Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Bufni de rîs în faţa aerului dezolat al lui Dănuţ.

― Pune-te şi scrie mamei, tigru metaforic!

Dănuţ începu să scrie pe marginea ferestrei, în timp ce Olguţa îşi reluă condeiul şi covrigul.
"Dragă mamă,

Iartă-mă că nu ţi-am scris de-atîta vreme..."
Se opri enervat. Pe cît scria de uşor şi direct ver­suri şi scrisori de dragoste, pe-atît de greu izbutea să închege o simplă scrisoare cu naraţiune curentă.

De la întîia frază se descuraja, se dezgusta. Prozais­mul şi înlănţuirea stereotipă a concretului îi apă­sau condeiul, paralizîndu-l. Scrisorile pe gustul lui erau numai fulgere lirice, impresii, eliptic exprimate, şi metafore prin care sufletul să-şi plimbe lenea şi melancoliile cu trenă lungă, ca printr-o alee de plopi înalţi.

"...Nu ţi-am scris de-atîta vreme fiindcă am fost ocupat. Azi dimineaţă a venit Olguţa..."
Auzea peniţa Olguţei alunecînd cu presteţă, ca un patinator îmbătat de ger şi de viteza tăioasă. Ală­turi de ea se simţea infirm, ca un olog nevoit să-şi tîrască trupul cu mînile din piatră în piatră.

Întoarse capul. Olguţa scria ca şi în copilărie, cu vîrful limbei afară, ca o mlădie corniţă mefistofe­lică. Pletele-i alunecaseră pe frunte: o frunte mică, dar dominînd cu arcul ei încordat rădăcina nasului, o frunte care nu chema dezmierdările plăpînde, ci da senzaţia vigoarei, vitezei şi trufiei, ca o pînză bombată de vînt, minusculă în zarea marină, dar purtătoare a unei corăbii cu bogăţii şi marinari atletici.

"Fruntea Olguţei dă nostalgia luptei", gîndi Dănuţ. Şi iarăşi, ocoli cu un fel de mînie, de ciudă aminti­rea Monicăi. Dacă Monica ar fi intrat pe uşă în acea clipă, nu i-ar fi sărit înainte, nu i-ar fi zîmbit, nu i-ar fi strîns mînile. Ar fi întîmpinat-o corect, distant, poate glacial... Dar fiindcă Monica nu intra pe uşă, fiindcă Monica era departe ― poate alta decît aceea pe care o ştia din copilărie ― era neli­niştit ca şi cum i s-ar fi furat ceva, fără să ştie bine ce, ca şi cum ar fi trecut o umbră de nour pe un îndepărtat şi veşnic vesel, pînă atunci, hotar al sufletului, ca şi cum pe un cireş al lui, necopt încă, abia aburit de roşeaţă, s-ar fi abătut prădalnic un stol de vrăbii.

Reciti scrisoarea începută:

"Dragă mamă,

Iartă-mă că nu ţi-am scris de-atîta vreme..."
Rupse scrisoarea.

― Nu merge proza? Scrie-i în versuri. Are şi mama dreptul la o mică ofrandă de trufandale... leguminoase, dacă nu florale.

― Mă duc să-ţi pregătesc o uniformă. Isprăveşte şi tu, să stăm de vorbă.

Olguţa zîmbi lung în urma lui Dănuţ şi-şi con­tinuă scrisoarea.

"...Şi-acum ― după ce-am răspuns copios la între­bările: cum este şi ce face Benjaminul ― să trecem la futilităţi, adică la restul lumii.

Prima cursă pe care am făcut-o sosind în Bucu­reşti a fost în Popa Nan. Teribil nume! Teribil tre­buie să fi fost şi popa! La cucoana Catinca. Nu te scandaliza, mamă dragă! Nu i-am sculat din somn. Erau la cafea în costum lejer. De altminteri, tu ştii că papa şi cu mine avem o reputaţie de răucrescuţi, care corespunde realităţii ca mai toate reputaţiile. E curios cum părerile majorităţii oamenilor ― luate-n parte ― sînt sub 0, adică neghioabe. De îndată însă ce părerea devine colectivă ― cum e în cazul reputaţiei ― este inteligentă, chiar dacă nu e rău­tăcioasă. Dac-am spus o prostie ― şi mi se pare că aşa-i, ştii, în fuga condeiului! ― teoria aceasta s-ar confirma. Închid paranteza. De altfel, nici nu ştiu bine dacă am deschis-o. Asta-i o scuzabilă ma­nie a mea, pe care o are şi respectabilul savant N. Iorga: jonglăm cu parantezele, el în public, eu în patru ochi.

Trebuie să adaug ceva în privinţa buneicreşteri: deşi papa şi cu mine sîntem răucrescuţi, familia noastră e binecrescută. Şi iată de ce: tu şi cu Monica sînteţi într-un taler al balanţei; papa şi cu mine în celălalt. Greutăţile se neutralizează. Echi­librul e stabil. Pe Benjamin nu-l pun la cîntar, el fiind mai presus de astfel de aparate umane. Am vorbit bine?

Ajunseseră în Popa Nan. Să intrăm.

― Bucuroşi de oaspeţi?

― Bucuroşi.

Aşa de bucuroşi, că de-abia am scăpat de-acolo.

Cucoana Catinca? C'est une femme à poigne⁴⁶, Un fel de Napoleon al casei din Popa Nan. Dacă ar fi o revoluţie în Bucureşti o văd pe cucoana Catinca în fruntea popă-nănenilor impunîndu-se dictator. Mă-ntreb dacă n-ar fi fost părechea ideală a lui Herr Direktor. Puşche pe limba-mi .

Conu Mihăiţă, în schimb, e dulce ca vanilia. Nici n-are nevoie cucoana Catinca să-l ducă de nas; vine el singur, cu nasul magnetizat gata. Am însă im­presia că dulceaţa dumnealui ― ca să vorbesc à la Sadoveanu ― e agrementată cu puţintică ironie ― şi pentru el, şi pentru ceilalţi. Amîndoi sînt nişte oameni de ispravă cum rar întîlneşti ― ştii, eu, cu experienţa mea, pot să-mi permit astfel de reflecţii. Şi ştie cucoana Catinca să facă o cafea! Ti-ti! Cu tot regretul, te-a pus în cofă!

Am avut o surpriză cu Hardtmuth! Închipuieşte-ţi că nu-i de loc Hardtmuth! De loc, premiant întăi, model brevetat! Dacă afirmi, de pildă, că Ştefan cel Mare a murit în 1500 în loc de ― habar n-am data exactă! ― nu se uită la tine condoleant, avînd aerul să-ţi spună: «Vai! ce prost eşti!» Vorbeşte ca toţi oamenii, fără să intercaleze citate latineşti, cum pretindeam că face cînd nu-l cunoşteam, şi cum fac eu, fiindcă nu ştiu latineşte, probabil! E un fel de duduie care-a studiat la «Humpel» şi a cetit ver­suri pe «banca Graţielelor». Se roşeşte aşa de repede şi de uşor, încît ai impresia că are inima în cap, nu în piept. Şi nu poate vorbi de Bucureşti decît sub formă imprecatorie. Drept să-ţi spun, mamă dragă ― ş-aici simt că am datoria să deschid o paranteză obiectivă ― asta îmi displace profund. Ce-i moda asta la moldoveni să ponegrească Bucureştiul? Că-i conrupt, că-i vulgar, că-i murdar, că n-are stil, că-i mahalaua Parisului etc. Cuax? Cu Bucureştiul e ca şi cu piesele frivole ale teatrelor de vară. Toţi îl critică şi toţi îl frecventează, făcînd chiar sacrificii pentru aceasta. Mie-mi place Bucureş­tiul. E un oraş care cîntă ― cam tare, cam fals ― dar cîntă. Vibrează. E viu. Mă simt bine dispusă aici, am poftă de mîncare şi nu mă simt exilată pe Calea Victoriei, pe care de altfel n-am văzut-o decît în treacăt, venind de la gară ― dar mai exa­gerez şi eu puţin!

Aceste judicioase reflecţii le-am împărtăşit şi lui papa, cînd ne întorceam de la cucoana Catinca. Papa a căzut de acord cu mine: de n-ar uita, numai, pînă la Iaşi!

Revin la duduia Mircea. Îmi pare că însuşirile părinţilor săi sînt în el în stare de indiviziune, cum se spune în limbaj juridic, dar atenuate. Nu-i nici vanilie, nici Napoleon: fă şi tu o medie între vani­lie şi Napoleon, ş-ai să vezi ce iese. Ca fizic, fru­muşel şi fin: îl văd jucînd pe L'Aiglon⁴⁷.

Vra să zică ţi-am vorbit şi despre amicul cel mai bun al Benjaminului. Invitaţia de a petrece vacanţa la Medeleni a acceptat-o... cucoana Catinca: ea se exprimă pentru toţi...

Am făcut o pauză. Extraordinar e papa! A sosit chiar acum din tîrg: îmbăiat, ras, fresco, musteaţa puţin încreţită. Îl vezi? Să aibă tupeul să mai spuie că Bucureştiul e aşa şi pe dincolo! Dar să-ţi spun în ce constă extraordinarul: ce crezi c-a adus papa? Stridii. Se ceteşte: stridii, cu apă la gură. De unde le-a denişat în zi de duminică? Mister. E extra­ordinar papa! Nu degeaba-i spun eu Aladin.

Nenorocirea cea mare e că Benjaminul m-a în­dopat cu covrigi. Ce-i de făcut? Singura soluţie ― acceptată de altfel, căci icoana de Herr Direktor nu s-a trezit încă, şi-s două jumătate! ― e să-mi jac poftă de mîncare prin mişcare, adică scriind.

Olguţa.

P. S. Nu zîmbi. Aşa-i. Ştiu. Post-scriptumul este Benjaminul meu. Şi ce nu face o mamă pentru al său post-scriptum!

Uitasem să-ţi comunic că ai uitat să-mi comunici un comision capital: să-ţi cumpăr levănţică. Aşa-i? De adus mi-am adus aminte acuma, dar levănţică n-am cumpărat încă şi cum sînt «şi distrată şi ui­tucă» ― citez, după cum vezi, autori serioşi ― ce-i de făcut?

Foarte simplu. Dă-mi o telegramă urgentă. O voi alătura imediat. Tu o trimeţi numai la poştă.

P. P. S. Te rog supraveghează-l pe Cuţulachi în lipsa mea. În Monica n-am încredere: e prea moale. Îi interzic formal lui Cuţulachi orgiile de cosmetic. Nu înţeleg de ce se îndărătniceşte să-şi facă cărare, cînd e tuns chilug! Asta nu-i poate intra în cap. Dar nici eu nu tolerez cosmeticul. Dacă-l prinzi uns, pune-o pe Profira, în faţa ta, să-l spele cu leşie şi cu borş. Am să-l educ eu la vară.

Te sărut,

Olguţa."
― Olguţa, nu ne tortura!

― Papa, numai să scriu o telegramă.

― O telegramă? Cui?

― Mie.

Dănuţ şi domnul Delaanu, se aplecară peste ume­rii Olguţei.
"Olga Deleanu

Pitar-Moşu 20

Bucureşti

Urgent

Nu, uita să-mi cumperi levănţică. Stop. Institui premiu pentru memorie o duzină ciorapi de mătasă şi alte surprize. Stop. Să nu-mi vii gutunărită. Stop. Pune-ţi pelerina. Stop. Nu bea apă cînd eşti nădu­şită. Stop. Multe sărutări lui Dănuţ.

Mama."
Se încinse un rîs şcolăresc. Olguţa-şi lipi scriso­rile.

― Hainele, Metaforel.

― După dejun.

― Vai! Am amorţit! Nu mă pot mişca.

― Hai s-o luăm pe umeri, propuse domnul Deleanu.

― Hop! Aii! se văită Olguţa, purtată pe umerii lor, schimonosindu-se din pricina furnicăturilor.

― Herr Direktor doarme?

― Dus!

― Jos cu el!

― La moarte!

― Hai să-l trezim cu muzică. Deşteaptă-te, ro­mâne. Hai! Papa, să nu cînţi fals. Atenţie! Una, două, trei: Deş-teap-tă-te, ro-mâ-ne...

Văzînd alaiul care cobora pe scări urlînd "din som-nul-cel-de moa-ar-te" ― Nae întoarse capul, cu buza de jos răsfrîntă, ca în faţa unui spectacol in­decent; în timp ce, ieşind din ietac în halat de odaie, cu monoclul în ochi şi ţigara în gură, Herr Direktor exclamă frecîndu-şi tîmplele:

― Îs beat sau nu-s beat?

― ...În-ca-re-te-aaa-dîn-ci-i-ră, bar-ba-rii de tira-a-ani, bar-ba-rii-de-ti-rani..."

― Îs treaz fraţilor, dar nu va ţine mult!

Şi, intrînd în pas cu cortegiul Olguţei, intona cu glas dogit:

― "A-cum-ori-ni-cio-da-tă, cro-ieş-te-ţi-al-tă-soar-ar-tă..."

În urma corului, care rîdea cîntînd în sofragerie, Nae îşi frecă ochii şi, încordîndu-se, intră demn în infern.

*
"...Atunci ne-ntîlnim la patru. Nu uita Infanta."

La patru fără douăzeci, Mircea apăruse în capătul străzii Pitar-Moşu, cu Au jardin de l'Infante în mînă.

Ca să nu depăşească ora indicată de Olguţa, în­cepuse pregătirile de la unu, cu febrilitate, după o apatie care-o făcuse pe cucoana Catinca în timpul dejunului să spună:

― Măndiţo, du furculiţa la gură, lui conaşu Mir­cea!

În timp ce Măndiţa înfierbîntase maşina de călcat, el îşi lustruise pantofii galbeni. Apoi supraveghease netezirea şireturilor de la pantofi. Apoi îşi călcase

singur pantalonii de olandă; în Măndiţa n-avea în­credere; ea era femeie ― prin urmare, incapabilă să înţeleagă însemnătatea dungii ― şi pe deasupra nu putea fi în stare să facă un astfel de efort. În concepţia lui Mircea, călcatul pantalonilor era ceva asemănător cu săparea unui tunel prin munţi de gra­nit, cu îmblînzirea unui cal sălbatec, cu duelul a doi adversari crînceni. De aceea n-avea încredere nici în croitori. Croitorul e un profesionist indife­rent; dunga, pentru el, e un mijloc de cîştig, nu un scop. Şi nu poate fi capabilă o mînă indiferentă de tensiunea laborioasă şi pasionată din care iesă dunga netă şi tăioasă, ca o lamă din focul care i-a modelat şi călit oţelul.

Îşi călcase pantalonii îndelung, fără cruţare, udînd cîrpa fumegîndă încă de fierbinţeala jilavă, fără să-i dea răgaz să se usuce de-a binelea, apăsînd cu toată puterea în mînerul maşinei dogoritoare, participînd cu trup şi suflet la această trudă dătătoare de mi­grene şi crampe musculare.

Apoi urmase problema "cărării", inedită pentru Mircea. Pînă atunci se pieptănase cu cărare la stînga, fără să ştie de ce anume şi fără să se preocupe dacă-i şedea bine sau nu. De data aceasta, însă, după ce-şi udase părul, tocmai cînd începuse să-şi aleagă maşinal cărarea, se oprise zăpăcit în faţa unei ade­vărate răspîntii de cărări. De ce la stînga, şi nu la dreapta sau la mijloc? Încercase deci cărarea la dreapta, la stînga, la mijloc, avînd mereu impresia că ultima îl dezavantajează mai grav decît preceden­tele. Îşi pieptănase părul pe spate, ca Dănuţ. Nu-l prindea! Avea fruntea prea mare! Descoperirea ei complectă îl stînjenea ca o indiscreţie, ca o fanfa­ronadă, ca un decoltaj... Revenise la vechea cărare, regretîndu-le pe celelalte.

Călcatul pantalonilor şi enervarea pieptănatului îl congestionaseră, învăluindu-i obrajii cu o flacără ves­titoare parcă de furuncule...

De la două la trei se plimbase prin odăi, gata îmbrăcat, oprindu-se în faţa fiecărei oglinzi, alungat de fiecare dintre ele spre alta, cu speranţa dezmin­ţită că următoarea îi va fi mai puţin ostilă.

Era extenuat şi nu îndrăznea să stea jos din pri­cina dungii. În dezacord cu inima lui, timpul trecea încet, şi singura lectură posibilă era exasperanta lec­tură a orelor.

De obicei, migrenele lui Mircea erau precedate de obsesii muzicale, violent scandate de bătaia tîmplelor: refrenuri de operete, detestate; sau, mai ales, canţonetele populare fredonate de melomanii noc­turni din Popa Nan. De astă dată, migrena se anun­ţase prin imnul regal: "Trăiască regele în pace şi onor etc..."

Întovărăşit de fanfarele migrenei monarhiste, la trei plecase de-acasă.

"Atunci ne-ntîlnim la patru..."

La patru fără zece pusese mîna pe mînerul por­tiţei din Pitar Moşu 20. Apăsînd mînerul, meditase, şovăise, îl privise cum se ridică din nou purtîndu-i mîna ― ca pe un înecat aruncat de apă ― şi plecase mai departe.

Nu era aşa de simplu cum îşi închipuise! Ca ar­hanghelul cu spadă de flăcări din faţa paradisului, în faţa portiţei din Pitar Moşu 20 era Panica. Panica de?... "ridicol", răspunsese un gînd ironic.

Pînă la patru mai erau zece minute. Avea timp să se reculeagă.

"Atunci ne-ntîlnim la patru..."

La patru şi cinci vorbele Olguţei răsunau impe­rativ şi nerăbdător în mintea lui Mircea. La patru şi un sfert, aceleaşi vorbe răsunau dojenitor în inima lui Mircea. Era o decepţie în accentul lor; la patru şi douăzeci, o mîhnire; la patru jumătate, o melan­colie. De la patru jumătate Mircea nu se mai uitase la ceas. Regăsise în el tovărăşia celor doi ochi trişti, dulcea povară a vechii melancolii, sporită de alta nouă.

Încetaseră fanfarele migrenei, preocuparea de dun­gă şi cărare, tulburarea vizitei de la patru.

Nu se schimbase mai nimic. Odinioară purta în el tristeţa unei fetiţe necunoscute, căreia îi făcuse un rău involuntar: acum, aceeaşi tristeţă înviase, întîlnindu-se cu o altă tristeţă, dar amîndouă erau ale Olguţei...

"Atunci ne-ntîlnim la patru... Vezi, Mircea, te-am aşteptat şi n-ai venit!... Vezi..."

Da. Vedea două lacrimi desprinse din ochii care păreau dominatori, dar care erau trişti... Numai el ştia secretul ochilor Olguţei: tristeţa. Ceilalţi o cre­deau veselă fiindcă rîdea. Dar el ştia cîtă tristeţă ascund ochii ei negri. Şi cum să nu ştie cînd din pricina lui era tristă Olguţa... Olguţa... Cînd îi spunea numele, simţea un tremur, o lungă risipire de la­crimi în inima lui.

Ar fi vrut să fie singur, în odaia lui, prin întuneric...

Vocea lui Herr Direktor îl deşteptă. Abia avu răgaz să fugă, adăpostindu-se îndărătul bisericii Pitar-Moşu.

Herr Direktor trecea însoţit de domnul Deleanu. Se duceau probabil la club. Era tîrziu. Se uită la ceas: cinci.

"Atunci ne-ntîlnim la patru"...

Şi erau cinci!

Şi ― ciudat! ― vocea Olguţii răsunase obiectiv, fără nuanţe dojenitoare, triste sau melancolice.

Cum or să-l primească? Ce explicaţie va da? Cum se va prezenta?

Ajungînd în faţa portiţei, se îndreptă din nou, aruncînd o privire ostilă casei de peste drum, care-l privea cu toate ferestrele ei indiscrete, şi grăbi pasul. Casele din Pitar-Moşu îi aruncau sarcasme; trecea pe lîngă ele ca un laş printr-o alee de eroi.

"Bună-ziua, Dan. Ce mai faci? A! Nu eşti singur!"

Vorbea prea tare, nenatural; era prea gătit ― cine l-a pus! ― şi se roşea îngrozitor... Da. Intrarea aceasta imaginară era ridicolă ca a unui lacheu dînd buzna pe uşa monumentală, afectată apariţiei "conte­sei" aşteptată cu reverenţe, de nobila asistenţă, în aplauzele şi rîsetele publicului, care nici nu huiduie măcar.

"Salve, Dan. Ai musafiri? Nu ştiam. Te stînjenesc (de ce nu deranjez?). Plec. Altădată. La bună vedere (de ce nu la revedere?)."

Acestea spuse cu un aer blazat de scriitor celebru, care nu poate suporta musafirii cînd vine la un prieten intelectual.

Fals! Odios de fals!

Ridică din umeri, exasperat. Un domn, braţ la braţ cu doamna, trecea pe lîngă el.

― Numai proştii pot fi naturali! monologa Mircea.

― Mă rog?

O faţă cu ochi de revolver şi musteţi explozive îl măsură.

― Georges, nu te enerva! interveni doamna.

― N-am spus nimic, se apără Mircea.

― Am crezut...

Părechea se îndepărta ricanînd.

Ajunsese în faţa judecătoriei din Clemenţa. Se în­toarse îndărăt, hotărît să intre: erau cinci şi un sfert. Încetini pasul treptat. Examină o piatră a pavajului, lung. Ajungînd la întretăierea străzii Pitar-Moşu cu Mercur, nu departe de numărul 20, avu o bătaie de inimă, o revoltă, o resemnare, o laşitate energică, şi apucă pe strada Mercur spre grădina Icoanei.

Îi era sufletul ca un dezgheţ de ape curgătoare. Îl dureau picioarele. Pantofii galbeni se prăfuiseră, devenind de un cenuşiu mat, ca o răpănoasă piele de antilopă.

Trecu dincolo de strada Dionisie. Se opri lîngă un gard, năduşit. Avea o singură batistă. Dar îl pre­ocupau pantofii, mai mult decît fruntea. Cu batista de olandă îşi curăţă pantofii, îi lustrui şi, dezgustat, o aruncă. Şapca îl apăsa pe frunte: îi era prea strîmtă şapca de vară, pe care o avea de anul trecut, acum, de cînd purta părul lung. Cercă s-o scoată cu băgare de seamă, ca să nu-şi strice cărarea. În tramvai se făcuse că nu vede pe profesorul de istorie, de teamă că, salutîndu-l, îşi va răscoli părul pieptănat cu-atîta grijă. Şi acum era nevoit să-şi scoată şapca, fiindcă simţea bine că-i imprimase o dungă roşie pe frunte.

Ce mizerie! Părul nu mai era lins! Umbra de pe trotuar îi arăta zburliri ţepoase şi o şuviţă rebelă ca a lui Poil de Carotte⁴⁸ . Luîndu-şi inima în dinţi, se opri în dreptul unei ferestre, se sui pe ieşitura zidului, privindu-şi cu insistenţă oglindirea.

Un domn cu ochelari şi frunte încreţită, brusc ră­sărit de după perdele, îl ameninţă dinlăuntru, cu un deget autoritar de proprietar urban.

Fugi, roşu.

A! Îşi uitase cartea. Reveni pe subt zid, furişîndu-se luă Infanta.

― Ce ai, mă, cu casa mea? Ce-i, panoramă? Ia să-ţi văz număru! Mă, puştiule!

Fugea ca un hoţ, urmărit de glasul domnului care deschisese fereastra privind fuga lui cu o duşmănie mahmură.

Se opri în Pitar-Moşu. Îi bătea inima iepureşte, avea o revoltă de Prometeu şi un abur de lacrimi în ochi.

Ura pe toată lumea, dar mai ales Bucureştiul. Stră­zile, casele, oamenii, zgomotele, adierile gramofoanelor prin arşiţa prăfuită aveau un relief cinic, brutal.

Parcă deodată plăpînda spaimă din el ridicase ultimul văl al Bucureştiului. Şi Capitala i se arătase cu faţa ei veridică: vulgară ca un "mă" în gura unui om cu buze groase şi burta plină.

Şi el era osîndit să-şi plimbe sufletul în acest oraş!

Iaşul răsări blînd nostalgiei lui romantice, ca un Bosfor al dealurilor moldovene... Iaşul adormit în albăstrimi de cer şi dealuri; cu lumini brumate ca vastele oglinzi murale ale palatelor părăginite; cu uliţe neînsufleţite, pe care nopţile cu lună se apleacă albe şi somptuoase, ca salcîmii în floare; cu oameni timizi şi modeşti, care surîd uşor şi vorbesc moale, atinşi parcă de o comună melancolie ― Iaşul în care, necunoscută şi misterioasă, ca o corabie venind din Orient, era casa Olguţei...

Şase fără douăzeci!

"Atunci ne-ntîlnim la patru"...

― S-s-salve, mă! T-t-te-ai gătit ş-ş-şmechere!

Apariţia lui Tonel, în loc să-l indispună, îl recon­forta brusc. Deprins să fie autoritar cu Tonel, îşi regăsi, văzîndu-l, automat, prestigiul şi demnitatea de şef al clasei a şaptea modernă.

Respiră. Înviase.

― De unde vii, Tonel?

― F-f-f-fii discret, mă!

― Şi unde te duci?

― U-u-u-unde zici tu, m-m-m-mă Balmuş, consimţi Tonel, cu un ton de înduplecare.

― Haidem, Tonel.

O apucară spre numărul 20, cu o egală uşurare.

― M-m-mă Balmuş, a-a-azi eşti m-m-mişto!

Mircea zîmbi. Îşi regăsea pe rînd siguranţa gîndului, a vorbei, a zîmbetului, a pasului, alături de Tonel.

Intrară fără de miracol pe portiţă. Vraja străvezie, cu piedicile ei, pierise.

Dar inima...

Mircea oftă. Avea altă inimă decît pînă atunci. O purta stîngaci, o simţea tot timpul şi se împiedica mereu de ea, ca o fetiţă de şaisprezece ani cînd îm­bracă pentru întăia oară rochia lungă.

*
Tonel trecu de-a dreptul pe terasă ― "o-o-observatorul lui Tonel" ― unde găsi urmele unui ceai îm­belşugat: cataifuri, fursecuri, covrigi, glasele şi fructe.

Mircea intră în birou. Nu era nimeni. Oftă uşurat. Rînd pe rînd, cu precauţiuni de detectiv în căutarea asasinului ascuns, trecu prin toate odăile.

Nu era nimeni decît dezordinea, care pusese stăpînire peste toate odăile, ca un hohot de rîs colectiv.

Nimeni!

Atunci plecaseră!

― Dan!

― Dan!

― M-m-mă Balmuş, t-t-tu nu-nfuleci? îl îndemnă Tonel, răsturnîndu-şi în gură ― cu gestul specific al copiilor napolitani cînd mănîncă pletoasele macaroane ― un cataif întreg.

― Nu-i nimeni acasă, Tonel, suspină Mircea cu faţa trasă.

― M-m-mă, să fii al dracului! exclamă Tonel, bătîndu-se cu mîna peste frunte.

― Ce-i, Tonel?

― I-i-i-iote, mă!

Prinsă cu ţinte în lemnul uşii, o foaie de bloc purta următorul anunţ:
"Onoraţii colegi Mircea-Hardtmuth, Tri-Tonel şi toţi cei care vor binevoi să onoreze cu prezenţa lor superba teiasă à la rose, cu vedere pe «plopii fără soţ», sînt rugaţi să-şi toarne singuri ceaiul, să se ali­menteze pînă la indigestie, s-o combată cum ştiu, să-şi împrospăteze verva şi apoi să descindă în magnificele saloane ale apartamentului directorial, unde are loc ― între orele 5 şi se va vedea ― balul dat de rajahul Metaforel-Sadea în cinstea ambasadorului Bruno del Bahluio Far-Niente.

Ţinuta: pantaloni fără genunchi, cărare fără cos­metic, ghete neprăfuite şi legiunea de onoare a bunei dispoziţii.

Metaforel-Sadea

Bruno del Bahluio Far-Niente

Cyrano de Dîmboviţa ― Apă Dulce."
― M-m-mă, d-d-drăcia dracului! C-c-ce-i asta, mă?

Mircea se roşise. Era acasă.

― H-h-haide, mă Balmuş!

― Nu luăm un ceai, Tonel?

― C-c-ce, mă! C-c-ce ce-ce-ceai, mă!

― Du-te tu, Tonel.

― H-h-hai, mă, n-n-nu face f-f-fasoane!

― Hai.

― O-o-o-or fi şi d-d-dame, mă! Ş-şmecher Deleanu!

Bombîndu-şi bustul, Tonel porni. Cu o docilitate moale, Mircea îl urmă. Coborîndu-se pe scări, simţea golul vertiginoaselor descinderi în ascensor.