Volumul 3 Esenţa vieţii: destinul, karma, spiritul

COMENTARIUL DORINEI

„Karma nr. XV a fost impresionantă, deşi am avut un puternic sentiment cum că Raukha nu era îndrăgostită de Randirn, dar totuşi după cum aţi scris d-voastră, a fost mulţumită că a primit un soţ cumsecade. Şi se pare că au format o căsnicie trainică, sănătoasă, model. Poate că ingredientul „dragoste şi pasiune” nu este cel cu adevărat necesar în formarea unei familii fericite. Cel mai mult în toată povestea m-a impresionat meseria Raukhăi.”

Dorina
1 ianuarie 2015
Grecia

 

Episodul 16 - DORRK

Episodul spiritual nr.16 îl are ca erou pe normandul DORRK. El s-a născut într-o modestă localitate portuară situată în vestul peninsulei scandinave şi a trăit între anii 434-490 (secolul 5). După mulţi ani, vechiul port s-a dezvoltat, transformându-se în oraşul norvegian Osen. Părinţii lui DORRK, Finll (tatăl) şi Hurme (mama), au avut 7 copii. Patru dintre ei s-au stins din viaţă, fiind bolnavi de plămâni. Au supravieţuit cei mai puternici şi rezistenţi la boli, trei băieţi: DORRK şi fraţii lui mai mici, Rurril şi Norden.

Părinţii şi strămoşii lui DORRK proveneau din triburile germanilor nordici. Erau denumiţi normanzi (vikingi), adică „oamenii nordului” şi trăiau în vestul peninsulei Scandinave. Cei din est se numeau varegi. Cu timpul, cuvântul vikingr (viking) a primit şi semnificaţia de „pirat”.

Finll, tatăl lui DORRK, era potcovar. Câştiga puţin şi sporadic, abia reuşind să îşi întreţină familia. Băieţii lui au crescut şi s-au dezvoltat prin muncă, neavând de a face cu ştiinţa de carte. Pe la 7-8 ani, DORRK se pricepea deja la schimburile de produse necesare supravieţuirii familiei. La 17 ani, după ce şi-a făcut munca de potcovar alături de Finll, a plecat pe mare cu o corabie specializată în comerţul cu locuitorii de pe alte ţărmuri.

Vikingii aveau mare nevoie de metale, mai ales fier, pentru arme, potcoave, piese de harnaşament. Orice fel de metal reprezenta la normanzi un material de lux. Vasele şi uneltele casnice erau făcute din lemn, piele, argilă arsă, unele chiar din bronz. Fierul găsindu-se greu în ţinuturile scandinave, servea mai mult la confecţionarea armelor. Bărbaţii lucrau obiectele din lemn şi metal. Femeile torceau lână, ţeseau, confecţionau hainele şi încălţămintea, dar se ocupau şi cu olăritul, având mereu nevoie de oale în gospodărie.

Băieţii lui Finll, Rurril şi Norden, au devenit meşteri în prelucrarea metalelor. Au învăţat să facă arme, piese de harnaşament, articole de podoabă pentru femei şi bărbaţi. Fratele lor mai mare, DORRK, simţind mereu chemarea mărilor, a ajuns constructor de corăbii, meseria care i-a plăcut mai mult decât negustoria. La 25 de ani şi-a construit propria corabie cu ajutorul fraţilor lui, plecând apoi cu toţii spre alte ţărmuri, în căutare de mărfuri preţioase. Corabia lor avea vela făcută din piei cusute una lângă alta şi era acoperită cu pânză groasă, care le ţinea de cald, mai ales noaptea.

Timp de 2 ani au transportat mărfuri, vite şi sclavi. Aveau locuri de întâlnire cu varegii (vikingii din estul Scandinaviei) care aduceau din ţinuturi îndepărtate aramă, cositor, aur, argint, vase de ceramică, stofe, obiecte de sticlă, bijuterii şi vin. În schimbul acestor mărfuri, primeau de la băieţii lui Finll şi de la alţi locuitori din vestul Scandinaviei blănuri de urs, de jder, de veveriţă, piei de focă şi colţi de morsă, carne de ren, ceară, funii pentru corăbii, sclavi şi ambră, despre care credeau că este înzestrată cu puteri magice şi profilactice. Comerţul lor se desfăşura prin schimb de mărfuri.

Corabia lui DORRK putea să prindă o viteză suficient de mare pentru a scăpa de navele piraţilor care operau în Marea Nordului şi Marea Baltică. Nu aveau nici busolă şi nici hărţi. El şi marinarii lui cunoşteau mersul stelelor de pe cer. Mai ştiau că Pământul are formă sferică. Se orientau observând păsările şi vietăţile marine, cercetau aspectul norilor şi culoarea apei, sunetele gheţarilor, direcţia vântului, lemnele şi vegetaţia purtate de curenţii marini. Pe vreme de iarnă, DORRK şi camarazii de comerţ lăsau corabia la ţărm, preferând drumurile cu sănii spre localităţile negustorilor varegi.

La 27 de ani, DORRK s-a căsătorit cu o copilă de 16 ani, pe care o adora de când se născuse. Idrid era fata unui marinar de pe corabia lui, om harnic şi devotat. După ce a pierdut două sarcini, Idrid a născut, la 18 ani, o fetiţă superbă, dându-i numele de Numhe. La revenirea lui DORRK dintr-o călătorie pe apă, fetiţa avea deja două luni. Îndrăgostit de fiica lui, i-a poruncit nevestei să mai facă şi alţi copii frumoşi ca Numhe. După 3 ani, femeia l-a născut pe micuţul Rurrual. La 26 de ani, i-a dat viaţă celei de-a două fetiţe, Lidri. Au mai trecut 2 ani până când familia s-a mărit datorită năzdrăvanului Madunk. Băieţelul semăna foarte bine cu DORRK, spre mulţumirea acestuia.

Crescând mari, copiii au învăţat să se teamă de tatăl lor, ferindu-se de el când era nervos. DORRK nu avea răbdare să se joace cu ei, preferând să îi înveţe câte un meşteşug sau să le arate corabia. Pe măsură ce treceau anii, devenea tot mai irascibil şi violent la supărare. În familie se ferea să aplice bătaia, temându-se să nu-şi omoare nevasta sau copiii. Dar în afara casei, făcea ordine cu renumitul cuţit purtat la cingătoare. Avea mulţi duşmani, din cauza rivalităţii în practicile comerciale.

De câteva ori scăpase cu greu de atacurile piraţilor. La 56 de ani, neţinând seama de unele zvonuri despre piraţii care se înmulţiseră în Marea Nordului, a pornit în larg, după ce şi-a înarmat bine echipajul. La bord se aflau şi fiii lui, Rurrual şi Madunk. A doua zi după ce ieşiseră în larg, au fost atacaţi de o navă cu piraţi la bord. Lupta le-a fost crâncenă, cu pierderi de vieţi omeneşti în ambele tabere. După ce corabia duşmană s-a îndepărtat, DORRK şi-a făcut bilanţul catastrofei de la bord. Îşi pierduse jumătate din echipaj. Din fericirie, fiii lui trăiau. El însă, rănit grav, a supravieţuit doar câteva ore. Avea un braţ rupt, lovituri la cap, tăieturi de sabie pe tot corpul. Băieţii l-au ajutat cum s-au priceput, nereuşind să îi salveze viaţa.

Aflându-se nu foarte departe de ţărm, l-au înfăşurat cu o pânză şi au turnat apă rece din mare peste el, până la revenirea în portul lor drag. Durerea tuturor din casă a fost imensă. Îşi pierduseră farul călăuzitor, luceafărul care le luminase viaţa în orice fel de vremuri. Locul i-a fost luat de cei doi fii, voinici şi temerari, avându-i alături pe cumnaţii lor.

Nina Petre
10 ianuarie 2015