Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi



Yüklə 5,75 Mb.
səhifə75/81
tarix17.01.2019
ölçüsü5,75 Mb.
#99914
1   ...   71   72   73   74   75   76   77   78   ...   81

Apăruseră şi la Medeleni. Pretextul lor era Olguţa. Ce va face Olguţa? Nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, dar fiecare se întreba singur, neîndrăznind să împăr­tăşească întrebarea şi celorlalţi.

Olguţa venise la Medeleni. Vacanţa începuse cu întrebarea în ea, acoperită de veselia vacanţei, la care şi Olguţa participa.

Întrebarea "ce va face Olguţa?" solidariza pe cu­coana Catinca şi doamna Deleanu în aceeaşi spe­ranţă: că Olguţa se va căsători cu Mircea. Doamna Deleanu îl iubea şi-l stima pe Mircea, în care aprecia fermitatea bărbătească, prestigiul intelectual şi o deli­cateţă niciodată şi prin nimic dezminţită de cînd îl cunoştea. Avea în el aceeaşi totală încredere pe care o avea în Monica. Delicateţea lor era de aceeaşi rasă. Pe lîngă aceasta, lui Mircea îi datora primul succes al lui Dănuţ. El îl determinase să publice nuvele în revista Viaţa contimporană. După trei nu­vele publicate, numele Dan Deleanu căpătase o noto­rietate atît de măgulitoare pentru doamna Deleanu, încît se abonase la revistele literare şi la mai toate ziarele, decupînd recenziile, menţiunile şi pronosticu­rile în legătură cu literatura lui Dănuţ, colecţionîndu-le într-un caiet, în ordinea apariţiei. Tot prin Mircea, Dănuţ intrase în legătură cu o editură din Bucureşti, făcînd contractul primului volum, care, tot graţie lui Mircea se deschidea cu o prefaţă făcută de redactorul Vieţii contimporane.

Cucoana Catinca o adora pe Olguţa cuprinzînd-o în acelaşi sentiment, care, pînă a n-o cunoaşte pe Olguţa, era îndreptat numai spre Mircea.

Afectuoasa camaraderie dintre Mircea şi Olguţa, întărise această speranţă, care dădea singurul răs­puns zîmbitor pentru doamna Deleanu şi cucoana Catinca, întrebării "ce va face Olguţa?" Venirea lui Herr Direktor dăduse glas acestui mut dialog de speranţe al celor două mame.

Într-o seară, după masă, tinerii plecaseră spre li­vadă, în grupuri: Dănuţ cu Monica, Mircea cu Olguţa, Puiu, redevenit Cuţulachi, printre ei.

Bătrînii şedeau în jurul mesei din pridvor.

― Văd umbre de logodnici, zîmbise Herr Direktor, aducîndu-şi monoclul la ochi, cu două degete.

Luna plină e bună prezicătoare. Zîmbetul fusese împărtăşit cu aceeaşi bucurie complice, de doamna Deleanu şi cucoana Catinca. Domnul Deleanu şi Paşa fumaseră mai departe, în tăcere. Din seara aceea, şi domnul Deleanu şi Paşa păreau puţin jenaţi alături de Mircea. Paşa picta mai mult, iar domnul Deleanu, cînd Olguţa-i făcea obişnuitele vizite în birou la el, o privea uneori lung, cu mîna pe fruntea ei, fără să-i vorbească. Olguţa alunga aceste tăceri prin glume.

Mircea începuse la Medeleni două studii conver­gente pentru Viaţa contimporană. Întîiul: Cauzele diletantismului românesc, dînd noţiunii de diletan­tism nuanţă de secăturism moral şi intelectual, cu amplu corolar în viaţa politică şi socială. Cauza pri­mordială a acestui diletantism o vedea în absenţa conflictului religios la români. Mircea atribuia religiei două roluri: întîiul de unificare, prin optimismul aceleiaşi speranţe, a marilor mase ignorante şi necă­jite; al doilea, de creatoare de individualităţi. În România religia îşi îndeplinise primul rol; pe al doilea, nu. Pentru Mircea, controlul religiozităţii unui popor nu era etapa credinţei populare, ci etapa indi­vidualităţilor avînd ca punct de plecare drama reli­gioasă. Religiozitatea ţăranilor nu era un fenomen românesc, ci un fenomen caracteristic tuturor maselor primare.

În Occident, copilul de ţăran plecat din satul lui cu credinţa părinţilor, n-o lasă în sat, dimpreună cu amintirile copilăriei, ci o aduce cu el, adînc înrădă­cinată în individualitatea lui embrionară. Şi, pe măsură ce se cultivă, mirările înspăimîntate apar, apoi întrebările precise, zguduitor de dramatice. Şi convulsiunile îndoielii dau naştere unei configuraţii su­fleteşti şi intelectuale, din care personalitatea va apărea. Timbrul personalităţii în acest moment se va forma. Credinţa sau necredinţa va fi organică, tot atît de profund netă ca şi sexul. Copilul ţăranului român însă, cînd a plecat din satul natal, a lăsat credinţa, cum a lăsat vacile şi oile pe care le ducea la păscut, şi fluierul. Cultura pentru el e instrumentul intelectual de ascensiune socială. Cultura îi solicită numai inteligenţa, care devine treptat un fel de cuier de noţiuni diverse, echivalent cu garderoba necesară raporturilor sociale. Dramatizarea culturii, prin con­flictul religios, la care sufletul participă, confruntîndu-şi nevoile cu achiziţiile minţii, nu există. Singura dramă a tineretului român e dragostea sau sărăcia, drama fiziologică si cea socială.

Drama morală e inexistentă. O anchetă făcută în­tre tineretul român ― cu următoarea întrebare: cre­deţi sau nu credeţi în Dumnezeu? De ce? ― ar da un rezultat humoristic. Majoritatea celor sinceri ar da din umeri evaziv, în faţa acestei întrebări, care li s-ar părea o gafă în veacul al douăzecilea. Nu există nici credinţă, nici necredinţă. Această futilitate morală, e baza psicologiei româneşti şi cauza absenţei de individualităţi. Ea are ca rezultat colectiv, com­promisul. Românul, în genere, nu e nici pentru, nici contra. Nu taie: înnoadă şi deznoadă. Toate proble­mele grave pe care i le pune viaţa, cerîndu-i o so­luţie precisă, se traduc îndeobşte prin expresia: "Ştiu eu"... Însoţită cu o ridicare din umeri şi alta din sprîncene.

Fatalismul românesc nu-i decît exteriorizarea aces­tei veşnice nehotărîri, teama de răspundere, oroarea de atitudine precisă, prudenţa evazivităţii.

Şi analiza pe rînd, cum se traduce în politică, în literatură, în artă, acest diletantism, acest neo-scepticism, care nu e ca la un Anatole France, de pildă, rezultatul unei înalte intelectualităţi, inacce­sibilă credinţelor şi afirmaţiilor cu respiraţie scurtă, ci dovada absenţei concomitente de intelectualitate şi seriozitate morală. În viaţa fiziologică, absenţa glandelor seminale interzice reproducerea vieţii. În viaţa socială, absenţa, acestei drame religioase, in­terzice crearea adevăratelor individualităţi.

Al doilea studiu, un fel de aplicare practică a celuilalt, analiza problema "romanului românesc" fatal limitat la drama socială sau la cea fiziologică.

Lucra sistematic, sculîndu-se la şapte dimineaţa, scriind pînă la douăsprezece. După amiezele citea, adnotînd, scoţînd fişe, grupîndu-şi reflecţiile.

De la o vreme, însă, începuse să aibă absenţe lungi, ― şi în timpul scrisului, şi în timpul lectu­rilor.

Se familiarizase de mult cu dragostea lui pentru Olguţa, dar se dezvăţase de a trăi alături de Olguţa, în aceeaşi casă, zilnic văzînd-o, zilnic vorbindu-i. Pînă acum, Olguţa exista în el, s-ar fi zis, indepen­dent de realitatea ei obiectivă. Dragostea lui pentru Olguţa era un monolog. O iubea, fără s-o dorească, fără să-şi proiecteze gîndurile în afară. Nu întindea braţele după ea; strîngîndu-şi-le asupra-i, o găsea în el, prezenţă lirică în sufletul lui profund, tovă­răşie dulce în însuşi miezul singurătăţii lui.

De cînd însă trăia din nou alături de Olguţa, rea­litatea ei exterioară chemase în afară pe acea Olguţa din el. Cînd nu era cu Olguţa, rămînea singur. Înainte, niciodată nu era singur; iubirea lui însăşi îi era tovarăşul. Nu-l mai avea.

Se îndrăgostea din nou şi altfel de Olguţa. Deve­nise iarăşi dependent de fiinţa ei, străină de-a lui, fermecător străină. Ca niciodată, cînd se aşeza la masa de lucru avea impresia de inutil. De ce scria studii? Era în el o mişcare pe care numai scrisoarea sau efuziunea lirică ar fi îndestulat-o.

Rezemat într-un cot deasupra foilor albe, o vedea mereu pe Olguţa, cu mişcările ei, cu rochiile ei, că­lare, jucînd tenis, la masă, o auzea cîntînd, îşi amin­tea parfumul ei, respirat pe furiş cînd era alături de ea ― şi şedea la masa de lucru, ca o casă cu stăpînii plecaţi. Şedea totuşi la masa de lucru. De­prinderea muncii stăruia în această atitudine ― fără de sens acum ― care-i interzicea visarea la fereastră sau întins pe pat. Cînd era singur, privea mereu în lături. Gestul frunţii aplecate pe carte sau pe foile de hîrtie îşi pierduse semnificaţia de meditaţie ac­tivă, căpătînd-o pe aceea de singurătate împovărată.

Simţea că-şi pregăteşte mari tristeţi, şi se îngreuia treptat.

Totuşi, prezenţa Olguţei alături de el îi dădea vi­ziunea unei fericiri de mult uitate, şi-n unele clipe ― o strîngere de mînă, vecinătatea tăcută pe aceeaşi bancă ― realitatea ei. De cîteva ori o visase pe Olguţa. Se deşteptase trist, avînd impresia că-i părăsit.

Simţea o schimbare în Olguţa, care-i dădea panica unei speranţe, respinsă de minte, dar îngrozitor de vie uneori în bătăile inimii. Exuberanţa Olguţei se micşorase, îndulcindu-i mişcările, dînd parcă răgaz celorlalţi s-o privească, de unde pînă atunci fusese ca vibraţia unei libelule. Apărea în ea armonia cal­mului, pacificîndu-i gesturile, potolindu-i neastîmpărul. Înainte, Mircea avea impresia că imagina celor­lalţi intra în Olguţa măcinată, sfîrtecată ca de-o ro­taţie violentă, şi că tot ce pătrunde în ea, era de îndată expulzat cu aceeaşi vehemenţă, subt forme de glume, caricaturi, şarje, în sclipirea de ger a din­ţilor albi. Acum? dimpotrivă, Olguţa tăcea mult, privea îndelung. Era în ea ceva din atitudinea acelui care respiră aer de primăvară. O respiraţie armonios adîncă şi parcă un început de încîntare în ochi şi pe obraji. Suplă ca şi înainte, calmul ei o făcea să pară mai rotundă, ca scufundată într-o apă clară. Ce prezenţă nevăzută celorlalţi era mereu respirată de ea? Uneori Mircea o surprindea zîmbind cu ochii, fără să privească pe nimeni, absentă dintre ceilalţi. Cui? Pe el nu-l evita. Se plimba cu el, şedea de vorbă; dac-o ruga să cînte ceva, îi cînta. Nu-l mai zeflemisea. Îi arăta o bunătate, un fel de blîndeţe receptivă, pe care nu i-o arătase niciodată. Senzaţia de luptă pe care o avea odinioară de cîte ori era alături de Olguţa, n-o mai avea. Nici un zîmbet agre­siv, nici o întrerupere ironică, nici un comentar bur­lesc. Şi Dănuţ avea aceeaşi senzaţie, şi el consta­tase aceeaşi schimbare, dar Mircea, cu luciditatea micşorată de o surdă speranţă, o vedea pe Olguţa numai cu el aşa, cînd de fapt faţă de toţi era la fel schimbată şi egal alta decît cea de odinioară.

Poate că într-o măsură, credinţa felurit nuanţată a doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca, a lui Herr Direktor, a domnului Deleanu şi a lui Alexandru Pallă, că Olguţa îl iubeşte pe Mircea ― credinţă sensibilă de la o vreme pentru Mircea, prin anumite atitudini ale acestora ― îi influenţase şi pe el, dîndu-i o speranţă creată de ceilalţi, nu de Olguţa.

Nu mai lucra de loc. Renunţase complect la acti­vitatea intelectuală. Felul cum îşi petrecea zilele la Medeleni, era o veşnică aşteptare a Olguţei. Pentru el timpul era prezenţa sau absenţa Olguţei, cum pentru agricultor cerul e ploaie sau secetă. Era stăpînit de cleptomania lirică a adolescenţilor. Colec­ţiona flori atinse de mîna Olguţei, batiste uitate de ea, cărţi preferate de ea. O ţigară începută în glumă de Olguţa şi azvîrlită, fusese colecţionată de Mircea.

Îşi pierdea treptat libertatea de mişcări şi siguranţa calmă, care-l făceau oriunde preţios interlocutor. Se intimida din senin; de cîte ori, în lipsa Olguţei, ceilalţi vorbeau de ea, tăcea, roşindu-se, avînd im­presia că minte.

Şi mai mult, prietenia lui cu Monica avea un hia­tus. Olguţa dispăruse din conversaţia lor. O singură dată voise s-o întrebe pe Monica ce crede, dar oroa­rea de-a converti în vorbe ceea ce abia cuteza să fie gînd în el, îl făcuse să renunţe. Monica era în­grijorată şi de Mircea şi de Olguţa. Presimţea con­fuzia tuturora, a lui Mircea mai ales, şi nu îndrăznea să spuie nimic. Ce-ar fi putut spune? Că Olguţa nu-l iubeşte pe Mircea? O impresie a ei, prin nimic justificată, de vreme ce Vania murise. Cu toate aces­tea simţea că se petrece cu Olguţa ceva în afară de casă.

Absenţa Olguţei în iulie, şi explicaţia domnului Deleanu că s-a dus la Iaşi să-l vadă pe doctorul Prahu, care era cam bolnav, fusese acceptată de toţi, afară de Monica. O exclamaţie a Olguţei, chiar în ziua înapoierii, îi întărise neîncrederea. Olguţa intrase la ea în odaie, seara, asupra culcării şi, ca niciodată, îi dezmierdase capul, spunîndu-i cu ochii aproape în lacrimi:

― Sînt fericită, Monica!

O sărutase şi plecase repede. Cîteva zile Olguţa o evitase.

Era convinsă că Olguţa iubea. Vedea în mişcările ei acea somnolenţă luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare, şi sufletului, dragostea. În 1914, şi-n 1916, cînd Vania trecuse pe la Iaşi, aşa era Olguţa: atunci parcă mai febrilă. Acum era calmă. Dar toate mişcările ei rîdeau lung, ca o creangă înainte de-a înflori, cu florile în ea. Pentru cine această primă­vară ascunsă? Apoi drumurile călare la gară? Se ducea zilnic. Apoi stabilitatea la Medeleni. În copilărie, Olguţa era incapabilă să stea într-o odaie; zburda, aproape simultan, în toate. Mai tîrziu, acest neastîmpăr luase proporţii interjudeţene. Medelenii pentru Olguţa nu erau decît o răspîntie de direcţii, mereu parcurse călare sau în automobil. Anul acesta, exceptînd aşa-zisa călătorie la Iaşi, nu se mişcase de la Medeleni. Singurul ei drum era spre gară, dar şi acesta tot în legătură cu Medeleni, readucînd-o zilnic la Medeleni, mai adine zîmbitoare. Şi, în sfîrşit, ridicarea căsuţei lui moş Gheorghe la rangul de odaie de lucru a Olguţei! De la moartea lui moş Gheorghe, casa lui, lăsată prin testament lui Dănuţ şi Olguţei, fusese nelocuită. Olguţa o păstrase aşa cum era pe vremea lui moş Gheorghe, îngrijind să fie reparată, văruită şi curăţită în fiecare vară. În timpul iernii, vechea prietenă a lui moş Gheorghe, Oţeleanca, făcea foc în cele două odăi nelocuite, împiedecînd umezeala şi paragina. Ea ţinea şi cheile casei. Într-o zi, Olguţa i le ceruse, păstrîndu-le. De atunci, zilnic petrecea cîteva ore în fosta căsuţă a lui moş Gheorghe.

― Ce faci acolo, Olguţa? o întrebase doamna Deleanu, văzînd-o că porneşte într-acolo cu toate cele trebuitoare scrisului.

― Scriu un roman!

Între timp, Monica fusese numită profesoară de franceză la liceul de fete din Iaşi. Tînărul doctor în litere căzuse victima unui banchet. A doua zi, după acest banchet, Olguţa se înapoiase de la gară, agitînd cu mîna un pachet. Toţi erau adunaţi în pridvor, aşteptînd dejunul.

"Domnului Dan Deleanu, scriitor", ― cetise Ol­guţa de pe cal, cu glas tare adresa, ca o proclamaţie.

― Volumul lui Dănuţ! jubilase glasul doamnei Deleanu.

Înconjurat de curiozitatea tuturora, Dănuţ desfă­cuse pachetul. Monoclul lui Herr Direktor apăruse în orbită, ochelarii celorlalţi ― pe nas. De-a valma, corul glasurilor descifra titlul întîiulul volum al lui Danuţ, în stadiul de corecturi în pagină. Dar cel dintîi care descoperi dedicaţia fu Herr Direktor:

― Bravo, Dănuţ! Vra să zică beneficiarul e Monica. Bravo, Monica!

Obrajii Monicăi ardeau. Genele-i tremurară îndrep­tate spre numele ei tipărit pe întîia foaie a volu­mului, într-această atmosferă de logodnă zîmbitoare, glasul lui Herr Direktor răsunase din nou.

― Ei, acuma mai lipseşte încă un volum cu de­dicaţia de rigoare. Aşteptăm simetria.

Obrajii lui Mircea se împerecheaseră cu ai Monicăi. Domnul Deleanu şi Paşa priviseră stăruitor titlul volumului lui Dănuţ. Ceilalţi zîmbeau deschis. Nu­mai Olguţa era calmă. Tăcerea devenise penibilă, zîmbetele jenate, în faţa Olguţei, care n-avea de loc aerul să priceapă gluma.

Dar Herr Direktor urmase cu hotărîre.

― Olguţa, tu ce gînduri ai pe la toamnă?

Olguţa şovăise o clipă numai. Ridicase puţin frun­tea, privind ochii tuturora.

― Plec în străinătate.

De-atunci începuse toamna.
*
Căsuţa lui moş Gheorghe nu era depărtată în spaţiu numai de curtea moşiei Medeleni, ci mai ales în timp. Cincisprezece ani o despărţeau de casa boie­rească. Străvechi pendul cu minutarele de ani oprite la o oră a trecutului, căsuţa lui moş Gheorghe îşi oprise viaţa cu cincisprezece ani în urmă, cu un ul­tim cuvînt al inimii lui moş Gheorghe: "Duduiţa moşului". De atunci copiii crescuseră mari, lăsînd

căsuţa lui moş Gheorghe în urmă, cu copilăria lor şi cu un plisc de cocostîrc deasupra, proiectat spre cer.

Şi iată că duduiţa moşului venise iarăşi, mare şi frumoasă, cum o vedeau în viitor ochii lui moş Gheorghe atunci cînd îi făcea scrînciob pentru joacă, strîngîndu-i pe ascuns cu mîni de slugă şi suflet de bunic zestrea în sipetul braşovenesc.

Nimic nu se schimbase. Icoanele erau la locul lor, sipetul braşovenesc la locul lui, măsuţa cu bucoavne subt icoane, cu ochelarii lui moş Gheorghe întăriţi cu sfoară, şi o cutie de tutun Bectimis, cu cincispre­zece ani în urmă adusă de Olguţa moşneagului pen­tru luleaua lui care tot mahorcă arsese, de vreme ce cutia de subt icoane era plină cu tutun blond cu miros de altădată.

Albă pe dinafară ca părul lui moş Gheorghe, că­suţa lui, cu icoane, sipet plin de daruri şi parfum uscat de busuioc, o împresura pe Olguţa cu umbră, cu evlavie şi trecut, ca şi sufletul moşneagului dus dintre vii. Îndrăgostită, Olguţa luase drumul cel mai dulce al copilăriei. În locul moşneagului, o întîmpina casa lui. Intra pe uşa scundă pentru ea, trecea prin tinda mică, intra în odaia veche, se aşeza la masa joasă şi rotundă, ― şi-acolo, într-o tăcere în­depărtată de viaţă şi oameni, începea o poveste pe care moşneagul nu i-o istorisise. Acolo îi scria lui Vania zilnic, cu inima ca un cuib de rîndunele. Îm­podobise odăiţa cu fructe şi cu flori, pentru hramul marei bucurii. Pe bîrnele de sus rîdeau mere gal­bene şi roşii, în şiruri dese, cu aromele candide, cum îs zugrăviţi, numai cap copilăresc şi aripi albe, îngerii roind în unele icoane în jurul Fecioarei Maria cu pruncul sfînt în braţe. Din oale, mari bujori albi şi roşii, îşi trimeteau petalele bombate să zboare leneş. Garoafele de jar ardeau arome pipărate. Aşe­zată pe un lăicer cu dungi galbene şi roşii, cu picioarele încrucişate ca ţigăncile care dau în ghioc, aplecată pe măsuţa rotundă, Olguţa scria cum rîde un copil în soare: iubirea ei era numai lumină. Mîna îi era uşoară ca şi cum ar fi ţinut o rază de soare. Nu mai era plecată deasupra unei foi de hîrtie ci deasupra întregului pămînt care-şi rîdea primăverile subt mîna ei. Avea cerul deasupra foarte aproape, de vreme ce-şi ţinea capul îndoit să nu-l atingă. Pletele-i cădeau negre, de-a lungul obrajilor rumeni. Fruntea înclinată, sprîncenele porneau de­parte întîlnind tîmplele cu vioria undă a vinelor, genele aplecate prelung ca umbrele, ochii luminoşi negri, buzele abia cărnoase şi roşii în tăcerea lor, ca în parfum garoafele îmbobocite.

În odăiţa scundă şi întunecoasă a unei căsuţe de ţară, cu armonii naive de culori tinere, viaţa zugră­vise acest tablou, regăsind culoarea şi mişcarea pe­nelului străvechilor călugări, cînd aplecaţi cu soa­rele şi luna într-o chilie, pe foaia unei biblii, sau pe lemnul unei icoane, pictau cu singurul meşteşug al credinţei, icoane hărăzite inimii lor şi artei veacu­rilor viitoare.


*
Un măr căzu de pe o bîrnă, pocni compact să­rind pe jos şi se rostogoli pînă alături de Olguţa. Tresări, privindu-l cu ochi întrebători. Era atît de fericită încît devenise superstiţioasă. Vaietul cucuvaielor, pisicile negre, aţele de păianjen şi toate mişcă­rile întîmplătoare ale lucrurilor neînsufleţite o im­presionau ca nişte semne ale destinului, care trebuiau descifrate. Căzuse un măr! Semn bun sau rău?

Scrisoarea lui Vania fixa şi ziua plecării: 14 sep­tembre. Inima Olguţei era o foaie de calendar cu cea mai roşie sărbătoare a lumii: 14 septembre.

Vaporul pleca seara; a doua zi ajungeau la Constantinopol. Jeni Validé Giami...

Vania era sănătos. Formalităţile moştenirii erau îndeplinite. Tratativele vînzării moşiei erau pe sfîrşite. Obţinea un preţ mai bun decît sperase.

Asta însemna şi o oprire în Italia. Scrisorile lui Vania aplecau cu o putere solară două umbre asupra Europei, unite de pronumele plural "noi". Scrisorile lui, ca şi scrisorile Olguţei, ocoleau întrebuinţarea lui "eu", abuzînd de "noi". Acesi "noi" revenea mereu în scrisorile lor cum revine un cuvînt abia învăţat în toate frazele unui copii. Şi cum deocamdată, în prezent, fiind despărţiţi unul de altul, fiecare era "eu", îşi scriau aproape exclusiv în viitor, ca mereu să-l poată întrebuinţa pe "noi".

Isprăvise scrisoarea prin care-i răspundea lui Vania că pînă la 14 septembre va fi gata de plecare. Va sosi la Constanţa cu trenul de Bucureşti în ziua de 14 septembre. Să n-o aştepte la gară. Se putea să fie însoţită de cineva de acasă. Sufletul ei dorea ca Vania să fie mort pentru toţi; numai pentru ea să existe, cum existase de-a lungul anilor trişti.

Se vor întîlni la Constanţa în ziua de 14 septem­bre, după amiază, între patru şi cinci, la capul fa­rului, fie ploaie, fie vînt, fie orice.
"..acolo ne vom logodi, Vania, înaintea plecării. Marea ne-a adunat pe amîndoi astă primăvară, în faţa ei vreau să schimbăm inelele. Să nu zîmbeşti. Nu e un capriciu poetic. E o superstiţie. Vreau să ne legăm în faţa mării. Să nu pierzi bendiţa de hîrtie: e măsura degetului meu. Verigele să fie sub­ţiri. Pe una să gravezi «Vania ― 14 septembre», pe cealaltă «Olguţa ― 14 septembre». E întîiul şi sin­gurul inel pe care am să-l port şi de care n-am să mă despart niciodată..."

Scrisese atît de mult încît îi erau degetele reci. Soarele aplecat înspre apus îi îmbrăca namile în aur. Le lăsă întinse în lumina soarelui. Aşa va fi cînd Vania îi va pune inelul. Auzea bubuitul valu­rilor izbite în stînci, simţea mirosul mării.

14 septembre! Fericirea cuprinsă în aurul unui inel.

Se vor întoarce de la far cu inelele, se vor îmbarca şi vor pleca.

Ochii Olguţei revenind din viitor, întîlniră iar mă­rul căzut. Semn bun? Semn rău?

Zîmbi. Muşcă din el. Cum să fie semn rău un măr domnesc? Aprinse lumînarea, pregătind plicul pentru scrisoare. Îşi făcea singură plicurile pentru voluminoasele scrisori trimise lui Vania. Avea coli gălbui, cu ţesutul ca al pînzei de Olanda, din care făcea un fel de plicuri armonios dreptunghiulare, mai mari decît cele obişnuite, pe care, în loc să le lipească, le prindea jos la dreapta şi la stînga, cu cîte-o pecete de ceară colorată.

Olguţa avea o deosebită cochetărie pentru scri­sori. Niciodată nu cumpăra cutii cu plicuri şi scri­sori gata făcute. Avea mereu în biroul şi geamandanul ei tot felul de coli şi de blocuri pentru co­respondenţă. Nu putea accepta să aibă o hîrtie tip pentru toată corespondenţa, după cum nu scria la fel tuturora. Îşi proporţiona singură forma şi mări­mea hîrtiei, după conţinut. Niciodată, un plic de-al Olguţei nu dădea impresia de palton prea strîmt, după cum iarăşi, scrisorile ei nu păreau fiţuici din greşală strecurate într-un plic disproporţionat cu mă­rimea lor. O scrisoare de-a Olguţei era un armonios tablou grafic; şirurile drepte, împlinite ca formă, nu dădeau impresia de front soldăţesc încremenit la comandă, dar nici de ploaie torenţială, aspect ca­racteristic al scrisului femeiesc. Un fel de horă vivace, aproape relief prin fermitatea conturului, gata parcă să se desprindă de pe foaia plată, în şiruri dănţuitoare. Rotunde, literele aveau un mers elas­tic, cuvintele abia desprinse unele de altele păreau că se ţin uşor de mînă, mergînd în vîrfuri, într-acelaşi ritm, şir cu şir.

Lui Vania îi scria pe coli de bloc, ceva mai scunde decît colile obişnuite, dar tot atît de late, ceea ce le sporea lărgimea, dînd o impresie de robust. Ochiul cetea frazele lung, prinzîndu-le amplu, fără acele ridicule viragii, impuse de scrisorile înguste, care dau ochiului senzaţia că se prăvăleşte pe scara unui pod cu un sac de nuci.

Aceste coli, îndoite în două, aveau plic proporţio­nal mărimii lor şi mînilor lui Vania, mai ales. Mari, puternice erau mînile bărbăteşti ale lui Vania, mari trebuiau să fie şi plicurile destinate acestor mîni. Să nu fie plicul în ele furişat, clandestin ca fiţuica în mîna şcolarului care copiază, să nu-i dea lui Vania impresia minusculului, a derizoriului, a păpuşei ― ci dimpotrivă, să fie plicul în mînile lui, larg, spaţiat, întreg în simplicitatea liniilor drepte. Să-i placă să se uite la plicurile în care erau scrisorile Olguţei, cum îi plăcea să privească la ferestre, viaţa de afară.

Podoabele feminine ale acestor plicuri erau peceţile. Olguţa îşi închidea plicul cu două peceţi aşezate de-a dreapta şi de-a stînga marginei de jos, atîrnînd ca două somptuoase zorele deschise pe un zid.


Yüklə 5,75 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   71   72   73   74   75   76   77   78   ...   81




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin