Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Ridicase mîna acum şase ani, pe un peron de gară, în urma unui tren pornit, să-şi şteargă lacrimile, ace­leaşi lacrimi, întîlnite acum de mîna care, prin ani, făcea acelaşi gest.

Sufletul bascula imens, cu tot trecutul...

Îşi trecu mîna pe frunte; nu văzu, desigur, trenul demult pornit cu anii, văzu marea, vaporul, cerul...

Şi totuşi... Ascultă. Nu se mai auzea nimic. Şi to­tuşi cineva fluierase o arie din Boris Godunov, pe care... Nu se mai auzea nimic, nimic. Se prăbuşise tot în trecut, cu bătăile inimii.

Se aşeză din nou pe chaise-longue, singură, cu in­somnia unei dureri care de şase ani, cu ochii deschişi, aştepta un zîmbet să-i usuce ochii sau o mînă să-i închidă.

Mort, îl iubea încă. Abia îl iubea. Dragoste grea, născută şi zidită în tăceri şi noapte, ca o bulină cu vaiet jalnic şi ochi de soare somnambul, deschişi în propria criptă de întuneric.

Vania Dumşa: acesta era mortul ei.

Îl văzuse în copilărie, înainte de plecarea în Ame­rica. Îl uitase, cum uiţi o melodie închisă în tăcerea ta. Îl revăzuse în anul 1914. Plecase iar în Rusia. Căutase să-l uite. Îl regăsise în sufletul ei, în 1916. Şi pribeagul, mort, nu mai plecase.

O lună după decretarea mobilizării, doamna Deleanu şi Monica organizaseră o cantină aşezată lîngă peronul gării Iaşi, popas cu ceai, pîne, entuziasm şi mîncări reci pentru convoiurile militare.

Olguţa lucra la un spital, de unde o luau spre seară cantinierele de la gară.

Într-o seară, întorcîndu-se acasă, văzuseră în antretul de din faţă un geamantan de muşama jupuită, mînjit, umflat în curelele care-l încercuiau. Peste el, un palton ros, decolorat, şi o caschetă englezească.

Stăpînul lor nu ancora în nici o casă: trecea nu­mai. Totuşi era la el acasă în orişice decor. Se in­stalase în salon descifrînd cu o stîngăcie de urs par­titura lui Boris Godunov.

― Neculai, să mai pui un tacîm, poruncise doamna Deleanu suind scările şi trecînd de-a dreptul în ietac, neglijînd să mai spuie bun venit celui care nu purta uniforma militară într-o vreme cînd numai statuile, copacii, bătrînii, copiii şi ambuscaţii mai cutezau să fie civili.

― Treci tu dintîi, Monica, vorbise autoritar Olguţa în faţa uşii salonului, lăsînd clanţa pe care-o apucase în prima bătaie a inimii.

Monica intrase în salon, Olguţa în odaia ei.

Călătorul ajuns pe vîrful muntelui oftează: "Am ajuns?" şi se aşază pe o stîncă sau pe pămînt, respiră şi priveşte roată împrejur. Nu s-a întîmplat nici un miracol. Nu i-au crescut aripi, nici n-a început brusc un spectacol unic. Un simplu fapt: stă pe vîrful unui munte acelaşi trup care a stat pe scaunul de acasă, pe bancheta tramvaiului, sau perna trăsurii. N-are senzaţia perpendiculară, de înălţime clădită, pe care o ai de pe acoperişul unei case.

Oare e înalt muntele? Între stînca pe care stă acum şi scaunul de acasă pe care-a stat pînă acum, se cască o mie, două de metri? Într-adevăr?

Ce-i asta? Colb stîrnit? Nu. Pe mîna întinsă lă­crimează un nour aburos, din aceia care sînt o noiţă pe albastrul cerului ― văzuţi de pe fereastra casei, cînd stai la îndoială dacă trebuie să iei bastonul sau umbrela.

E împăiat? Nu. Arhanghelul bălan, cu cioc şi gheare, desface aripile şi pluteşte vast, cu familiari­tate. E un vultur pe care-l urmăreşti cu mîna pe ochi, păianjen desprins din bolta cerului ― văzut de jos, de acolo unde cotcodăcesc găinile.

Aşa! Mîna deprinsă să ia ţigara sau jurnalul de pe măsuţa de noapte întîlneşte un nour, zborul unui vultur... poate şi mîna lui Dumnezeu, căci într-adevăr eşti printre stele, pe vîrful unui munte, alături de cer, în limpedele miracol al singurătăţii înalte.

Olguţa se aşezase pe patul din odaia ei.

Venise Vania. Patul era pat, masa ― masă, zidul ― zid, fereastra ― fereastră.

Şi închise ochii. Şi-i deschise zîmbind. Iubea. Era aşa de simplu încît îşi pipăi mînile, îşi pipăi faţa, să vadă dacă într-adevăr exista ea, Olguţa ― nu Vania.
*
Venea din Rusia. Pleca pe front. Războiul era pen­tru el o nouă călătorie, o inedită experienţă. Avea ochi verzi, mici, rotunzi, de un verde atît de tare uneori că părea sonor. Era îmbrăcat ca un trunchi de copac. Hainele păreau coaja lui robustă. Nu erau nici elegante, nici sărăcăcioase, nici clasă socială n-aveau. Îl vedeai pe el, nu hainele, care altminteri erau necălcate şi de lucrător mai degrabă, de muncitor manual.

Făcuse, în treacăt, în anii din urmă, tîmplărie. Mai fusese profesor de matematică la un liceu din Petrograd şi deţinut "pentru idei prohibite" şi profesate din întîmplare tocmai în ora de matematică.

Evadase şi venise cu geamandanul la Iaşi, să asculte puţină muzică înainte de a trece pe la cercul de re­crutare să afle ce-i, unde-i şi itinerarul. Ascultase cu neclintită seriozitate ― de om care respectă mîncarea ― în timpul mesei, discuţiile curente asupra războiului. Mai erau invitaţi la masă. Mînuia furculiţa şi cuţitul cu delicateţa oamenilor puternici, pentru braţul cărora arma cea mai grea e uşoară. Obrajii celorlalţi purtau palori convalescente alături de obra­jii lui, bătuţi de vînt şi arşi de soare. Nu era nici frumos, nici urît: puternic. Ca tăcerea unui clopot de bronz printre cristale, făptura lui făcea fragilă şi soprană făptura citadină a celorlalţi.

Dintre toţi comesenii era singurul care pleca pe front. Părea totuşi singurul impermeabil pentru moarte. Metalic. Mîncase copios. Nu era congestionat.

La liqueur-uri, discuţia alunecase peste Nistru, ve­nind de la Verdun, via Ardeal. Invocarea "marei noas­tre aliate" stîrni un entuziasm unanim.

― Blinî, zîmbi Vania, jovial, cu o voce gravă prin timbrul ei.

Şi explicase că "blinî" e echivalentul slav al clă­titelor moldoveneşti. Adică: o foaie de clătită, ro­tundă ca un talger de aluat, bine muiată în unt, pe care presori icre negre. Apoi îi pui capac o altă foaie, bine muiată în unt, pe care aşezi sardele. Apoi o acoperi cu o foaie identic tratată, pe care torni smîntînă; vine la rînd alta, pe care o pavezi cu me­zeluri. Şi tot aşa, foaie cu foaie, treaptă cu treaptă, suie toate categoriile de mîncări imaginabile: de pre­ferinţă cele mai indigeste. În sfîrşit, o ultimă foaie are rolul acoperişului pe o clădire. Peste ea torni unt proaspăt topit, mult, din belşug... Şi imediat în­ghiţi o felie, mori, bei un pahar de vutcă, învii, înghiţi alta, mori, reînvii cu vutca, şi mori iar cu blinî. [...]
*
Obştescul oamenilor, cînd sînt acasă, se aşază co­mod pe scaun, canapea sau pe divanuri, rezemîndu-se de speteze ori de păreţi.

Vania şedea mereu lîngă ferestre. Se profila pe cer, ca stejarii solitari. Prezenţa lui nu era durabilă; într-o încăpere dădea impresia provizoratului, ca trupul paserilor de pradă cînd stau. Iminenţa pornirii parcă îi avînta masivitatea trupească, dîndu-i elastici­tate, tăiuş şi vîrf.

Cioplit oarecum în substanţa puterii, ca pietrele şi trunchiurile, voinicia lui părea involuntară şi per­manentă ca a corpurilor grele. Aveai impresia că o mînă de-a lui lăsată pe umărul cuiva l-ar fi îndoit cu un gemăt; că pasul lui avea soclu, ca al statuilor. Aşa că zîmbetul acestui om era o delicată surpriză, ca prezenţa unei flori luminos întîmpinînd de-a dreptul din stîncă.

Zîmbea rar.

Dar zîmbise Olguţei.

Natural, Olguţa îi cîntase din Boris Godunov. Adică i-l cîntase în întregime. Partitura o căpătase de la Vania, în 1914.

Trecuse miezul nopţii. Toţi se culcaseră. Nici Monica nu mai era în salon. Ea ştia bine preţul unei ultime nopţi, cînd unul dintre cei doi pleacă pe front. Şi mai ştia, tot atît de sigur, că Vania era "al doilea".

Vania şuiera. Nu şuiera aproximativ partitura, ur­mărind mai ales melodiile, cum fac în genere ama­torii de şuierat, care de îndată ce un pian sau o orchestră începe, fixează o stea, un tablou sau pla­fonul, şi, cu aerul inspirat al unui robinet comuni-cînd direct cu luna şi privighetorile, îşi dau drumul în sus. Şuiera ca unii şefi de orchestră pasionaţi şi afoni, care exprimă prin şuier toate glasurile pădurii instrumentale ai cărei animatori sînt. Apoi, şuieratul lui Vania nu era siropos, nici cu un singur regis­tru. Dulceaţa glasului de femeie şi vîrtoşenia glasu­lui de bărbat, devenite şuier, supleţă şi vigoare, cum şarpele e deopotrivă braţ de titan lovind şi trup de Salomee ondulînd ― şuieratul lui Vania, izvorît din buzele cărnoase, avea intensitatea tăcerilor din cate­drale, gravitatea orgei şi a violoncelului şi puritatea soprană de emisiune a guşelor cu aripi numite pri­vighetori.

Auzise la Petrograd, pe cînd se numea Petersburg, Boris Godunov cu Şaliapin, cîntăreţul întunecat ca o grotă marină, în care vîjîitul vîntului şi elegia undei ar fi cîntecul gemut de glasul lui Satan.

Îi vorbise de Şaliapin, pe care Olguţa nu-l auzise, situîndu-l faţă de Carusso, al cărui glas curgea prin toate pîlniile gramofoanelor, ca ploaia prin uluce. În Carusso vibra sensualitatea meridională, exprimată în literatură de d'Annunzio. Glasul lui Şaliapin, ca şi gîndul lui Ibsen, era răzvrătire şi singurătate.

Lumina electrică se stinsese la unu, înlocuită cu lumînări.

Vania explica textul, traducînd abrupt din ruseşte. Curgea parcă Nistrul între cuvintele celor două limbi, care-şi smulgeau una alteia asprimile, blestemele, durerile, ca o luptă călare, la lumini de torţi, prin aprigul hotar al apei.

La începutul fiecărui act, evoca decorurile, sculptînd cu mîna scorbura neagră a unei ferestre des­chise pe noaptea ţarului, aruncînd acolo spaima unui candelabru cu limbile vîlvoi, dincolo clădind fastul sinistru al tronului uzurpatorului împărat. Astfel de­corurile aveau iluminarea fragmentară, dură, zvîcnitoare a luminilor de fulger.

Lîngă Vania nu puteai concepe somnul. Viaţa curgea prin el fluvial, ca o mulţime în mers, văzută noaptea, fragmentar în lumină, fragmentar în lumina cu mii de feţe, gesturi şi glasuri, îmbulzită la poarta unei cetăţi: era şi poarta, şi mulţimea.

Salonul dispăruse, ca toate odăile în care trăia el, mistuit de decorul pe care-l impunea evocarea lui.

Boris Godunov, în noaptea aceea de septembre, murise în palatul ţarilor, cu străji neclintite ca ma­rile buhne, cu scări atît de vaste, că parcă aşteptau să le suie pasul refluxului oceanic, cu acoperişuri pe care fîlfîie înfipt destinul ca un steag mortuar, dea­supra întregii împărăţii de coruri, de blesteme, de bi­serici şi de temniţe.

*
A doua zi, dis-de-dimineaţă, dispăruse, lăsîndu-şi geamandanul şi paltonul.

Olguţa nu se mişcase de acasă toată ziua, cu ochii la fereastra dinspre poartă. Spre seară se înapoiase, în haină de recrut care izbutea să fie ridicolă fără să-l facă şi pe el. Haină de postav verzui, rigidă ca un carton păros, cu mîneci scurte şi umeri normali de strîmţi faţă de amploarea celor care-o purtau; pantaloni lungi cu şireturi, corcitură de izmene cu şalvari; bocanci mopşi, care imprimă ritm de scafandru picioarelor, dîndu-le sunetul lat al potcoavei de cal normand; şi capelă holbată-n colţuri, deşălată-n mijloc, bleagă-n cozoroc: însăşi tichia tîmpeniei cu cap de ridiche de lună în unghiul salutului de răcan.

Astfel intrase îmbrăcat de regiment împăratul ini­mii Olguţei.
*
"Cina cea de pe urmă" fusese veselă: Courteline ar fi putut-o iscăli, cum ar fi putut iscăli întreaga activitate din acea vreme a Cercurilor de recrutare. Şi Cercul de recrutare Iaşi se mutase, cu şi prin Vania, în sofragerie.

Aşteptase la Cerc de la şapte dimineaţa pînă la cinci seara; căci Cercul era atît de ocupat încît toată lumea aştepta, fără nici o excepţie, cauza preocupării fiind aglomerarea din ogradă, cauză care "sta drepţi" în ograda Cercului, efectul aglomeraţiei fiind inactivi­tatea înfrigurată a gradaţilor, efect care sta "în repaos" faţă în faţă cu cauza.

― ...Aşa se întîmplă cînd "cauza" e recrut şi "efec­tul" e gradat.

Plutonierul Vulpe, de la "biroul mobilizărei", era obligat să fie sever din pricina sprîncenelor ― dens stufoase ― şi spiritual, din pricina musteţilor cu şmecher şfichi. Acest dublu decor contradictoriu îl conciliase, recurgînd la injuria naţională "cruci şi dumnezei", pe care o murmura cînd nuanţa sprînce­nelor, faraonic, cînd nuanţa musteţilor, diabolico-săltăreţ. Pe Vania îl cinstise cu ambele nuanţe, inver-sîndu-le ordinea, căci numele "Vania":

― Ia taci! dezlănţuise, prin neverosimilitatea lui na­ţională şi ostăşească, un cutremur ilar al musteţilor locutorii, iar foaia matriculă a lui Vania, nesupus la încorporare, judecat şi achitat, apoi nesupus la toate concentrările, provocase o cavernoasă privire, şi ― miracol ― exprimarea la singular a pomenitei locuţiuni panteice.

― Umflă-l. Bagă-l la başcă! tunase plutonierul Vulpe.

Nu se mişcase nimeni, căci toţi îl ştiau "dat dra­cului" pe plutonier, şi de asemenea cunoşteau toţi amnistia generală din 1916, pe care de altfel o dez­aprobau. Aceasta aflase Vania din interjecţionala con­ferinţă pe care i-o ţinuse plutonierul Vulpe, despre amnistie şi închisoare. Frontul, faţă de închisoare, era socotit ca o vilegiatură glorioasă, nemeritată.

― Aşa-i, mă leat, românul: iertător...

― Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la război mai bini fără, insinuase un negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara şi plămînii buzunarelor plutonierului.

Negustorul prefera vilegiatura închisorii.

Intervenţia neaşteptată a unui locotenent precipi­tase serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de matematică fostului elev nul, era atît de durabilă, încît îl salutase pe Vania cu gestul alar­mat al ridicării din bancă şi cu un: "Vă salut, dom­nule profesor", exotic în acel decor. Şi îl servise cu promptitudinea cu care odinioară ştergea de pe tabelă cu buretele nerozia lent cifrată, subt ochii verzi ai profesorului de pe catedră.

Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe îi strînsese mîna.

― Îmi pare bine, domnule profesor... Cum aţi zis?

― Vania.

― Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume... Ei, bietu tatu-meu m-a botezat Ion, că m-a făcut mama de Sfîntul Ion. Ştiţi, nevoile...

― Am onoarea, domnule plutonier.

― Zi-mi Ionică, că-i mai particoler.
*
După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea "biblioteca" şi "garderoba civilă". Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rînduise rufele: spălate şi cîrpite de mînă de bărbat. Răspîndeau un miros tare de săpun în calup.

― Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărîtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.

Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise pînă la poartă, dimpreună cu Monica.

Încă o dată:

― Să ne vedem sănătoşi!

Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se în­depărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.

Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.
*
Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.

Curînd după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărîse să-l însoţească la gară.

Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă revărsată. Acolo noap­tea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decît mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpînea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.

Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.

Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.

Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scîrţîit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întîia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mînă cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătîiul unui mort.

Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mînji pe lîngă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrîn.

Cineva cînta nazal şi tînguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?

Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.

― Tu eşti, Olguţa?... Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.

Îşi făcuse loc, înlăturînd cu mînile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.

Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:

― Am venit, Vania... am venit... să-ţi spun... să te întorci sănătos.

O clipă, mînile Olguţei fuseseră în mînile lui Vania: izvor în vad de fluviu.

Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aştep­tase, fereastră pustie cu noapte şi stele, pînă tîrziu, mult după miezul nopţii, cînd trenul pornise.

Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvîcniri, apoi vagoane, vagoane nenu­mărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini...

În urma trenului...

Şi nu-i mai văzuse faţa.

*
Vania Dumşa era un simplu soldat printre sutele de mii. În tot timpul războiului, geamandanul, cas­cheta şi paltonul lui Vania îl aşteptaseră în odaia Olguţei.

Abia în 1919, în ajunul plecării la Paris, Olguţa umblase în geamandan. În compartimentul "garderobă" erau hainele, cam sărăcăcioase fără de forma puterii stăpînului lor.

În compartimentul bibliotecă, domneau cărţile de matematică. Puţină literatură rusească, Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, şi Baladele lui Villon.

La fund tocmai găsise cele cinci caiete care-i cutre­muraseră mînile. Cinci caiete de cifre, formule şi semne matematice. Singura urmă vie a celui dus era inaccesibilă şi enigmatică pentru Olguţa, ca aurul astronomic al constelaţiilor.

Tîrziu, noaptea, Olguţa umpluse la loc geamanda­nul şi, după ce privise lung pe fereastră pustiul întregii lumi, aşezase în geamandan cascheta engle­zească şi paltonul, care pînă atunci, scuturate şi periate zilnic, stătuseră afară.

Şi totuşi plecase, trăise. Viaţa ei din ultimii ani nu avea gestul crengilor rupte. Îşi pierduse poate exuberanţa de odinioară. Ca obrazul adolescenţei de pescar crescută pe mare, energia ei devenise mai gravă, mai concentrată, de o amploare sobră în miş­cările ei. Apoi muncise.

Ceas cu ceas, zi cu zi, ultimii trei ani petrecuţi la Paris erau ogor arat de mînile ei, cu toată puterea braţelor şi încordarea trupului. Muncise cu severitate, despuiată de orgoliu. Sîngele de cal arab al mînilor ei se răzvrătise la început, constrîns de disciplina monotonă a gamelor şi a exerciţiilor zilnice. Îl stăpînise. Deget cu deget, muşchi cu muşchi, mişcare cu mişcare, îşi refăcuse mînile.

Erau perfecte, dulci şi dure, suple şi fierbinţi, cu-ncheietura braţelor flexibilă, şi fiecare deget stăpîn pe strălucirea lui distinctă în armonia celorlalte, ca stelele în constelaţii. Puteau scoate din claviatură sunetul pur, care-i lumină-n nopţile cu lună plină, şi armonie dominatoare în Beethoven; sunetul grav, care-i privire în ochiul lui Dumnezeu şi armonie solemnă în Bach; sunetul fraged, luceafăr în calea magilor din Bethleem şi radioasă armonie în Mozart; sunetul stins, care-i prelungul gol al oglinzilor istorice în muzeele pustii şi armonie mistuită în Chopin.

Putea smulge gloria, cum smulsese împăratul corsican coroana împărătească din mînile papei. Îşi pre­gătise mînile în umbră, şi le călise în apa vie a sufletului.

De ce?

Pentru cine?

Era singură ca perfecţiunea acalmică a mării pe care plutea. Moartea lui Vania îi cruţase viaţa, lăsîndu-i intactă energia elanurilor, răbdarea înfrumuse­ţării lor ― dar îi luase dragostea.

Monica îl iubea pe Dănuţ; toate camaradele ei iubeau. În toate vibra un clopot, trist sau vesel, dar vibra. În ea nimic. Îşi pierduse sonoritatea esenţială a vieţii. Nu mai putea iubi. Ş-abia acum îşi dădea seama că Vania murise. Nu crezuse pînă acum. Mintea ştia că Vania murise, cum ştii că Dumnezeu nu-i; totuşi, te închini, şi absenţa-i o prezenţă.

Nu şi-l putuse închipui pe Vania mort. Un mort e galben, cu mînile inert încrucişate pe inima oprită. Sufletul ei nu-l putea răsturna în moarte. Ca un clopot, care la gestul răsturnării răspunde aprig, tot mai aprig din cerul lui de bronz, mai viu îl vedea pe Vania, pe măsură ce-l credea mort.

Se pregătise pentru el, deşi îl ştia mort. Dar îl aştepta. Muncise, se adîncise, devenise frumoasă, aprig frumoasă, ca un acord fără pedală. Pentru cine?

"Mais s'il venait a se répéter, il faudra l'enlever tout de suite."

Ştia că murise Vania, fiindcă abia acum vorbele doctorului Mass, cu prevestirea lor lugubră, se prefăcuseră în cenuşă uşoară.

Calmă, se ridică din chaise-longue. Alexandru Pallă adormise cu bărbia în piept. Învăluit în vasta pelerină neagră, cu barba luminoasă, părul alb în ondulată răscoală şi trăsăturile solemn frumoase, părea un mitropolit mort ascultînd coruri.

Umbra Olguţei trecu lîngă el, spre marginea cover­tei. Îşi rezemă coatele pe ea. Înclină capul. Pletele-i alunecară pe tîmple, deschizînd aripele lor de corb heraldic. Adînc, adînc privirile căzură ostenite în lumina apei.

Luna se înclinase. Fără cută, cer senin de dimineaţă, marea aştepta obrazul lunei.

― Bietul papa...

Îl vedea, acum trei ani, pe debarcaderul portului Constanţa, cu tîmplele acoperite uşor, mătăsos, de fumul alb al bătrîneţii, pe care degetele ei îl dez­mierdau uneori. Plin de păcatele normale tuturor bărbaţilor, dar ţinîndu-le în vitrină, şi totuşi pur ca şi surîsul de copil pe care anii nu i-l izgoniseră; înecat în datorii de bacara, muncind de dimineaţă pînă seara ca să-şi sporească noaptea datoriile la club o dată cu nesomnul; devotat tuturora, înşelat de oricine vroia, zîmbind de toate, mai ales de el; cu fruntea lui bombată, ca o minge zvîrlită de un copil pe-o margine de acoperiş, şi cu pasiunea lui total admirativă pentru Olguţa.

Venise la Constanţa, smulgîndu-se de la un proces important, ca s-o mai vadă pe Olguţa. Sosise cu un sfert de oră înaintea plecării vaporului. Nu găsise trăsură. Venise pe jos: în goană. Era năduşit. Părea mai îmbătrînit în lumina crudă a soarelui marin. Venise încărcat de pachete. Bomboane de mintă, ca acele pe care în copilărie le oferea Olguţei din biuroul de la Medeleni, şocolată, un buchet de violete, un carton de prăjituri, o sticlă de colonie: tot ce putuse cumpăra în goana trăsurii care-l dusese de la Palatul Justiţiei din Bucureşti pînă la gară. Olguţa era mai naltă decît el. Îi dezmierdase tîmplele năduşite şi fruntea fără de astîmpăr. Ea era singurul lui camarad adevărat. Pleca.

― Fetiţa mea...

Şi-l văzuse micşorat pe chei, din depărtare, fluturînd batista subt soarele necruţător, cu braţul întins ca un copil care şi-a pierdut zmeul.

Îi telegrafiase ziua sosirei la Bucureşti.

Scutură capul deasupra apei cu umedă suflare. Ar fi vrut să puie mîna pe fruntea tatălui ei şi să-i spuie:

― Papa, să nu fii supărat pe mine. Tu eşti bun. Dac-ai şti, şi tu mi-ai da voie.

Uită tot şi pe toţi...

Respira liniştit. Şi trupul şi sufletul o ascultau.

Va face un plonjon, va înota ― apa era glacială ― şi se va îneca. Imaginaţia îşi stinse luminile pe toate zările. O preocupau detaliile mărunte: să-şi scoată paltonul, pantofii şi rochia. Voia să fie suplă, cu mişcările libere în apă. Nu putea primi s-o înece, s-o asasineze greutatea hainelor. Vroia să înoate lung, frumos, tăind apa pe o coastă, cu avînturi ascuţite, pînă cînd, ostenit, îngheţat, la fel cu sufletul, trupul va consimţi frăţeşte să se odihnească definitiv în adîncimea aceluiaşi pat de lumină curată.