ceea ce pana acum era considerat doar deranjant, devine de acum incolo daunator.

Wilson si Kelling rastoarna practic teoria lui J.S. Mill despre repararea pagubei pricinuite (conform careia statul poate interveni in viata personala a unui individ doar in cazul in care acesta pricinuieste o paguba directa unei alte persoane): ei incearca sa demonstreze ca incalcarea unor norme sociale de mica insemnatate constituie o amenintare directa la adresa fiecarui individ din cadrul societatii, alterand perceptia comunitatii despre ce constituie incalcare a normei.

Ei ofera astfel absolvire morala cetateanului respectabil, care ar prefera ca cersetorii sa dispara de pe strazi si din metrouri odata pentru totdeauna: el va putea de acum incolo sta cu constiinta impacata ca la ce viseaza nu serveste doar propriului confort, dar este si in interesul societatii.



Rudi Giuliani afirmase urmatoarele: ”Daca permitem ca perturbarea ordinii publice si lipsa de respect fata de semenii nostri sa prinda radacini, ingaduim comportamentelor antisociale mai grave sa castige teren... . Crima si desenarea in graffiti sunt doua delicte complet diferite, dar apartin aceleiasi continuitati” 29.

Harcourt observa foarte bine ca aceasta constructie sociala a ”tulburarii linistii publice” reflecta sistemul de valori al establishment-ului alb instarit, remarcand ca sustinatorii teoriei Ferestrelor Sparte nu pomenesc niciodata de infractiunile precum evaziunea fiscala, comise de ”gulerele albe”.

Multi criminologi considera ca teoria Ferestrelor Sparte este doar o varianta reambalata a clasicei ideologii conservatoare de politica criminala, de pe vremea cand James F. Stephen publicase pamfletul sau intitulat Libertate, egalitate, fraternitate, cu scopul de a demonta teoria liberala a lui John S. Mill.

Aceasta disputa fost reluata in anii ‘50 de catre Lord Devlin si H.L.A. Hart pe marginea discriminarii homosexualilor, si de atunci ea continua sa reapara, avand la miez intrebarea: unde se poate trasa linia de demarcatie dintre sfera privata si interventia statala.

Noutatea teoriei Ferestrelor Sparte rezida in faptul ca pledeaza pentru largirea ariei de interventie statala cu un arsenal de teorii dar si cu o cantitate impresionanta de dovezi empirice aparent convingatoare.

Mai mult, ofera pe tava politicienilor un instrument facil, debarasandu-i astfel de grija complexelor problemele de ordin structural.

In acest sens, teoria este foarte contemporana, societatea consumerista a zilelor noastre preferand net solutiile rapide, superficiale pentru probleme care de altfel ar necesita schimbarea radicala a perspectivei si stilului de viata.

Problema criminalitatii nu se poate rezolva insa asa de prompt cum ar prefera de multe ori opinia publica.

Adesea, societatea plateste pretul iluziei de ordine si siguranta oferite de solutiile tehnocrate cu pierderea propriilor libertati individuale si cu slabirea solidaritatii sociale, ceea ce pe termen lung duce la subrezirea statului de drept si a securitatii juridice.

Un astfel de exemplu constituie SUA30, cel mai mare adept al politicii ”tolerantei zero”, care desi se autoproclama taramul libertatii, a suspendat de-a lungul anilor exercitarea numeroaselor libertati, invocand retorica de razboi (razboi impotriva terorismului, razboi impotriva drogurilor, etc.).

Raportat la populatia totala, SUA are astazi cea mai mare pondere din populatie dupa gratii (aproximativ 2,2 milioane de persoane, ceea ce inseamna peste 750 de detinuti la 100 de mii de locuitori, adica aproximativ de 7 ori mai mult decat in UE)31.

Deosebit de ingrijorator este faptul ca foarte multi detinuti sunt afro-americani si latino-americani, majoritatea ispasind pedepse pentru fapte non-violente.

Multi au fost privati si de drepturile lor individuale, inclusiv de dreptul la vot: 13% dintre barbatii afro-americani li s-a anulat dreptul de vot32.

Si cu toate acestea, indicatorii ratei criminalitatii sunt in continuare mult mai ridicate in SUA decat in alte tari dezvoltate care practica o politica in materie penala axata pe integrarea sociala a comunitatilor, pe sistemul de sanatate si aspectele sociale, unele tari legalizand chiar fenomenele precum prostitutia sau traficul de droguri.

Din pacate insa coeziunea si solidaritatea sociala slabesc si in UE, vocile care indeamna la o atitudine mai aspra fata de cei care incalca normele devenind tot mai puternica.

Criminalizarea unor comportamente se face chiar in baza teoriei Ferestrelor Sparte: desi consumul unei tigari de marijuana dauneaza numai celui care o fumeaza, ”decriminalizarea” consumului de marijuana ar transmite mesajul impropriu societatii despre laxarea normelor.

Politica exagerata in materie penala a statului merge de regula mana-n mana cu o mentalitate defetista pe planul asistentei sociale: imbratisand politica ”tolerantei zero” renuntam sa mai simtim compasiune pentru si sa fim solidari cu cei marginalizati, renuntam la nevoia noastra de ne stradui, in numele fraternitatii, ca fiecare membru al societatii sa aiba acces la nivele cat mai ridicate de sanatate si bunastare.

Desi adeptii ideologiei neoconservatoare invoca cu precadere morala publica, pozitia lor este de fapt diametral opusa valorilor iudeo-crestine: ridica pe piedestalul moralei universale egoismul si miopia unor clase sociale si identitati etnice privilegiate, transformate in conventii si norme, si acuzandu-i de relativism moral pe cei care - in numele drepturilor individuale si a solidaritatii - pun sub semnul intrebarii politicile de genul politicii ”torelantei zero”.

Depasirea teoriei Ferestrelor Sparte
In lucrarea sa excelenta, David Thacher ne avertizeaza ca pe adversarii teoriei geamurilor sparte ii preocupa doar efectele masurabile, dovedibile empiric ale politicii ”tolerantei zero”, si ca acestia nu acorda suficienta atentie implicatiilor morale ale teoriei33: se concentreaza asupra consecintelor acestei politici, si nu asupra ceea ce este ea de fapt.

In opinia lui Thacher, teoria Ferestrelor Sparte trebuie analizata si din punct de vedere etic si normativ.

Daca fapta unei persoane (A) conduce, neintentionat, la fapta unei alte persoane (B), aceasta din urma fapta vatamand-o pe persoana (C), (A) nu poate fi tras la raspundere pentru daunele pricinuite lui (C).

Chiar si in cazul in care ar exista o relatie de cauzalitate intre tulburarea linistii si delictele grave, din punct de vedere moral nu este justificat ca cei acuzati de contraventii usoare sa fie pedepsiti la fel de strict ca si cei care au comis delicte grave.

Pe de alta parte, sustine Thacher, sa consideram ca urinarea in public sau aruncarea gunoiului pe strazi sunt infractiuni fara victima inseamna sa interpretam gresit teoria pagubei pricinuite, aici fiind vorba de fapt de daune cumulative;

chiar daca emisiile de noxe ale unui singur autovehicul nu pericliteaza mediul inconjurator, situatia se schimba cand vorbim despre mai multe milioane de masini. Paguba se acumuleaza, devenind necesara sanctionarea posesorilor de autovehicule care nu respecta prevederile privind mediul inconjurator.

Thacher distinge astfel intre interventiile de mentinere a ordinii aplicate in mod corespunzator (order-maintenance policy) si simpla politica a ”tolerantei zero”, subliniind ca - spre deosebire de afirmatia neoconservatorului Wilson, - si liberalii sustin importanta luarii de atitudine in cazurile de tulburare a linistii publice: casele cu ferestre sparte, strazile murdare, pline de gunoi si mirosind a urina deranjeaza pe toata lumea, indiferent de culoarea politica.

Un politist care observa un om fara adapost in stare de ebrietate si zacand pe treptele unei statii de metrou trebuie sa ia atitudine, dar trebuie, de asemenea, sa aiba grija ca sanctiunea sa fie proportionala cu gravitatea pagubei pricinuite.

Este esential ca masurile aplicate sa nu lezeze libertatea faptasului mai mult decat este strict necesar, deoarece sanctinunile insesi comporta la randul lor daune directe si cumulative.

Omenirea ar putea disparea de pe fata pamantului din cauza consecintelor efectului de sera, insa cei care nu respecta prevederile privind mediul inconjurator nu pot fi acuzati de crima imptriva umanitatii.

Privelistea unui om fara adapost, in stare de ebrietate sau al unui cersetor in statia de metrou ne poate deranja, insa disconfortul pe care il resimtim nu este comparabil, pe de o parte, cu ce inseamna pentru ei lipsa unui camin, si pe de alta parte cu ce ar insemna pentru ei un arest sau chiar intocmirea unui dosar penal.

Astfel de incalcari ale normei si ale regulilor sociale provoaca indignare morala deoarece ele transpun in spatiul public comportamente care de regula, la majoritatea populatiei, sunt manifestate in sfera privata.

In majoritatea cazurilor acesti delicventi nici macar nu au o sfera privata si, daca interzicem dormitul pe banci, pe cartoane in spatii publice, le privam, in general, de somn, pe cand daca interzicem cersitul, ii privam de modestele lor surse de supravieturie.

Thacher este de parere ca in loc de politica ”tolerantei zero”, statul ar trebui sa adopte o politica de mentinere a ordinii care mai degraba reglementeaza manifestarile de tulburare a ordinii si nu doar le interzice,

care nu doar evalueaza pagubele, ci tine cont si de nevoile faptasilor sau a gruparilor vinovate si incearca, in anumite limite, sa le adreseze.

Asemenea practici includ indrumarea celor fara adapost la toalete publice, sau atragerea atentiei celor care arunca gunoi pe strada la cosurile de gunoi amplasate pe marginea trotuarului.

Verificarea identitatii si retinerea ar trebui considerate mai degraba un instrument la care se recurge in ultima instanta.

Un lucru este cert: politica in materie penala singura nu poate influenta toti acei factori structurali care stau la baza evolutiei tendintelor de infractiune.

Liderii morali trebuie sa aleaga intre moralitatea autentica si cea de fatada, cosmetizata”, scria parintele John Clifton Marquis intr-un articol in care critica razboiul impotriva drogurilor.

Tragica problema a moralitatii cosmetizate este aceeasi cu cea a produselor cosmetice in general: nu poate produce o schimbare de fond34.



Politica tolerantei zero, desi la prima vedere ar putea parea gardianul ordinii si sigurantei publice, este de fapt o politica imorala, care incearca sa distraga atentia de la adevaratele probleme de delicventa urbana prin eliminarea prompta a unor factori mai degraba inestetici decat periculosi la adresa linistii ordinii publice.
Referinte:

1 New York City Police Department, Police Strategy No.5: Reclaiming the Public Spaces of New York(New York: New York City Police Department, 1994).

2 James Q. Wilson and George L. Kelling, ”Broken Windows: the Police Neighborhood Safety,” The Atlantic Monthly1982 March

3 Edward C. Banfield si James Q. Wilson, City Politics. Cambridge, Mas. Harvard University Press, 1963

4 James Q. Wilson, Thinking about Crime. New York: Basic Books, 1975.

5 James Q. Wilson si Richard J. Herrnstein, Crime and Human Nature: Simon and Schuster, 1985

6 James Q. Wilson, The Moral Sense. New York: Free Press, 1993

7 Dan Kahan si Tracey Meares, ”When Rights are Wrong”, Boston Review, 24 (1999): 22-23

8 William Bratton, Turnaround: How America’s Top Cop Reversed the Crime Epidemic.New York: Random House, 1998>br />9 William Bratton, Turnaround: How America’s Top Cop Reversed the Crime Epidemic. New York: Random House, 1998

10 New York City Mayor’s Office of operations, The Mayor’s Management Report: Preliminary Fiscal 1998 Summary Volume. New York, 1998

11 Judith A. Greene, “ Zero Tolerance: A Case Study of Police Policiesand Practices in New York City”, Crime&Delinquency45 (1999):176.

12 Idem, 177.

13 Wesley G. Skogan, Disorder and Decline: Crime and the Spiral of Decay in American Neighborhoods. New York: Oxford University Press, 1990

14 Bernard Harcourt, Illusion of Order: The False Promise of Broken Windows Policing. Cambride, Mass: Harvard University Press, 2001

15 Robert J. Sampson si Jaqueline Cohen, “Deterrent Effect of the Police on Crime: A Replication and Theoretical Extension”, Law and Society Review 22 (1998) 163-189.

16 Robert J. Sampson ;i Stephen W. Raudenbush, “Systematic Social Observation of Public Spaces: A New Look at Disorder in Urban Neighborhoods,” American Journal of Sociology, 105 (1999):603-651

17 Kenneth J. Novak et al., „The Effects of Agreesive Policing of Disorder on Serious Crime,” Policing: An International Journal of Police Strategies & Management22 (1999): 171-190

18 Harcourt, 2001. 90-104

19 Green, 1999. 182

20 Kaled Taqi-Eddin si Dan Macallair, Shattering ‘Broken Windows’: An Analysis of San Francisco’s Alternative Crime Ploicy. Justice Policy Institute,1999 URL: www.cjcj.org

21 Andrew Carmen, “Research into the Reasons Why the Murder Rate Dropped so Dramatically in New York City 1994-95’, Second progress report. New York: John Jay College of Criminal Justice, 1996.

22 Craig Reinarman si Henry G Levine, “The Construction of America’s Crack Crisis,” Drugtext

23 Alfred Blumstein, “Youth Violence, Guns and the Illicit Drug Industry,” Journal of Criminal Law and Criminology86 (1995): 10-36

24 Jeffrey Fagan et al, “Declining Homicide in New York City: A Tale of Two Trends,” Journal of Criminal Law and Criminology88 (1998): 1277-1324

25 Benjamin Blwling, “The Rise and Fall of New York Murder: Zero Tolerance or Crack’s Decline?,” British Journal of Criminology39 (1999): 531-554.

26 Sanho Tree, “What Darwin Could Tell Us About the ‘ War on Drugs’, “ Alternet.org, 2007 27-th December

27 Malcolm Gladwell, “The Tipping Point,” New Yorker1996 June

28 Tracey Meares,”Place and Crime,” Chicago-Kent Law Review73 (1998):669

29 Citat de: Harcourt, 2001. 185-186

30 Nils Christie, Industria pedepsei, Budapesta, Osiris, 2004

31 William J. Sabol, Todd D. Minton si Paige M. Harrison, Bureau of Justice Statistics, Prison and Jail Inmates at Midyear 2006.

32 Losing the Vote: The Impact of Felony Disenfranchisement Laws in the United States.Human Rights Watch and The Sentencing Project, 1998

33 David Thacher, “Order Maintenance Reconsidered: Moving Beyond Strong Casual Reasoning,” The Journal of Criminal Law and Criminology94 (2004): 381-414

34 John Clifton Marquis S.T., “Drug Laws are Immoral,” U.S. Catholic, 1990. May

#

Autorul articolului_2007: Sarosi Peter

Directorul Programului de Drogopolitica al Societatii pentru Libertatea Individuala (TASZ), Student PhD al Scolii doctorale Deak Ferenc din Miskolc

Articol publicat in numărul 3, editia 13 (martie, 2008) al revistei Beszelo din Februarie, 2007

Traducerea: Vladu Krisztina (www.traducator-cluj.ro)



#

Sursa articol: http://www.bnp-palhegyi.ro/de_citit/politica_tolerantei_zero.html

Accesat: Decembrie.2015

#

LinkBack: http://knut.ro/index.php/etic/





Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə