Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de trădare prietenia ei cu Mircea. Căci el se socotea părăsit, deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi. Redevenise taciturnul, posomorîtul, timi­dul şi uneori bruscul Buftea de odinioară, dar acrit şi îmbătrînit şi fără de "turbinca lui Ivan".

Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă de ea rolul damei cu camelii.

În consecinţă începuse să mănînce puţin, ca să slăbească. Sub pretextul că untul şi carnea îl îngreoaie, dîndu-i arsuri, le suprimase, supunîndu-se unui regim de mămăligă, brînză, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu.

În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a plecat, dacă a izbutit să alunge din obraji aroganţa sănătăţii. Izbutise într-o anumită măsură, dar se sluţise. Plinul obrajilor secase puţin, dîndu-le ceva dur, osos, tătărăsc, luîndu-le dulceaţa expresiei, copilăreşti. Bea multe cafele negre, ca să-i piară pofta de mîncare exasperată de regim, şi fuma.

Atît învăţase de la Ioana: să fumeze. Fuma exage­rat, ţigară după ţigară, numărînd mucurile, încîntat cînd numărătoarea se suia pînă la cincizeci pe zi. Mi­rosea a fum de tutun rece, şi degetele mînii drepte se îngălbeniseră la vîrfuri, ca la pensionari.

Tăcerea şi izolarea în care trăia mereu ― căci pe Ioana o vedea din ce în ce mai puţin, deşi zilnic o vizita ― îl sălbăticiseră, dîndu-i expresia vinovată şi înfricoşată a liceenilor interni, cu deprinderi urîte, gata parcă să-şi ascundă cearcănele ochilor subt cot la fiecare întîlnire cu ochii altuia.

Vedea deseori ― la dejun şi la masă ― ochii mamei lui, îngrijoraţi. Se făcea că nu-i vede, iritat. Nu da nimănui nici un fel de explicaţii, şi conştiinţa că tăcerea lor, cînd îl priveau, era o întrebare, îl exa­spera. Se scula de la masă înaintea celorlalţi, venea la masă după toţi, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii în farfurie sau în gol.

Uneori îi venea să plîngă, dar cabotinul aplauz al autocompătimirii îl dezgusta de lacrimi. În loc să plîngă, strîmba din buze, înfundîndu-şi posomorît mîinile în buzunare.

Vestea războiului îl răcorise o clipă. Sperase că România va intra în război. Era hotărît să se înscrie voluntar: o sinucidere mai sigură decît cealaltă pe care n-ai curajul s-o duci la capăt. Sinucidere cu tunul, mînuit de alte mîini, nu cu revolverul mînuit de mîna ta.

Urmărise încordat ziarele, care, din ce în ce, luau înfăţişarea unor afişe de apocalips. Articolele politice şi manşetele literare ale primei foi dispăreau, făcînd loc veştilor tipărite cu litere monumentale. Eveni­mentele se ridicau, profilîndu-şi pe foile cotidianelor, siluetele de dihănii terţiare, izgonind muşuroaiele de litere mărunte ale faptelor diverse.

Începuse preistoria modernă.
"Luptele de la Gratza, Loznica şi Belgrad".

"Mobilizarea generală în Austria."

"Războiul a început."

"Atitudinea României faţă de conflictul austro-sîrb."

"Consiliul de coroană."

"Trupele germane pătrund în Franţa."

"România în stare de espectativă armată."

"Austria declară oficial război Rusiei."
...Ar fi dorit veşti mai senzaţionale, cataclisme mai vertiginoase, mai neprevăzute. Se bucura cum ju­bilează puşcăriaşii văzînd incendiul oraşului, sperînd că va arde şi puşcăria. Ritmul vastei dezordini era pentru el o satisfacţie personală. Toţi în jurul lui erau neliniştiţi. Zvonurile despre o invazie a Moldovei, despre eventuale lupte înlăuntrul hotarelor naţio­nale, veneau de pretutindeni, se calmau, iar apăreau, cînd absurde, cînd posibile: totul era posibil faţă de imposibilul realizat de ultimele evenimente.

Domnul Deleanu nu sosise la Medeleni, ca să poată urmări mai lesne de la Iaşi mersul războiului, şi la nevoie să poată lua măsuri din vreme. Olguţa-i făcea dese vizite cu un automobil expediat la Medeleni de precautul şi prevăzătorul Herr Direktor, pentru orice eventualitate. Îl conducea singură ― deşi ma­şina venise cu şoferul ei ― spre indignarea ieşenilor şi a colonelului Barbă-Roşie care vedea în automobil un rival. Vizitele Olguţei se prelungeau uneori cîte o săptămînă. La Iaşi, prezida ea singură mese bărbă­teşti, la care luau parte domnul Deleanu, colonelul Barbă-Roşie, doctorul Prahu, oncle Michel uneori şi alţi mulţi prieteni de-ai domnului Deleanu, veniţi de prin viligiaturi din cauza războiului. Olguţa poreclise mesele de la Iaşi "Clubul burlacilor" şi fusese pro­clamată prin vot nominal prezidentă activă. Dezbateri fără prezident nu se pot concepe: Olguţa izbutea să fie cît mai prezentă, primită de altfel după scurtele absenţe cu aclamaţii.

Herr Direktor venise mai devreme decît în ceilalţi ani din Germania. Şi el aştepta la Bucureşti desfă­şurarea evenimentelor, dînd dese telegrame la Mede­leni. Ultimele anunţau neutralitatea. Ziarele la fel.
"România rămîne neutră."

"Înformaţiunile noastre ne permit a afirma că hotărîrea României de-a rămîne neutră este o hotărîre definitivă."
Bucuria penibilă cu care primise aceste ultime veşti dovedise lui Dănuţ că în fond, din prima clipă dezavuase proiectata sinucidere. Şi această hotărîre fusese aparentă numai şi profund cabotină.

Nu mai ceti nici ziare.

Singura lectură pe măsura lui erau romanele sen­zaţionale. Dar nici n-avea curajul s-o facă făţiş. Se închidea în odaia de culcare, şi acolo, singur cu ruşinea lui, întins pe pat, sorbea paginile tipărite mărunt ca tartinele de icre tescuite, sărind descrip­ţiile, căutînd numai pasagiile unde acţiunea vîjîie ca Bistriţa la toance ― participînd cu o credulitate stupidă la peripeţiile eroilor, confundîndu-se cu ei, regretînd uneori zgîrcenia de eroism şi de supradeşteptăciune a autorului faţă de eroul principal, brav de altfel, inteligent şi nobil, dar pus cîteodată în încurcătură. Parcurgea vertiginos kilometri de tipar uitînd de toate, înstrăinat de el şi de ceilalţi, rămînînd la finele romanului cu o congestie a capului, şi cu o impresie de dezamăgire uluită ca cei care se coboară brusc, după un lung voiaj într-un expres. Nu-l mulţumea nici un roman, dar pe toate le cetea pînă la capăt, simţindu-se ca izgonit din paradis la ultimele foi. Cărţile pe care şi le adusese de la Bucu­reşti, parte trecuseră în odaia Monicăi, parte umpleau biblioteca şi geamandanul, intacte. El cetea numai romane senzaţionale. Noaptea avea visuri care co­mentau ― ca servitorii la bucătărie ceea ce se vor­beşte şi se întîmplă în casă peste zi ― lecturile recente. Fiinţele din jurul lui se decoloraseră. Era plin de eroi medievali sau moderni, dar eroi, nu fleacuri. Nici nu mai ştia bine dacă se duce la Sălcii pentru Ioana sau pentru biblioteca soţului ei. În tot cazul, la Sălcii n-avea de cine să se jeneze. Cetea în grădină, nesupărat de nimeni, fără să aibă bătăile de inimă de-acasă cînd cineva-i bătea la uşă: imediat ascundea romanul subt pernă sau subt pat, întrebînd răguşit: "Cine-i? Ce vrei?"

La Sălcii cetea pe faţă: ruşinea lui era bine sta­bilită, notorie. De Ioana nu se ascundea. Se simţea mai bine la Sălcii decît la Medeleni: mai la el acasă, cruţat de amintirea ― tresărind în el, sau păstrată poate de ceilalţi ― a altor Dănuţi, dacă vor fi existat vreodată şi alţi Dănuţi. Gîndul începu­tului anului şcolar îl teroriza: era convins că va rămînea repetent într-a opta. Îi părea imposibil să mai înveţe ceva. Mircea prepara clasa opta, în va­canţă. Luase o dată cartea de psihologie: cetise cîteva rînduri, nu reţinuse nimic; era idiot! Se mira cum de trecuse clasele pînă atunci. Visa uneori noaptea că-i în clasa patra, şi simţea prin vis că nu ştie nimic: vidul repetentului. Cînd se deştepta, dîndu-şi seama că-i într-a opta, avea impresia c-a tras pro­fesorilor un chiul prodigios.

Tot mai spera însă că România va intra în război şi că şcolile se vor închide. Spera în război, cum doresc elevii interni ― în vremi normale ― epidemia de scarlatină sau tilos care amînă deschiderea inter­natelor, prelungind vacanţa. S-ar fi simţit fericit. Şi-ar fi făcut o imensă provizie de romane senzaţio­nale, şi ar fi rămas toată iarna singur la Medeleni. Nu concepea mai deplină satisfacţie decît aceea pe care ţi-o dă o viaţă între patru păreţi, închinată lec­turilor palpitante cu mistere, crime obscure şi dia­bolice, detectivi geniali, intrigi în şase volume, eroi cu spadă neînvinsă, lupte superb neverosimile, enigme încurcate progresiv şi descurcate în apropierea ultimei foi, uneori amînate de un crud "va urma".

Evadase complect din realitate în lumea romane­lor senzaţionale. Dormea cu ferestrele închise ca să nu intre hoţii. Purta revolverul asupra lui, în timpul zilei, şi noaptea îl ţinea pe măsuţa de la cap, astfel situat încît dacă s-ar fi deşteptat din somn în scrîşnet de geam tăiat cu diamantul, din două mişcări ar fi putut trage. Chibriturile şi ele aveau poziţii strate­gice: cutia lor, aşezată pe un scăunaş, la căpătîiul patului, era întredeschisă, cu patru-cinci chibrituri scoase pe jumătate şi rezemate cu capătul fără gămălie de muchia dinspre pat a cutiei. La culcare, verifica dacă uşile sînt închise, şi deseori aşeza şi scaune încăr­cate cu obiecte grele, îndărătul lor: dacă cineva ar fi deschis uşa cu un passe-partout, după ce ar fi uns broasca cu untdelemn, ar fi găsit rezistenta scaunului. Cerceta pe subt pat, în şifoniera, închisă cu cheia de altfel ― pe după perdele.

Nu era convins că-i singur în odaie, decît după o amănunţită cercetare a tuturor ascunzătorilor posi­bile şi chiar a spaţiilor prea reduse pentru a putea adăposti un trup omenesc, dar totuşi misterioase: ca, de pildă, gura sobei. Se simţea poltron şi erou în acelaşi timp. Cînd un ţăran îl privea mai lung, întor­cea capul brusc să vadă dacă nu-i ocheşte pe la spate cumva. Oamenii cu barbă i se păreau deghizaţi, la fel oamenii cu burtă mare. Suspecta pe toţi servi­torii. Toţi pîndeau prilejul să fure, să prade, să jefuiască. Servitoarele aveau amanţi asasini; ser­vitorii, amante dornice de avuţie. Bucatele puteau fi otrăvite sau narcotizate.

Cetea mereu, congestionîndu-şi creierul, pălindu-şi obrajii, injectîndu-şi ochii. Toate activităţile străine lecturilor, îl scoteau din fire, ca pe morfinomani tot ce-i împiedică de a-şi injecta doza. Se pripea mereu: la mîncare, la spălat, la îmbrăcat. Mai iute, mai degrabă, ca să poată lua mai repede cartea în mînă. Cafeaua cu lapte de dimineaţă n-o mai lua cu ceilalţi în pridvor: o lua în odaia lui, culcat, cetind. Nu se scula din pat decît în preajma dejunului. Uneori se ducea la dejun nespălat, pieptănat numai în grabă, cu papucii în picioare sau pantofii de tenis mai expeditiv încheiaţi decît ceilalţi. Inteligenţa i se blegea treptat ca mersul celor cu tocuri prea tocite.

În lipsa Olguţei, Rodica începuse să ritmeze distrac­ţiile, însoţită de Puiu ― desperat şi exasperat de absenţele reiterate ale Olguţei ― totdeauna, de Mircea uneori numai, cînd Monica nu ieşea din odaia ei, căci niciodată Monica nu vroia să arate şi altora ochii roşiţi.

Doamna Deleanu, văzînd halul lui Dănuţ, scrisese lui Herr Direktor la Bucureşti.

Răspunsul:
"Dragă Alice,

Toţi motanii primăvara şi vara năpîrlesc şi se jigăresc. Dacă vrei să-i vezi graşi, aşteaptă iarna. Dă-i pace băiatului să trăiască. Mă tem că-l aşteaptă vremuri grele. Lasă-l să fie tînăr cît mai e vreme..."
Jignită, nemulţumită şi incredulă, doamna Deleanu se adresase Monicăi, cu fruntea încreţită şi ochii grei!

― Monica, ce-i cu Dănuţ? Tu ştii ceva? E bol­nav? Nu se simte bine acasă? Eu nu îndrăznesc să-l întreb...

― Nu te-ngriji, tante Alice. Scrie ceva.

― Scrie?

― Da, scrie. Tu nu ştiai că Dănuţ e scriitor?

― De unde să ştiu! se iluminase doamna Deleanu, respirînd. Face versuri?

― Da.

― Frumoase?

― Foarte frumoase.

― Vai, Monica! Prin ce grijă am trecut! Vra să zică, Dănuţ e poet... Dragul de Dănuţ...

Şi pe Olguţa, care deşi în treacăt numai pe la Medeleni, avea ochi prea buni ca să nu observe, o lămurise tot Monica.

― Ce-i cu Metaforei, Melizando? E pe ouă?

― Scrie ceva mare.

― Face-o omletă! Spune-i să puie mai puţin spanac şi mai mult gălbenuş!

Chiar Rodicăi, cu care rareori vorbea, Monica expli­case ― fiind întrebată stăruitor, evident ― cauza ţinutei şi singurătăţii lui Dănuţ.

― Monica, ce-a păţit fratele Olguţei? E amorezat? Monica dintîi o privise grav. Apoi:

― Scrie ceva. Sînt oameni şi altfel decît tine, Rodica.

― Te-ai supărat?

― De ce să mă supăr cînd nici tu nu te-ai supărat! O singură dată întrebase şi Monica pe cineva: pe Mircea.

― Mircea, spune-mi ce mai face Dănuţ?

― Nu ştiu, Monica. E invizibil şi am impresia că-l enervez.

― Daa!

― De asta îi dau pace.

De-atunci Monica se sihăstrise în odaia ei cu Leila şi tăcerea cărţilor. Mircea o vedea rareori. Casa era stăpînită de Rodica, urmată de suita ei: Puiu, per­manent; Mircea, sporadic: şi el prefera să se izoleze în fundul livezii, fie învăţînd, fie cetindu-l pe Jean-Cristophe, fie privind cerul, aşezat în iarbă cu mînile subt cap. Uneori Rodica îl descoperea. Se aşeza lîngă el ― totdeauna cu rugăminţi de acest soi:

― Mircea, mi-a intrat o musculiţă-n ochi: eşti bun să mi-o scoţi?

― Mircea, leagă-mi, te rog, basmaua.

― Hai să vedem care-i mai tare. Vrei, Mircea?

Dar imediat sosea Puiu cu veşnica bicicletă. Şi pe deasupra, Mircea prefera lipsa de cochetărie a gro­solanei Sevastiţa decît grosolana cochetărie a Rodicăi.

Cu Olguţa era mai puţin timid decît la începutul vacanţei. Îi spunea uneori "Olguţa", făcînd totuşi în prealabil o pauză şovăitoare, ceea ce arăta Olguţei că mintal tot duduie îi spunea. În genere, însă, evita să i se adreseze direct.

Ştia că Olguţa nu iubeşte pe nimeni. Dar ştia că nu-l iubeşte şi că nu-l va iubi niciodată pe el. I-o afirmase Monica, în al cărei discernămînt avea o încredere fără rezerve, curînd după ce-i mărturisise ― ceea ce Monica ştia mai dinainte, de altfel ― dragostea lui pentru Olguţa.

I se părea că Olguţa ― în faza actuală ― nici n-ar fi putut iubi pe cineva: era prea deşteaptă, prea impetuoasă, prea plină de ea, prea densă sufleteşte ― impermeabilă parcă pentru dragoste. Mişcarea su­fletească a Olguţei era centrifugă: se risipea violent în afară. Dragostea pătrunde numai în sufletele care au o mişcare centripetă, numai atunci sufletul o absoarbe, dimpreună cu sufletul celui iubit.

Se obişnuise să o iubească singur, el cu el, cum alţii se deprind să trăiască singuri, monologînd în loc să dialogheze.

Totuşi, pe lîngă fericirea rarelor zile pe care Olguţa le petrecea la Medeleni, Mircea mai avea şi alte fericiri, tot de la Olguţa.

Odată, venind cu ea de la tenis, îi explicase, răspunzînd la o glumă de-a ei, caracterul frumuseţii limbei greceşti. Olguţa îl ascultase. Vorbise mai mult, calm, curgător, preocupat să definească, nu să vorbească, aşa cum făcea cînd medita singur, ceea ce vroia să împărtăşească Olguţei. Încheiase astfel:

― ...Limba grecească are o supleţă catifelată, pe care nici o altă limbă n-o are. A fost parcă păstrată în untdelemn...

― Să mă-nveţi greceşte, dascăle.

Cît ar fi dorit! Dar Olguţa, preocupată de şedinţele tumultuoase ale "Clubului burlacilor", uitase.

Avea însă amintirea acelei plimbări, a acelei con­vorbiri: amintire păstrată cu evlavie, cum ţin copiii săraci un ciob de jucărie, găsit din întîmplare.

Scria regulat mamei lui, asigurînd-o că duce o viaţă odihnitoare şi agreabilă: ceea ce era exact. Recăpă­tase calmul pe care-l avea înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, altul prin două accente grave: trupul, abia descoperit, şi iubirea, de la început resemnată.

În lipsă de mai mult şi de mai bun ― sau în aşteptare ― Rodica îl acceptase pe Puiu, cu titlu, particular, de paj libertin. Jucau singuri tenis, apoi Rodica îşi lua duşul, în timp ce Puiu aştepta dincolo de rogojini, făcînd studii confidenţiale asupra aca­demiei Rodicăi; apoi Puiu îşi lua duşul, în timp ce Rodica întoarsă cu spatele pe chaise-longue, cetea, trăgînd uneori cu coada ochiului să vadă dacă tot n-a isprăvit. Alteori Puiu îi cetea cu glas tare dintr-o carte cu poze, adusă de Rodica în fundul cufărului, fără de ştirea mamei ei, nici a Olguţei: Les aventures du roi Pausole. Şedeau lungiţi alături în iarbă, pînă cînd Rodica, după ce arunca o circumspectă privire de jurîmprejur, îl săruta pe gît, pe urechi, după ceafă şi pe piept, ca să vadă dacă se gîdilă: ceea ce Puiu tăgăduia, după fiecare experienţă în doi. În timpul experienţei, Puiu se apăra, natural, cu mîinile, din care pricină, chiar dacă nu s-ar fi trecut caisele, Puiu tot n-ar fi întîrziat printre crengile înalte, unde caisele sînt calde, grele, moi şi dulci.

În schimb, Sevastiţa uita tot mai des "să-i puie apă de băut pentru noapte". Şi Puiu, setos, îi aducea aminte, indiferent de oră.

În alte seri, pornea în cămeşă de noapte, papuci, cu pelerina pe umeri, jalnic pelerin spre odaia Monicăi:

― Intră, Puiule,

― ...H-h!... Tu eşti bună, Monica.

Sevastiţa complecta faţă de Puiu, pe Rodica; Mo­nica primea lacrimile vărsate pentru Olguţa.

În definitiv, Puiu era foarte ocupat. Şi asta-i prin­cipalul în vacanţă şi în viaţă.

Doamna Deleanu cetea, cînta la pian şi supraveghea puţin mai distrată decît odinioară, mersul gospodăriei.

Astfel, zilele vacanţei treceau purtînd spre toamnă întreita singurătate a doamnei Deleanu, Monica şi Mircea; efervescenţa Olguţei, dusă în goana auto­mobilului de la Medeleni la Iaşi şi de la Iaşi la Medeleni; şi mişcările de balet bucolic ale lui Puiu cu Rodica, întregite prin suspinele de Pierrot după cruda Colombină, ale lui Puiu, cînd se ducea copil în odaia Monicăi, să fie consolat.

Dănuţ cetea romane senzaţionale la Medeleni, şi zilnic, după-amiaza, Zdup îl ducea la Sălcii, unde tot romane senzaţionale cetea, alături de invizibila sau rareori întrevăzuta Ioana Pallă.
*
Aştepta în grădină fără să cetească. În sfîrşit adu­cea o dovadă pozitivă că Adina Stephano n-a fost un simplu flirt de patinaj. Îi aducea fotografia Adinei de la Veneţia.

Mai că nu-l mirase locul de unde-i expediase fo­tografia. Deţinerea acestei fotografii recente de la Veneţia îl mulţumea din alt punct de vedere.

Îl măgulise în primul rînd. Întîia noutate pe care viaţa reală i-o aruncase între ficţiunile romanelor senzaţionale îl făcuse să se stimeze puţin: desigur, e măgulitor să primeşti la Medeleni, tu Dan Deleanu, lector de romane senzaţionale un plic elegant, cu timbru italian, pecete veneţiană, adresă scrisă de o mînă de femeie, şi conţinînd fotografia unei femei îmbrăcată cu mult gust, într-o gondolă zveltă, oprită, în faţa scării unui palat. Spre satisfacţia lui ― căci ar fi dorit să ştie toată casa sosirea faimosului plic ― scrisoarea i-o adusese Rodica.

― Ce-i? Cine-i?

― Eu, domnule Dan, îţi aduc ceva plăcut... Compuneai?

― Da, da... Îndată.

Furişase romanul subt pernă, îndoind foaia, se aranjase în grabă şi ieşise afară ― odaia era prea dezordonată ― cu atitudinea celui turburat din sin­gurătatea lui inspirată.

― O scrisoare de la Veneţia... parfumată, adăugase Rodica, surîzînd cu înţeles şi candoare.

― A! da!...

― O aşteptai?

― Mda...

Scrisoarea era parfumată numai fiindcă o ţinuse Rodica în mînă, cercetînd-o pe amîndouă feţele, pri­vind-o în transparenţă la fereastră, înainte de-a i-o aduce.

― De ce trăieşti aşa retras, domnule Dan? Nu ne poţi suferi?

― Lucrez, domnişoară.

― Nu te surmenezi?

― Eee!

― Păcat! oftase Rodica, plecînd efectul de negru al genelor.

― Mă ierţi, domnişoară, uite-n ce hal sînt! Aşa-i cînd lucrezi!

― Da! oftase din nou Rodica, aprobînd, compă­timind şi invidiind. E bine cînd poţi sta singur...

― Da... În fine... daa...

― Ne ceteşti şi nouă cînd isprăveşti?

Ridicase din umeri, evaziv.

Rodica oftase din nou şi plecase strîngîndu-i mîna. O condusese, urmînd invitaţia mînei, pînă la uşa de din faţă.

― Sper că ne mai vedem, domnule Dan? Daca vrei, dă-mi să-ţi copii manuscrisul.

― Nu. Da ne mai vedem.

― Cînd?

― Nu vrei să facem o partidă de tenis? Zău! De cînd nu te-am văzut jucînd! Joci aşa de frumos!

― Îmi pare rău!... După amiază-s ocupat... Ştiu eu!

― Unde te duci călare? Îs indiscretă?

― Dăă!... Mă plimb...

― Daa!

Era nostimă Rodica, mai ales cînd spunea: "daa!" dînd din cap incredulă şi vicleană, cu buzele ca ci­reşele crăpate de coapte ce-s.

Plecase, după o nouă strîngere de mînă, mai intimă.

Dănuţ deschisese plicul parfumat de mîinile Rodicăi.

Aa! În sfîrşit avea ce să arate Ioanei! Examinase fotografia. Evaluase şi femeia şi decorul: se pre­zentau bine. Vra să zică femeia aceea elegantă şi bine făcută, din gondolă, fusese metresa lui! A lui Dan Deleanu? Bravo! Îi venise să exclame întocmai ca Tonel, făcîndu-şi cu ochiul: "Şmecher Deleanu!".

Se examinase şi el în oglindă: era cam palid, neras, cu ochii înfundaţi. Slăbise, asta dădea o duritate ascetică trăsăturilor, reliefînd dominator fruntea: şi-o descoperise, trăgînd şuviţele de păr îndărăt. Bine! Părea mai mare deasupra feţii subţiate. Simţise din nou nevoia eleganţei de odinioară. Consacrase restul dimineţii toaletei, închizînd romanul în dulap.

Îşi frecase degetele îngălbenite de tutun cu pierre-ponce şi peria cea mai aspră, redîndu-le într-o anu­mită măsură coloritul natural. Îşi făcuse unghiile amănunţit. Se răsese. Se pudrase: o pudră ocre de la Adina. Îmbrăcase un costum de călărie, croit la Bucureşti, după un recent model englezesc. Noul costum de călărie îl făcea mai nalt ― sau poate crescuse. Părul, prea mare, pieptănat şi periat din răsputeri şi prins în reţeaua strînsă, se aşezase armo­nios, lins deasupra fruntei, pe care-o descoperea în întregime, luminînd faţa, căzînd apoi în bucle grele ca faldurile draperiilor de catifea, pe tîmple şi la ceafă. Se parfumase uşor de tot, cum îl învăţase Adina.

Înregistrase, profund satisfăcut, mirarea mută care-l întîmpinase la dejun, pe feţele tuturora. Înregistrase şi zîmbetul Rodicăi. Se privea, pe furiş, în toate oglinzile şi chiar în ferestre.

După dejun, gata să încalece, trimesese calul să-l aştepte înşeuat şi intrase în odaia lui.

Scăpase ceva din vedere. Adina nu-i scrisese nimic pe fotografie. Ce era de făcut? O simplă fotografie, fără dedicaţie, fără de iscălitură măcar, nu prea în­seamnă mult: e ca o carte a unui autor renumit, cu care te lauzi că eşti intim, dar pe care ai cumpărat-o de la librărie.

Ce era de făcut?

Simplu de tot! Să-i scrie el ceva! Ioana nu cu­noştea scrisul Adinei Stephano.

Dar el n-avea scris de femeie! Încercase. Nu izbu­tise. Parca uitase şi să scrie! Nu mai pusese de mult mîna pe creion sau pe condei. Se simţea stîngaci pe hîrtie, ca un debutant la patinaj. Avea un scris de analfabet. Ce era de făcut?

Rodica!...

De ce nu...

Rodica era "fată bună". De ce să se jeneze! Rodica ştia foarte bine de unde venea fotografia femeii în gondolă, de vreme ce văzuse marca italiană de pe plic. O punea la curent, fără să-i facă nici o confi­denţă precisă, cu o aventură ― era nostimă foto­grafia Adinei, nu-l compromitea ― şi totodată o făcea complice la o farsă... da, o farsă!

― Domnişoară, am să te rog să-mi faci un serviciu...

― Vai de mine! Încîntată! Cu cea mai mare plăcere.

Cu cea mai mare plăcere, Rodica, lăsîndu-l pe Puiu singur s-o aştepte la tenis ― cu ochi răi şi racheta vindicativă ― venise în odaia lui Dănuţ.

― În cel mai mare secret!

― Vai, domnule Dan! Mie?...

― Vreau să fac o farsă...

― Bravo!

― ...unei...