Volum coordonat de J

96

GIUSEPPE CAMBIANO

ani. în cea de-a doua zi a serbării, aşa-numita zi a cupelor, aceşti băieţi primeau în dar cărucioare şi figurine din ceramică reprezentînd animale, precum şi un mic pocal cu care participau la întreceri, încoronaţi cu flori. Dreptul de a bea vin constituia primul pas spre integrarea în lumea adultă, unde banchetul, de la care femeile erau excluse, constituia una dintre manifestările importante. în mormîntul copiilor morţi înainte de a împlini trei ani se punea un mic pocal, care avea sensul unei realizări simbolice cel puţin în lumea de dincolo.

Şi iniţierea în Misterele Eleusine le era permisă băieţilor, iar printre funcţiile onorifice era prevăzut aici aşa-numitul pais aph'hestias, un fiu al cetăţii, aparţinînd unei familii ateniene nobile, ales anual să fie iniţiat pe cheltuiala comunităţii şi să obţină astfel pentru ea graţiile Demetrei. Alţi doi băieţi, aleşi după origine şi bogăţie, purtau în proce- j siunile din timpul Oschoforiilor, în cinstea lui Dionysos, crengi de viţă încărcate cu struguri şi erau îmbrăcaţi în haine femeieşti, după un obicei specific riturilor de trecere, care, dramatizînd accesul la virilitate, atenua în acelaşi timp trecerea la o nouă condiţie prin intermediul unei legături cu condiţia „feminină" a copilăriei, trăită în casă, într-o lume de femei pe care în acel moment era pe cale să o părăsească. Aceeaşi funcţie o avea tăierea părului, consacrată Artemidei în timpul Apaturiilor, la vîrsta de şaisprezece ani, cînd tatăl îşi recunoştea fiul în faţa fratriei.

Un moment esenţial în cadrul serbărilor era constituit de întrecerile de gimnastică şi concursurile muzicale, care aveau în acelaşi timp rolul de a demonstra în faţa adulţilor capacităţile dobîndite. Ele erau un instrument prin care comunitatea controla, pentru diferitele grupe de vîrstă care se întreceau, dacă existau condiţiile pentru propria reproducere şi supravieţuire. Astfel, în epoca clasică a Atenei, în timpul Oschoforiilor, la cursa de alergare de 7 kilometri participau 20 de adolescenţi din cele mai bune familii, dispuşi în cupluri. Fiecare cuplu reprezenta unul dintre cele zece triburi în care era subîmpărţită ceta­tea, care devenea în felul acesta adevăratul protagonist al jocului, încheiat cu procesiunea celor zece învingători. Dar întrecerile atletice pentru cele trei categorii de vîrstă - copii, adolescenţi şi adulţi, fuseseră introduse în anii 566-565 î.Hr. în cadrul Panateneelor. Acestea inclu­deau jocuri consemnate deja în cea mai mare parte de Homer şi pen­tatlonul, alcătuit din luptă, alergare, săritura în lungime, aruncarea discului şi aruncarea suliţei. Nu există informaţii despre concursurile de înot, în schimb sînt atestate numeroase întreceri cu arme sau călare, precum şi spectaculoase lampadoforii, concursuri de ştafetă cu torţe, în timpul Teseelor, introduse spre anul 475 î.Hr.

întrecerea era însă o realitate care depăşea graniţele cetăţii; ea deschidea tinerilor orizonturi dincolo de acestea şi trezea simţul compe­tiţiei cu alte cetăţi greceşti, unde se organizau jocuri pythice, isthmice, nemeene şi olimpice. La această din urmă manifestare, întreceri pentru

PENTRU A DEVENI OM m

tineri au fost introduse încă din cea de-a doua jumătate a secolului al VH-lea, fără să fie însă permis pancraţiul, un amestec de trîntă şi pugilat, admis abia spre anul 200 î.Hr. La Olympia, în după-amiaza celei de-a doua zile a concursurilor aveau loc competiţiile rezervate adolescenţilor, copii legitimi ai cetăţenilor greci liberi, cu vîrste cuprinse Intre doisprezece şi optsprezece ani, chiar dacă, neexistînd certificate de naştere, nu se putea şti întotdeauna vîrsta reală a concurenţilor. Desigur, aristocraţii aveau mai multe posibilităţi de antrenament; astfel, întrecerile ecvestre, care necesitau un echipament mai costisitor, erau întotdeauna apanajul lor. Numai unor tineri promiţători cetatea Bau unii stăpîni le dădeau bani pentru antrenament. Participanţii la jocuri aparţineau tuturor straturilor sociale, chiar dacă nu pentru toţi tinerii sportul constituia o componentă obişnuită a activităţii.

Lupta aristocratică din epoca arhaică era o dovadă a valorii indivi­duale, în schimb lupta hoplitică a introdus acţiunea în grup şi coopera­rea ca elemente decisive. într-o anumită măsură, întrecerile contribuiau la consumarea acelui simţ al competiţiei individual, absent sau secundar în război. Scopul concursurilor nu era să stabilească întîietăţi; prin ele se urmăreau victoria individuală asupra adversarilor şi împărtă­şirea gloriei cu propria familie şi cu cetatea. Acelaşi caracter îl aveau şi întrecerile muzicale care se organizau în multe locuri în lumea greacă. Avem informaţii despre un naufragiu petrecut spre sfârşitul secolului al V-lea, în care au murit 35 de băieţi din Messena, membri ai unui cor ce se îndrepta spre Rhegium, cărora messenienii îndureraţi le-au înălţat în Olympia statui de bronz, iar Hippias din Elida le-a dedicat o inscripţie.

în momentul cînd funcţia militară a încetat să constituie prero­gativa exclusivă a claselor aristocratice şi s-a conturat chipul nou al cetăţeanului hoplit, antrenamentul sistematic de gimnastică a trecut pe primul plan. în secolul al Vl-lea î.Hr., aproape peste tot în Grecia au apărut gimnazii şi palestre. Ca şi teatrul, gimnaziul devine un edificiu caracteristic pentru cetatea greacă. O dată cu cuceririle lui Alexandru, cînd grecii s-au stabilit în Egipt şi în Orient, gimnaziul a devenit o marcă a identităţii lor, care-i distingea de populaţiile băştinaşe. La Ierusalim, marele preot Iason, dornic să se integreze în cultura ocupanţilor, a întemeiat, cu permisiunea regelui Antioh Epiphanes, un gimnaziu pentru copiii evrei. în gimnaziu, începînd de la vîrsta de doisprezece ani, dar poate şi mai devreme, băieţii se antrenau sub conducerea unui maestru, pedotribul, în toate exerciţiile de gimnastică care aveau loc în concursurile din cadrul cetăţii şi în cele dintre cetăţi. Ei se antrenau goi, unşi cu ulei şi în acompaniament muzical. în epoca elenistică, la Pellene, nu puteai intra în rîndurile cetăţenilor fără să fi frecventat înainte gimnaziul. De obicei însă frecventarea gimnaziului nu era prescrisă prin lege; faptul de a-1 fi frecventat, totuşi, conferea neîndoielnică distincţie socială. Nu întîmplător la Atena sclavilor le

r

M GIUSEPPE CAMBIANO

era interzis să facă gimnastică şi să se ungă cu ulei în palestre. Aceasta îi împiedica şi să se deprindă eventual cu mînuirea vreunei arme, dar într-o lege atribuită lui Solon interdicţia era însoţită de aceea care nu dădea voie sclavilor să întreţină raporturi homosexuale cu băieţii de condiţie liberă. într-o lege din Beroia de la jumătatea secolului al II-lea î.Hr., interdicţia de a frecventa gimnaziul se extindea şi la sclavii eliberaţi şi chiar la fiii lor, la indivizii decăzuţi, la cei care practicau prostituţia sau exercitau activităţi comerciale, la beţivi şi nebuni., Interdicţia avea rolul de a-i feri pe oamenii liberi de raporturi homo­sexuale nedemne. Fără îndoială, homosexualitatea avea o pondere importantă în comunităţile cu caracter accentuat militar, cum sîntj Creta şi Sparta sau Teba în secolul al IV-lea î.Hr., comunităţi în care ■ amantul îi dăruia iubitului său echipamentul de război în momentul cînd acesta era consacrat efeb. La Teba, aşa-numitul batalion sacru era alcătuit tocmai din asemenea perechi de amanţi. Dar chiar şi într-o cetate ca Atena raporturile homosexuale îndeplineau o funcţie decisivă în trecerea la viaţa adultă. După ce părăsea casa femeilor, băiatul îşi petrecea o bună parte a zilei în gimnaziu. Aici avea loc şi iniţierea lui în viaţa sexuală. Era greu pentru un tînăr atenian să aibă raporturi sexuale cu femei sau cu fete de condiţie liberă, mai ales din clase mai înstărite. Pe de altă parte, relaţiile cu tinerele sclave reduceau valoarea acestora şi semnificaţia lor emoţională. Chiar dacă nu trebuie să excludem posibilitatea ca între băieţii de aceeaşi vîrstă să fi avut loc raporturi homosexuale, regula stabilea o diferenţă de vîrstă între amant şi băiatul iubit de el. Această diferenţă făcea posibile, pe de o parte, distincţia între rolul pasiv şi cel activ, nu doar în sensul fizic, şi, pe de altă parte, dimensiunea pedagogică a raportului. Frecventarea gimna­ziului era permisă, pe lîngă băieţi, doar cetăţenilor liberi adulţi care dispuneau de mult timp liber, deci înstăriţi şi de familie. Aceştia puteau să-i vadă pe tineri antrenîndu-se şi să converseze cu ei pentru a le trezi interesul. Curtarea era adesea descrisă de antici cu metafore ale vînătorii; o pradă este respectată şi rîvnită atunci cînd nu se lasă prinsă imediat. Băiatul trebuie să dea dovadă de stăpînire de sine şi să-şi pună amantul la încercare, testîndu-i caracterul. Pasivitatea constitutivă a iubitului nu trebuie să se transforme în sclavie. în acest fel se alcătuiau modele de conduită care tindeau, să formeze capacităţile de a comanda sau de a fi comandat ale viitorului cetăţean liber. Băiatul de condiţie liberă ce se prostitua pentru bani era exclus din comu­nitate, deoarece accepta rolul pasiv de prostituat, care de obicei era asumat de sclavi sau de străini. La Atena erau prevăzute pedepse pentru taţii, părinţii şi tutorii care, pentru bani, obligau la prostituţie un băiat liber şi, de asemenea, pentru cel care-i cumpăra favorurile. Cînd îi creştea barba, băiatul abandona statutul de iubit. Devenit adult, putea să şi-1 asume pe acela de amant, chiar dacă era căsătorit deja. Aşadar, raportul homosexual nu era văzut în opoziţie cu relaţiz

PENTRU A DEVENI OM fl§t

heterosexuală. Dacă aceasta din urmă permitea, în cadrul căsătoriei, naşterea fizică a viitorilor cetăţeni liberi, dimensiunea pedagogică a raportului homosexual contribuia la formarea lor morală şi intelectuală.

Celălalt loc care, la Atena şi în alte părţi, poate chiar înaintea gimnaziului, îi primea pe copiii cetăţenilor liberi era aşa-numitul didaskaleion, şcoala unde aceştia învăţau să citească şi să scrie. Exis­tenţa şcolii este atestată deja la începutul secolului al V-lea î.Hr., cînd, lin Chios, acoperişul unei şcoli s-a prăbuşit, omorînd 119 băieţi care [Învăţau grammata. Această moarte în masă a copiilor era înregistrată cu o mare îngrijorare, fiindcă priva dintr-o dată micile cetăţi greceşti Be o generaţie de schimb. în acelaşi secol, atletul Cleomedes din iAstypalaia, privat de premiul la jocuri pentru că provocase moartea fcdversarului său, a lovit furios stîlpul care ţinea acoperişul unei şcoli [unde se aflau 50 de copii. De asemenea, Tucidide relatează că tracii Iau dat năvală în şcoala cea mai frecventată din Mycalessos şi i-au ucis [pe toţi copiii. Nu avem dovezi că ar fi existat o instruire obligatorie Ipentru fiii legitimi ai cetăţenilor atenieni înainte de epoca elenistică; totuşi, fiecare din ei putea să primească această instrucţie şi, în fapt, I taţii aveau tendinţa de a-i trimite la grammatistai şi la pedotribi pentru perioade variabile, în funcţie de condiţia lor economică. Printre obligaţiile tutorelui unui orfan care nu era lipsit de mijloace se număra şi aceea de a-1 educa, plătind cheltuielile.

Grija pentru orfani, la Atena şi în alte părţi, nu coincidea cu grija pentru săraci. Singurii orfani privilegiaţi erau fiii celor căzuţi în război, pentru care Atena a legiferat, începînd de la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., întreţinerea şi educarea pe cheltuiala cetăţii pînă la vîrstă adultă. Decretul lui Teosotides va extinde temporar acest drept şi la fiii atenienilor care muriseră de moarte violentă în timpul tiraniei Celor Treizeci. Cu ocazia marilor Dionysii, înainte de reprezentaţiile tragice, orfanii celor căzuţi în război erau prezentaţi poporului şi un crainic anunţa că taţii lor muriseră vitejeşte, iar polis-ul îi va creşte ca pe fiii săi. Prin urmare, ei aveau dreptul şi la primele locuri la teatru. Era, în mod evident, o măsură politică menită să asigure coeziunea socială şi zelul militar; dar ea le permitea totodată unor membri ai clasei inferioare a teţilor să acceadă la o instruire pe care de obicei doar fiii cetăţenilor mai înstăriţi puteau să o primească. Şi Alexandru va dispune ca orfanilor macedonenilor căzuţi să li se plătească solda taţilor. Unele inscripţii din perioada elenistică atestă oferte ale persoanelor particulare către cetăţile Teos şi Milet cu scopul de a plăti salariile învăţătorilor pentru toţi băieţii de condiţie liberă, iar în secolul al II-lea î.Hr., regii Pergamului au trimis grîu şi bani la Rodos pentru a plăti aceste cheltuieli. Acestea sînt însă cazuri izolate; în mod curent, iniţiativa de a-şi instrui propriii fii le aparţinea taţilor. învăţătura nu era în sine un factor de promovare socială; chiar şi fiii străinilor puteau să beneficieze de ea.idar aceasta »« le modifica statutul juridic.^

mo

GIUSEPPE CAMBIANO

Trimiterea fiului în casa particulară a unui învăţător - şi nu într-un edificiu public construit pe cheltuiala cetăţii cum era gimnaziul - era legată de tradiţia mitică, ce-1 descria pe eroul trimis în afara casei la un tutore, ca Ahile la Phoenix. Dar aşa-numitul didaskaleion avea dreptul de a aduna mai mulţi elevi sub tutela unui singur învăţător. ^ Băiatul era însoţit aici de un sclav al tatălui său, pedagogul, car« trebuia să-1 supravegheze şi putea să-1 pedepsească, dacă era necesari La Atena, învăţătorilor le era interzis să-şi deschidă şcoala, iar pedotri-1 oilor să-şi deschidă palestrele înainte de răsăritul soarelui şi să le ţin^T deschise după apus. Nu existau însă învăţători autorizaţi, desemnaţi sau verificaţi de cetate pe baza competenţei sau pe baza eliberării de diplome. Singurul control al şcolii asupra învăţătorului era de natură morală. Numai vîrsta înaintată şi existenţa unui loc public cum era gimnaziul puteau să aşeze relaţiile homosexuale pe o bază pedagogică corectă.

în didaskaleion băiatul învăţa să scrie şi să citească şi învăţa muzica, dar nu în scopuri profesionale, ca scribii orientali. O dată cu extinderea scrierii la redactarea legilor şi a decretelor cetăţii, compe­tenţa cititului putea să nu mai fie relevantă pentru încadrarea în rîndurile cetăţenilor cu drepturi depline. Deprinderea cititului cu voce tare, trecînd de la litere la silabe, apoi la cuvinte şi, ulterior, deprin­derea de a scrie urmînd aceleaşi etape puteau să ia însă ani întregi. De asemenea, băiatul învăţa pe de rost versuri şi fragmente mai ample din operele poeţilor, în special din Homer, care a fost întotdeauna considerat un punct de referinţă fără egal pentru a oferi modele de comportament şi un rezervor de valori. în schimb, limbile străine au lipsit întotdeauna din preocupările pedagogice ale grecilor. într-un papirus din secolul al III-lea î.Hr., destinat şcolii, apar şi exerciţii de aritmetică elementară. Dar învăţarea matematicii superioare, care nu avea în vedere doar scopurile practice legate de calcule şi măsurători, a rămas întotdeauna limitată la un cerc destul de strîns de specialişti. Aspectul competitiv a pătruns şi în acest tip de instrucţie, nu numai în cea sportivă. Există numeroase informaţii, mai ales din perioada elenistică, despre concursuri de citit şi de recitat; la Magnesia a avut loc chiar şi un concurs de aritmetică. Şi aceste întreceri se organizau de multe ori în timpul serbărilor relig.oase din gimnaziu sau din cetate. Lucrul era valabil mai ales pentru celălalt ingredient fundamental al educaţiei tinerilor alături de gimnastică: muzica, ce constituia compo­nenta esenţială pentru coruri şi dansuri cu ocazia festivităţilor, atît la Atena, cît şi la Sparta. i&ţ'.-Jp&Kiîl ■&iţţ$xM4i tWJfradll

După Polybios, în Arcadia muzica făcea parte din educaţia oame­nilor pînă la vîrsta de 30 de ani. învăţarea muzicii presupunea în primul rînd cunoaşterea lirei şi a cîntului acompaniat de aceasta. Pe lîngă liră exista şi aşa-numitul aulos, un instrument de suflat mai apropiat de oboi decît de flaut; dar lira permitea cîntatul din gură, î

10!

ftimp ce aulos-ul deforma chipul şi, prin urmare, învăţarea lui i se părea unui aristocrat ca Alcibiade nedemnă de un om liber, întrucît îu-i permitea exprimarea prin cuvinte. Apollo îl învingea pe Marsias, virtuozul auZos-ului, nu doar în mitologie; încă din secolul al IV-lea Î.Hr. utilizarea acestui instrument a fost treptat lăsată pe seama specialiştilor. învăţarea unui instrument" şi a cîntului, atît de importantă

^! pentru cultul şi autocelebrarea cetăţii şi, prin urmare, pentru inte-

igrarea celor mai tineri în comunitate, se învăţa după ureche şi nu după semne scrise. în vederea concursurilor, corurile de băieţi erau pregătite de învăţători sub supravegherea unor coregrafi, cetăţeni aleşi

(pentru a exercita această funcţie, trecuţi de patruzeci de ani, destul bogaţi pentru a putea suporta cheltuielile de instruire şi de organi-re, care uneori îşi puneau casa la dispoziţie pentru repetiţii. Gimnastica şi muzica erau elemente recunoscute în cetate pentru formarea cetăţeanului ca model uman. Momentul care preceda trecerea la condiţia de adult era efebia. La Atena, începînd din anul 338 î.Hr., instituirea efebiei — a cărei origine era probabil anterioară — se codifică

' sub forma unui serviciu militar. Acesta dura doi ani şi era obligatoriu pentru toţi fiii legitimi ai atenienilor, de orice condiţie socială, cărora cetatea le suporta întreţinerea. Comparativ cu perioada precedentă, inscripţiile din perioada 261-171 î.Hr. înregistrează o puternică scădere . numărului de efebi, între 20 şi 40 pe an, raportat la media precedentă de circa 650 pe an. în această perioadă, serviciul, redus la un an, nu mai era obligatoriu pentru toată lumea şi nici nu mai cădea în sarcina cetăţii, astfel încît cei săraci erau în mod automat excluşi. în secolul al II-lea î.Hr., efebii contribuiau la cheltuieli, la fel ca şi cetăţeanul bogat numit să se ocupe de ei. într-o epocă în care ponderea militară şi politică a Atenei era în mod firesc diminuată, efebia a căpătat din ce în ce mai mult caracterul unei instituţii culturale- de lux, atrăgînd, şi sub dominaţia romană, străini proveniţi din Orient şi din Italia, începînd cu anul 161 î.Hr., aceasta a dus la o creştere a numărului de efebi. în epoca lui Aristotel însă, efebia îi privea numai pe cetăţeni: tinerii care împliniseră optsprezece ani erau înscrişi în registrul demei, circumscripţia teritorială de care aparţineau taţii lor. Adunarea repre­zentanţilor comunităţii decidea, prin vot secret, cu privire la exactitatea vîrstei şi legitimitatea descendenţei noului cetăţean din părinţi atenieni. Ulterior, consiliul confirma sau respingea, dacă nu era reglementară, această înscriere, pe care uneori tutorii puteau să aibă interesul să o întîrzie, iar cei tutelaţi să o anticipeze. Tînărul respins se întorcea în clasa aşa-numiţilor paides, dar putea să facă apel în tribunal, riscînd totuşi, în caz că pierdea, să fie vîndut ca sclav.

înscrierea în demă şi deci intrarea cu titlu deplin în statutul de cetăţean era un pas destul de dificil şi preceda efectuarea serviciului îilitar ca efeb, sub sufmiSregherea unui eas/rt«te«»şfrfe zece sophronistes,

102

cîte unul pentru fiecare trib. Adunarea alegea doi pedotribi, un antrenor pentru arme, unul pentru tragerea cu arcul, unul pentru aruncarea suliţei şi unul pentru catapultă, în vederea instruirii efebilor. Cu ocazia serbării Artemidei Agrotera, efebii participau la o procesiune, iar în sanctuarul lui Aglauros depuneau jurămîntul de a apăra patria, grani­ţele şi instituţiile ei şi de a nu-şi părăsi camarazii de luptă. Apoi se duceau la Pireu, unde făceau serviciul de gardă în două fortăreţe. In cel de-al doilea an de serviciu avea loc o trecere în revistă a efebilor în faţa adunării din teatrul lui Dionysos, unde aceştia demonstrau ce învăţaseră în timpul antrenamentelor militare. înmînîndu-le scutul şi lancea, cetatea exprima trecerea lor la stadiul adult de hopliţi. Sub comanda unor strategi, ei patrulau pe teritoriul Atticii, stăteau de pază în fortăreţe şi prezidau şedinţele adunării, purtînd hlamida neagră. Serviciul de patrulare la marginile cetăţii în regiunile de frontieră, populate cu străini, îl situa pe efeb într-o zonă intermediară, înainte de a-i permite să ocupe, ca cetăţean cu drepturi depline, spaţiul central al cetăţii, poate în amintirea sau ca moştenire a unei perioade de iniţiere eşalonată pe categorii de vîrstă, deşi depusese deja jurămîntul ca hoplit. Efebii erau complet integraţi în manifestările sărbătoreşti ale cetăţii; participau la întreceri şi jocuri şi, mai ales, făceau servicii în escorta transporturilor de obiecte sacre şi de statui ale divinităţilor cu ocazia procesiunilor, urmînd itinerare canonice care traversau locurile sim­bolice ale cetăţii. Acest lucru nu se petrecea doar la Atena; avem informaţii despre răspîndirea efebiei în aproximativ o sută de cetăţi elenistice. Urna conţinînd cenuşa lui Philopemenes, ucis în 183 î.Hr. de către messenieni, a fost purtată în procesiune la Megalopolis de către viitorul istoric Polybios, pe vremea aceea tînăr efeb de familie nobilă. Dar mai ales, începînd din secolul al III-lea î.Hr., aspectul militar al efebiei a fost tot mai mult integrat unei instruiri de tip superior. Gimnaziul continua să reprezinte centrul vieţii de efeb. Atena avea trei asemenea gimnazii în afara cetăţii, Liceul, Academia şi Cinosarges. Spre sfîrşitul secolului al III-lea î.Hr. s-au adăugat încă două, Ptolemeus şi Dyogeneio, ridicate poate în cinstea unor binefăcători particulari. în aceste gimnazii nu se desfăşura doar o activitate de antrenament în gimnastică, ci aveau loc lecţii şi conferinţe ţinute de filosofi şi retori, uneori şi de medici. în secolul I î.Hr., un astronom ţinea conferinţe în gimnaziul din Delfi. între anii 208 şi 204 a fost ridicată în Ptolemeus o statuie a filosofului stoic Crisip, care probabil a predat aici. O nouă dimensiune îşi face astfel intrarea instituţionalizată în viaţa tinerilor atenieni şi chiar a străinilor, care vor veni în număr mare la Atena să asculte lecţiile filosofilor şi retorilor. Şi cu ea îşi face apariţia cartea; J biblioteci ale efebilor sînt atestate la Teos, Cos, Atena. Un decret atenian din 117-116 î.Hr. stabilea că efebii din fiecare promoţie trebuiau să facă o donaţie în cărţi. _;V ^•n^ţ_i4'friiîţiM

PENTRU A DEVENI OM

103

Recunoaşterea publică a importanţei pedagogice nu numai a cărţii, , ci şi a filosofiei, a retoricii şi în general a unei instrucţiuni superioare | pentru itinerarul pe care îl parcurgea tînărul pentru a deveni om nu •ra un fapt de la sine înţeles şi, pentru a-i pătrunde semnificaţia, trebuie să facem un pas înapoi. Deşi încă de la sfîrşitul secolului al Vl-lea î.Hr., Xenofan din Colofon protestase împotriva primatului I nejustificat acordat gimnasticii, care în opinia lui nu contribuia la I buna funcţionare şi la bunăstarea cetăţii, în multe dintre cetăţile

■ greceşti formarea cetăţeanului-soldat se sprijinea pe echilibrul dintre ■gimnastică şi muzică. Dar o dată cu mutaţiile produse în formele vieţii ■politice şi cu creşterea, mai ales în cetăţile democratice, a rolului

■ central al cuvîntului ca instrument de adoptare a deciziilor, de impunere [a punctului de vedere şi de cîştigare a proceselor, acest echilibru a Rnceput să se strice.

în cea de-a doua jumătate a secolului al V-lea, sofiştii erau percepuţi ca semne şi factori ai acestei schimbări. Ei nu predau într-un loc stabil

I un învăţămînt regulat şi continuu, ci umblau din cetate în cetate,

| rostind discursuri demonstrative pentru a atrage elevi şi dînd lecţii în primul rînd pentru a-i învăţa să vorbească în mod convingător în public. Era vorba în mare parte despre un învâţămînt formal, care-i făcea pe elevi conştienţi de nuanţele limbajului, figurile retorice şi stil, dar nu se ostenea să aplice aceste cunoştinţe în tratarea temelor politice, etice şi religioase de interes general. Hippias din Elida era atent şi la conţinuturile disciplinelor speciale, de la astronomie la matematică; în acea epocă, matematica se constituia şi lua formă didacticistă o dată cu opera lui Hippocrate din Chios. învăţămîntul sofiştilor era particular şi plătit. De fapt, putea fi urmat doar de tineri provenind din familii mai înstărite; obiectivul lui consta în special în formarea elitelor pentru guvernare. Mai ales tinerii erau atraşi de acest învăţămînt. învăţămîntul sofiştilor putea să apară prematur în raport cu deose­birile tradiţionale ale conţinuturilor proprii în funcţie de vîrstă, întrucît cobora spre o vîrstă prea fragedă învăţarea şi exerciţiul deprinderii de

La vorbi, care începînd de la Homer fusese considerat — alături de vitejia în război - caracteristica omului matur, dacă nu chiar a celui în vîrstă. Iar criteriul vîrstei era criteriul fundamental pentru atribuirea puterii în toate cetăţile greceşti. Tînărul trebuia înainte de orice să înveţe să se lupte; deprinderea de a vorbi avea să vină cu timpul, cu experienţa. învăţămîntul sofiştilor părea în schimb că vrea să sară peste anumite etape. Insuccesele şi înfrîngerea Atenei în războiul peloponesiac contribuiau la slăbirea autorităţii generaţiilor mai vîrstnice si a canalelor pedagogice tradiţionale pe care acestea se sprijiniseră pentru ca fiii să devină asemenea taţilor. O temă tipică a dezbaterii în cea de-a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. era dacă din nişte