Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi
Yüklə 5,75 Mb.
|
|
I-o întinsese franc. Dar Rodica avea o mînă atît de moale şi un fel atît de neobişnuit de a-ţi strînge mîna, încît aveai impresia echivocă şi jenantă că pipăi involuntar o goliciune. La masă o surprinsese privindu-l. Se înşelase? Înainte de culcare, aceeaşi strîngere de mînă, care alinta şi se alinta... Rodica!.. Poate basmaua roşie, sau buzele, sau nările o împărecheau cu femeia roşie din tren... Hotel "Binder", Camera 13... Scutură capul. Rupse scrisoarea. "Dragă mamă, Abia acum înţeleg ce sacrificiu ai făcut, determinîndu-l pe tata să părăsească Iaşul. Cînd eşti la Bucureşti, regreţi Iaşul şi Moldova. Dar cînd te simţi din nou în Moldova, urăşti Bucureştiul. Mi-e milă de tata şi de tine că o să vă petreceţi vara acolo..." Tonul scrisorii îl exaspera ca o ploaie de note false. Începu alta: "Mamă dragă, Am călătorit binişor şi am ajuns sănătos, fără să-mi pierd bagajele sau banii..." Unde era suta de lei?... Hîrtiile din buzunarul de la piept erau pe măsuţa de noapte: o sută lipsea. Unde? Unde? Călători din nou cu femeia roşie... Hotel "Binder", camera 13... Telegramă Mihai Balmuş Popa Nan 24 Bucureşti "Ajuns bine. Detalii poştă. Sărutări. Mircea." Vîrîse suta în buzunarul surtucului: cel drept. O simţea mototolită, umezită în mîna lui. Totuşi, nu aruncase pe fereastră economiile mamei lui. Unde era surtucul? Aprinse o lumînare, ieşind afară, cu ea în mînă. Bătu la uşa lui Dan. Nici un răspuns. O întredeschise; întuneric. ― Dormi? Patul gol ! ― ...?! Porni spre bucătărie. ― Gheorghiţă!... Gheorghiţă! ― Ci vrei mata, conaşule? îl întrebă Sevastiţa ieşind din bucătărie. ― Îl caut pe Gheorghiţă. ― Hă-hăăă! Di cînd o plecat! Sî fie el sănătos! ― Unde? ― Parcî mata nu ştii?! ― Nu ştiu, fetiţo! ― Eeee!... O înhămat la bihuncă şi s-o dus cu conaşu nostru... Sevastiţa zîmbea cu înţeles: obraz rumen în tulpanul alb, sîni goi în aspra cămeşă ţărănească. ― Da tu nu ştii, fetiţo, unde mi-a pus surtucul? ― A matali-i? ― Care?
― Unu griu la color, ţuvil. ― Da, da, acela-i. ― Pui l-o dus la călcat la spălătorie. ― Poţi să mi-l aduci? ― Iaca-ndatî! Se codi o clipă, cu bărbia-n piept, sprîncenată. În odaie? ― ...în odaie. Suflată dinadins de buzele lui Mircea, lumînarea-i fumega în mînă; cu cealaltă o apucă pe Sevastiţa de bărbie... Plecă spre odaie, bîjbîind prin întuneric, fără umbră. * În bucătărie, cîţiva tăciuni aruncau lumini roşii din gura sobei. Anica îşi aprinse ţigara şi sorbi restul de cafea rămasă în ibricul babei, care plecase la culcare. ― Unde-ai fost? ― Ei, undi! mormăi Sevastiţa, îndreptindu-şi cămeşa. La boieri... ― Sevastiţooo! răsună o chemare în şoaptă sonoră. ― Iaca! oftă Sevastiţa către Anica. ― Sevastiţo! Puiu, în cămeşă de noapte, pelerină şi papuci, îşi vîrise capul pe fereastră. ― Unde eşti Sevastiţo? ― Da ci mai vrei? ― Nu mi-ai pus apă de băut. ― Ei, nu ţ-am pus! Ţ-am pus. ― Atunci o băut-o fetele. Adă-mi apă. Anica zîmbea. Sevastiţa, posacă, privea cărbunii. ― Să ştii că fac scandal dacă nu-mi aduci! Ţi-arăt eu ţie. ― Du-ti la boieri! chicoti Anica, trăgînd un fum pe gură şi bifurcîndu-l pe nări. ― Du-ti! Du-ti! Da mai du-ti şî mata, ţaţî Anico! Cî-s sătuli di copchii! * Lătrată de toţi cînii satelor, ţigăneşte blestemată de orăcăitul broaştelor, sicriu cu patru roţi, încălecat de două umbre, în urma unui negru trap, bihunca se topea în noapte, şerpuind de-a lungul drumului cărunt... Vînt nu era; nici adieri. Tăcerea numai ― lanuri de tăcere, plopi de tăcere, cer de tăcere ― ca reculegerea unei dureri: lespede pe suflet, umbră îngheţată. Dănuţ mîna. Gheorghiţă se ţinea. În mare taină, Gheorghiţă înhămase la bihuncă pe Zdup ― calul lui Dănuţ ― şi ieşise din ogradă în timpul nopţii, văzut numai de Sevastiţa, aşteptîndu-şi stăpînul lîngă sat, aşa cum îi poruncise. La Bucureşti, Gheorghiţă nu urmase niciodată paşii stapînului său spre casa Adinei. Dacă i-ar fi urmat, s-ar fi mirat! Întîia oară cînd îl urma pe Dănuţ spre Adina încălecau amîndoi aceeaşi bihuncă. Era înspăimîntat. Noroc că deasupra cerului veghea Dumnezeu. Dănuţ tăcea. Gheorghiţă tăcea. Se auzeau numai copitele lui Zdup, lovind, sărind, lovind: împătrită zvîcnirea neagră. ...La Bucureşti o vedea pe Adina în fiecare seară. Venise şi la Medeleni, seara. Neliniştit ca somnambulii cînd răsare luna, trupul se deşteptase într-o ciudată aiurire. Veselia celorlalţi se decolorase treptat în ochii lui Dănuţ. Auzea rîsul lor, zîmbea şi el, dar zîmbetele feţii se opreau la marginea opacă a sufletului, tremurînd, ca zglobiii focoşi la marginea codrului în care tăcerea are miros şi ochi de fiară ―şi e adîncă. Simţise nevoia să plece şi n-avea încotro. Se sculase brusc de la masă, cu fălcile încleştate. ― Ce-i, Dănuţ? Nu te simţi taine? ― Nu... Mă duc să-mi iau batista. Nu minţise. Dar lacrimile nu porniseră în drum spre odaia lui. Un gînd le oprise. Trebuia s-o vadă din nou pe Adina. Să încrucişeze trenul care o ducea iarăşi la Bucureşti. O clipă s-o vadă, o clipă s-o strîngă, o clipă să simtă iarăşi parfumul care înălţa ziduri gigantice între el şi bucurie, între el şi Medeleni. Plecase hoţeşte. Şi drumul era plin de spaime! Se temea să nu i se fi întîmplat ceva Adinei la Iaşi, să nu deraieze trenul în care era, să nu se fi îmbolnăvit... Adina... Ochii şi faţa de copil în neagra imensitate a lumii! Adina... Ce simplă era fericirea la Bucureşti! Cîteva străzi... Casa Adinei... Adina în braţele lui... noaptea... Adina... Răspîntie de zîmbet dureros între două stele căzătoare: ea spre Bucureşti, el spre Medeleni. Şi-n noapte, depărtările-s imense, prăpăstii toate. Biciul şuieră, Zdup tresări, copitele scăpatară, Gheorghiţă încleşta mai tare scîndura vijelioasă. Uneori mila-i povară mai grea decît durerea. Ai văzut odată pe uliţă un cal prăvălit în genunchi, lovit cu coada biciului. Te-a privit. L-ai privit. Ai trecut preocupat, grăbit. Peste o săptămînă, o lună, un an, pe neaşteptate, privirea calului îngenuncheat îţi răsare. O săptămînă, o lună, un an n-ai văzut-o. O vezi. Şi ţi-e milă. De-atîta vreme îţi era milă şi n-ai ştiut. Ştii, şi te apasă mila ceas cu ceas şi zi cu zi îngrămădită ― zadarnică. O zi întreagă uitase privirea Adinei din clipa despărţirii. O vedea. Îi era milă. O milă cu ochii deschişi în suflet, fără să poată plînge. Adina... O iubea. Adina! O iubea cum gemi cu buzele închise numele unui mort pe care îl iubeşti deznădăjduit. Era cu putinţă oare s-o mai simtă în braţele lui?... Mai exista Adina?... O ţinuse vreodată în braţe? Existase?... Noaptea clipi. Privire lungă... Negre, copitele lui Zdup sclipiră, de argint. Fum, silueta bihuncei crescu pe drum. Răsărise luna răsturnînd umbrele. Se opriră în faţa gării tăcute. Dănuţ descălecă. ― Tu pleacă. Gheorghiţă luă hăţurile. Bihunca porni spre staţia următoare, unde trebuia să aştepte pe un Dănuţ surghiunit la Medeleni, după zece minute de fericire în trenul care-o aducea pe Adina de la Iaşi, ducînd-o la Bucureşti. * Trenul veni. Porni.
Dănuţ se trezi pe scara unui vagon de clasa treia. În clipa de oprire, zăpăcit, nu văzuse nimic la ferestre. Începu colinda. Numai zece minute pînă la staţia următoare! Mizerie! Mizerie! Îmbrînci un pasager cu caschetă englezească de pe coridorul clasei întîia. ― Domnule, nu te uiţi? Dănuţ întoarse spre el o faţă atît de tristă, încît pasagerul călcat pe picioare scăpă un spontan: "Pardon!" Dacă nu era în tren? Îşi şterse cu dosul palmei năduşeala frunţii. Secundele se risipeau ca şiruri de mărgăritare, mereu rupte, mereu sfărîmate cu picioarele, pe coridoarele lungi, printre oameni indiferenţi... ― Ocupat! răsună un glas posesiv, ca cele din closetele publice. Dănuţ oftă. ― Plin, domnule! ― Dănuţ!
― Adina! O apucă de subţiori, trecînd-o peste picioarele pasagerilor. ― Închide uşa, domnule! ţipă un glas din urmă. Cu sufletul ca două vînturi întîlnite, venind din două zări, se sărutau pe gît, pe nas, pe haine, pipăindu-se uimiţi, sărutîndu-se stîngaci; flămînzi şi nebuni, lacomi şi increduli. ― Dănuţ! Dănuţ! ― Adina! Adina! Trenul se opri, îmbrîncind. ― Dănuţ!
― Adina! Braţele lui Dănuţ căzură. ― Adina! ― Dănuţ!
Plîngeau amîndoi. Gorniţa sună. Trenul porni. Dănuţ îşi şterse ochii, ca să vadă lacrimile Adinei, din nou, ca să vadă mîna Adinei... Nu mai văzu nimic. Lacrimile, trenul, noaptea... Nu era singur. Avea o spectatoare: vecina Adinei din tren. Se coborîse în staţie o dată cu Dănuţ ― respectuos salutată de şeful gării ― ţinînd în mîna dreaptă, înmănuşată, o ţigaretă de fildeş sculptat, din cale-afară de lungă; în mîna stîngă, un pled şi un mic sac de voiaj, învelit în pînză, cu monogramă; iar pe braţul drept, un şirag de covrigi cu susan, îngrămădiţi unul lîngă altul pînă la cot; aromate brăţări comestibile, contrastînd net cu linia elegantă a mînicei tailleur-ului albastru. Vru să tragă un fum: scrumul căzu. Ţigara se stinsese demult, fără să bage de seamă. O intrigase, de cînd pornise trenul de la Iaşi, fetiţa cu pălărie de pai, zulufi roşietici, ochi verzi, năsuc în sus, guriţă pupină, ten de copil ― îi venise să-i ofere bomboane dulci ― gătită şi parfumată cu o subtilă simplicitate ― şi nu îndrăznise! Femeie coaptă prin cochetăria surdă a îmbrăcăminţii, dar şcolăriţă în vacanţă prin vîrsta trăsăturilor şi a înălţimei, cît şi prin expresia feţii şi a mînilor ― fără inele ― încrucişate pe genunchi. Răpirea ei din compartiment ― gentilă ca un coş de flori, ridicat pe sus ― o intrigase şi mai mult. Apoi îmbrăţişarea candidă, impudică şi pasionată, de pe coridor ― fredonase zîmbind un motiv din Manon ― lacrimile şi copilul... domnul care plîngea în urma trenului plecat. Domn?... Copil?... Îi venea să-i spuie: "Întoarce-te. Vreau să-ţi văd faţa." I-ar fi spus-o desigur ― nu se sfia nici în saloane să o facă, amănunţind pe dansatorul intimidat prin face-à-main, cu ochii miopi, nu de miopie, ci de impertinenţă calmă ― dar prefera să fie intrigată decît să aibă anostul final al decepţiei. Ca siluetă, văzută pe la spate ― haine de sport cu pantaloni scurţi: moletierele cenuşii înfăşurau picioare lungi, frumos croite ― părea bărbat: zvelt, tînăr, dar bărbat. Umerii, deşi dezolaţi, erau largi, formaţi. Nu-i văzuse faţa în tren. Privise numai îmbrăţişarea: de-atunci ardea ţigara singură. O aruncă, desprinzînd-o din ţigaretă cu degetul cel mic. Printre mucurile de ţigări "Funcţionar", "Sergent" şi "Plugar", şi cele răsucite în foi de ziar, aruncate prin pietrişul peronului, ţigara fumată pe jumătate, cu inscripţii turceşti, evoca începuturi de roman poliţienesc cu Sherlock Holmes, lectură favorită a şefului gării, care, la distanţă respectuoasă, aştepta şi el să se întoarcă "tînărul misterios", pentru ca, la rîndul ei, "doamna senator" să-şi "exprime voinţele". Şeful gării purta asupra lui lampă de buzunar electrică, box, Browning şi pipă: om cult! N-avu nevoie să întrebuinţeze nimic din "arsenalul detectivian", fiindcă ,,doamna senator" îi trecu bagajul şi pledul ca unui simplu servitor. ― Se poate? N-a venit trăsura? ― E o enigmă la mijloc... ― Nu-i nici una. A uitat Sake să mă anunţe! Şi fără să-i pese de proximitatea şefului gării, care, la auzul numelui atotputernic în judeţ, se ploconise ca în faţa lui Sherlock Holmes venit direct din Anglia, murmură pentru ea, dar tărişor, cu un dispreţ familiar ochilor şi buzelor: ― Pauvre Sake!... Ce trenuri sînt pentru Iaşi? Şeful gării făcu un gest de completă dezolare: ― Pînă mîne dimineaţă n-avem decît un tren de marfă! Să vă ofer camera mea. Modest, dar din toată inima! Am şi bibliotecă. ― Merci! Privi din nou spre Dănuţ: pornise cu umerii plecaţi spre ieşire. Îl urmă. Şeful gării, după ea, "scrutînd" spinarea lui Dănuţ. ― Gheorghiţă! ― Aici-s, conaşule. ― Hai.
― Domnule... ― ...Mă rog, doamnă? Oportună, lampa de buzunar a şefului gării lumină faţa dulce a tinereţii cu urme de lacrimi. Zdup dansa, sforăind, gîfîind, uşor înspumat. ― Tinere, am rămas fără trăsură. Ai avea amabilitatea să mă conduci acasă? ― Unde, doamnă? Şi glasul era nesigur şi răguşit după plîns. ― Cîţi kilometri? se adresă ea şefului gării. ― Cinci, mă rog, mari şi laţi! ― Cinci kilometri, tinere. Moşia Sălcii. Mergem la pas. ― De unde eşti, băiete? interogă şeful gării pe Gheorghiţă, în şoaptă, cu fruntea concentrată, sfredelindu-i ochii cu o privire detectivă. ― De la Medeleni. Hap-ţiu! răspunse Gheorghiţă trăgînd pe nas un strănut incipient, care totuşi, izbucni amplificat. "A luat un gutunar: deci vine de la Medeleni, distanţă mare, îmbrăcat subţire, drum prin pădure", deduce in petto şeful gării, trecîndu-şi batista pe faţă. Şi tare:
― Aha! Aha! Puteţi merge liniştită, comunică el rezultatul anchetei. Ăsta-i de la moşia lui conu Iorgu, deduse el cu glas tare, punînd în evidenţa conului electric bihunca "enigmatică" acum o clipă. Mata sînteţi fecioru lui conu Iorgu? Fără să-i răspundă, Dănuţ se prezentă "doamnei senator", ajutîndu-i să încalece bihunca. "Doamna senator" părea înaltă şi slabă în umbră, zveltă în lumină, dar picioarele descoperite pînă peste genunchi ― din pricina poziţiei pe bihuncă ― făcură să se presimtă unul din acele trupuri tainic împlinite, a căror goliciune arată onctuoase curbe mlădii, destăinuite numai de ritm ― ochiului atent şi experimentat ― de haină, nu. ― Mîi mata, conaşule? ― Nu. Mînă tu. Îl ostenea şi gestul ridicării braţelor. Gheorghiţă încălecă. Încalecă şi Dănuţ, cu picioarele spînzurînd pe de lături, fiindcă bihunca n-avea decît o singură rezemătoare pentru picioare, ocupată de pantofi cu tocuri înalte. Porniră. Şeful gării îndreptă pentru ultima oară asupra bihuncei lampa care destrăma relativele "tenebre", căci luna ardea alb în noapte. Aspiră aroma "tabacului blond". Stinse lampa. Enigma nopţii înghiţi bihunca. Şeful gării aprinse luleaua şi porni gînditor ― deducînd în treacăt că e lună: după umbre ― spre fascicola deschisă subt lampă: Taverna "La şarpele negru", avînd pe copertă autenticul portret al lui Sherlock Holmes: pipa deducţiilor, fruntea meditaţiilor, zîmbetul impenetrabil şi ochii cu sclipiri de oţel, reci, sfredelitori... "Ce om! Eh!"...
Multă vreme, Dănuţ lasă numele Adinei, în tremur de lacrimi, să urce şi să coboare cu respiraţia greierilor pînă-n stele, în iarba umedă. Noaptea era, în lumina lunii, ca un păr negru despletit pe grumaji, văzut prin coardele de argint ale unei harpe. Bihunca mergea domol. Drumul era alb ca o dîră de ape. Toţi trei tăceau. Doamna fuma mişcînd uşor braţul cu brăţări de aluat şi susan. Mişcările braţului răsfrîngeau în urmă un vag parfum de violete îmbinat cu aroma contradictorie a covrigilor. Capul îi era acoperit cu un fel de turban de catifea neagră. Jacheta tailleur-ului se rotunjea iute pe umerii mici şi înguşti, dar talia, mult mai subţire, minusculă, gîtul rotund şi supleţa spinării dădeau fineţă umerilor şi un fel de vigoare fragilităţii lor. Zdup sforăi, încordă capul, împinse îndărăt cu crupa, strîmbînd bihunca. ― Nu vrea la deal, conaşule! Ci-i di făcut? ― Ne dăm jos, hotărî doamna. Dănuţ sări înainte, prevenitor. Zdup se scutura, împingînd mereu. O luă în braţe. ― Ia-l de frîu, Gheorghiţă. Cuminte, Zdup! O aşeză în drum. Îl surprinse elastica pondere a trupului care părea pană. Gheorghiţă o luă înainte, călăuzindu-l pe Zdup. ― Aşteaptă-ne sus, hotărî doamna. Porniră alături după bihuncă, Dănuţ cu parfum de violete-n braţe şi pistrui de susan pe haină. Lîngă el, doamna fredona o arie din Manon. Adina! Adina! Singur lîngă o femeie străină! Ea singură în tren, tot mai departe... Nu-i putuse spune nici o vorbă! Nu-i scrisese nici un rînd să-i ţie tovărăşie pe drum! Nu-i adusese nici o floare! Cum îi curgeau lacrimile pe obraji!.. Oftă privind în pămînt. ― Biata fetiţă! Cine vorbise? ― Biata fetiţă! Ce tristă era! Întoarse capul spre parfumul de violete. ― O iubeşti mult? Copilăreşte răspunse ochilor negri şi parfumului de violete. ― Da. ― Biata fetiţă! Dănuţ zîmbi, cu toată tristeţea în obraji. ― Am călătorit împreună de la Iaşi... ― Da? Parcă ar fi primit un dar de la Adina. ― Da. Eram alături. Se îmbuna întristarea nopţii! Avea lîngă el un tovarăş cu amintiri comune, cu icoana Adinei între ei. ― Ce fetiţă drăgălaşă! ― Daa...
― Delicioasă! ― Da, dădu din cap Dănuţ oftînd întretăiat. ― Era atît de gentilă cu mînile pe genunchi, cuminte-cuminte! Îmi venea să-i dau bomboane... Ridică ochii calzi de recunoştinţă mută spre parfumul de violete şi aroma de susan. ― Nu ştia c-o aştepţi? ― Nu. Nu ştia, suspină Dănuţ. ― Se cunoştea! Era abătută. Avea gura copiilor cînd le vine să plîngă. Un nod se sui în gîtul lui Dănuţ. Înghiţi. Întoarse capul. Fără să-i fie ruşine, întoarse din nou capul spre buhul parfum de violete. Nu putea vorbi. ― Te iubeşte mult? Dănuţ plecă fruntea. Urcară în tăcere prin parfum de mintă. ― În ce clasă-i? ― ...
― Învaţă la Iaşi? ― ...Nu.
― La Bucureşti? ― ...Da.
― Într-a şasea? ― ...Da.
― Se cunoaşte! E aşa de proaspătă! ― Da.
O rară frăgezime îi învălui, colorîndu-i obrajii. Fetiţă o vedea pe Adina dragostea lui, fetiţă o vedea tristeţa lui... Şi iată că un glas dinafară o numea şi el fetiţă. Împreună cu altcineva, vorbea despre o fetiţă, despre Adina tristeţei şi dragostii lui. ― Ai să-i scrii? ― Da. ― Acasă?
― Da. ― Şi părinţii ce spun? ― ...Ei nu ştiu! Se roşi tare. ― Aşteaptă curierul la poartă? Îi fuge înainte? ― Da.
O vedea pe Adina fugind înaintea curierului, cu bătăile inimii, întorcînd capul să vadă dacă n-o priveşte cineva de acasă. ― Vă iubiţi tare? ― Da. ― Şi eşti trist de tot? ― Da. ― Vrei un covrig? ― Nu. ― Îs proaspeţi. I-am luat calzi de la Iaşi. Eu ador covrigii cu susan de cînd eram la şcoală. Şi ei îi plac? ― Da. ― Atunci trebuie să mănînci! Uite, rupe unul. Îi întinse braţul. Rupse un covrig. ― Mie nu-mi dai? ― Ba da. Mulţumesc. ― E bun?
― Da. ― Vezi!
Mîncară alături, urcînd alene. O adiere slabă îi împresură cu parfum de flori umede. Apoi rămase numai parfumul de violete ca o umbră înspre el a siluetei de alături. Doamna scoase din buzunar o tabacheră de baga. ― Poftim. Nu fumezi? ― Nu, mulţumesc. ― Nu te lasă părinţii? ― ...Nu... da... ― Lasă! Eu "nu te spun"! Ia o ţigară: sînt dulci, nu fac rău!... Bagă de seamă, că se stinge! Vino mai aproape. Obraz în obraz, se aplecară asupra pumnilor ei, în care debila flacără se îndoia sperioasă. Şi mănuşile tot parfum de violete aveau, amestecat cu cel de piele glasată. ― Nu ştii să fumezi!.. Vra să zică nu spuneai minciuni! În ce clasă eşti? ― Într-a opta. ― Şi n-ai fumat pînă acuma? ― Nu.
― Îţi place? ― Îmi vine să strănut! ― Arunc-o! ― Nu. Am s-o fumez. ― Atunci învaţă-te. Uite cum; tragi fumul încet... nu-l sorbi. Îl aspiri delicat, aşa... Acuma iar îţi vine să strănuţi? ― Da.
― Strănută! Strănută înecat de fum. ― Lecţia de la început! Vra să zică tragi fumul ― nu-ţi umplea gura de fum: de asta strănuţi! ― încă o dată! Aşa. Acuma respiră adînc. ― Ca la doctor? ― Nu vorbi! Ca la doctor, ceva mai natural numai! Eu nu-s doctor!... Ei, cum îi? ― Bine... da... ― Da? ― ...Să mai stăm puţin. Bufni de rîs, răsturnînd capul pe spate: dinţii albi sclipiră-n lună. Linia bărbiei lunecă albă şi goală spre sînii ascunşi. ― Cîţi ani ai? ― ...Nouăsprezece, ― Ai rămas repetent? ― Nu. Am început mai tîrziu. ― Ei! Mai fumăm? ― Sigur! ― Să văd! Trase din nou, respectînd mişcările învăţate descompus, dar sintetizîndu-le cam brusc, "dînd duşcă" fumul. ― Bun?
― Bun! ― Ce gust are? ― Fum! ― Ei, fum! Tutun, nu fum! Îi simţi aroma? Respiră adînc. ― Mă miroşi pe mine? A ce miros? ― Violete. ― Îţi plac? ― Da. ― Am să te las repetent, elevule! Nu ştii să guşti tutunul! Eşti distrat! ― Ba ştiu! Da încurc. ― Atunci nu ştii! Gustul tutunului, elevule-elevule, îl simţi în nas ― nu rîde ― îl simţi cînd fumul alunecă din cerul gurii spre nas... ― Atunci de ce-l tragi în piept? ― După ce nu ştii nimic, mai întrebi? ― Întrebare! ― Răspuns: îl tragi în piept ca să-ţi umpli plămînii cu aromă... ― ...pe care n-o simţi decît în nas! ― Ei! Ţi-ai luat nasul la purtare! Să văd dacă ştii lecţia... Aşa! Iar strănuţi! ― Nasul! ― Lasă nasul! Eşti debutant!... Ce-i? ― Am... cam ameţit. ― Tare?
― ...Aşa... puţin... Ţigara îi căzu din mînă. ― Reazămă-te de mine. Bine, nu aşa! Sînt voinică!... Na! Greu? Aruncă şi ea ţigara. Vîrî ţigareta în buzunar. Se aşeză pe marginea şoselii, în iarbă. Luă pe genunchi capul lui Dănuţ. ― Nu te gîndi la nimic. Închide ochii. Stai liniştit pînă ce-ţi trece. Îşi trase mînuşile. Scoase pălăria lui Dănuţ. Îi puse nuna pe fruntea năduşită rece. În lumina lunii faţa lui Dănuţ era albă-albă, cu cearcăne subt ochi. Cu o mînă îi acoperi ochii. Cu cealaltă îi inela părul: numai arabescuri cu luciri de argint şi gropiţe de umbră castanie. Dintîi simţi parfumul de violete, altfel cînd izvora din mîna goală, care-i acoperea ochii. Apoi simţi coapsele femeieşti, pe care-i rezema capul. ― Ai înviat? ― ...Ştiu eu! ― Încearcă! Îl ajută să se ridice, ţinindu-l de subţiori. ― Pornim? ― Dacă mă ajuţi! ― Fie! Profesoară dintîi; apoi infirmieră! Cum e cu tutunul? ― Să n-aud! ― Cînd ţi-i da licenţa să încerci din nou: cu patru infirmiere pe de lături! ― Da! Dacă mi-ar plăcea, aş fuma! ― Prea acri strugurii! ― Nu ţi-i bine, conaşule? îl întîmpină Gheorghiţă care zîmbise privind scena din vale, dar se îngrijorase văzîndu-l pe Dănuţ sosind cu capul pe umărul doamnei, într-o atitudine de rănit. ― O ameţeală. Mi-a trecut. Haidem. ― Să-ţi ajut? ― Nu, mulţumesc. Dă-mi voie... Se săturase să fie tratat în copil şi infirm! O ajută, săltînd-o voiniceşte, să încalece bihunca. Sări, la spatele ei. ― Mînă, Gheorghiţă! El comanda. Elastică, bihunca porni. O ameţeală! Instinctiv, îi încolăci mijlocul... Se dezmetici. N-avea corset, nici centură! Trup lung, mijloc rotund, subţire, dar degetele nu întîlneau dungile tari ale coastelor de jos, se afunda ca în muşchiul copacilor. Yüklə 5,75 Mb. Dostları ilə paylaş:
|