Vrem reîntregirea ţĂrii! Fratelui nostru Mircea Druc De când ni s-a luat

Cu un asemenea spirit tern, străin de aspiraţiile reale ale naţiunii, activiştii lui Ion Iliescu şi ai lui Mircea Snegur au reuşit să distrugă entuziasmul podurilor de flori, o premisă esenţială pentru apropierea românilor din ambele părţi. Era să fim sublimi şi am eşuat în ridicol.

Românii de la Chişinău şi de la Bucureşti erau complet nepregătiţi pe 19 august 1991 când a fost "răpit" Gorbaciov de către oamenii lui Ianaev şi ai lui Kriucikov. Pe 20 august, am fost la Moscova şi am urmărit evoluţia "la suprafaţă". Structurile KGB şi ale armatei îşi trădaseră comandanţii oficiali. O "lucrătură" mai perfectă decât cea din decembrie 1989 de la Bucureşti îi pregătea rampa de lansare lui Boris Nikolaevici Elţin. La mitingul de doliu pentru cei trei tineri ucişi mai mult din întâmplare de către soldaţii sovietici, Elţin a urcat în triumf la balconul "Casei Albe" (Parlamentul rus), păzit de scuturi antiglonţ; Moscova era la picioarele lui. Delegaţii din partea republicilor unionale, cu drapele naţionale îndoliate, veniseră să salute lupta Moscovei contra ... Kremlinului. Fenomenul era totuşi unic în istorie.

Ion Iliescu şi Petre Roman au venit la el la spital să-l vadă în “ziua cea mare”. I-au oferit un avion să plece la Iaşi şi de acolo o maşină a prefecturii până la Chişinău, unde nici o personalitate nu avea atunci curajul să pună deschis problema unirii românilor. La fel ca la Bucureşti, comunismul cu ideile lui şi o anume spaimă de lagăr paralizase voinţa elitelor. Educaţia internaţionalistă îi marcase iremediabil pe cei mai mulţi. Politicienii de la Bucureşti aveau deja idiosincrasii pe care nu le puteau depăşi, iar momentul cerea tocmai o voinţă unitară.

“... sunt mult mai român decât mulţi români din România ... Acum, trebuie să se unească toţi românii pentru a rezolva problema majoră, primordială. Acesta este unicul liant. Nu ni se cere la ora actuală decât să fim români! Pe urmă vom fi liberali, democraţi, creştini, de dreapta, de stânga, de sus, de jos, tradiţionalişti, regalişti şi aşa mai departe. Dar acum, istoria ne cere tuturor să fim numai români. Şi asta poate să dureze o zi, două, trei, o lună, o jumătate de an. Nu se întâmplă nimic cu noi, fraţi români, dacă facem abstracţie de toate celelalte. După aceea, ne împărţim fiecare cum vrea. Care cu două degete să-şi facă cruce, care cu trei, care să bată mătănii! Dar acum ni se cere să fim numai români!”

(Revista “Flacăra”, 27 august 1991, interviu realizat de Ion Zubaşcu).

Mircea Druc are dreptate şi de data aceasta. Declararea independenţei “Republicii Moldova” a fost, de fapt, un moment de recul în mişcarea de emancipare naţională din Basarabia, în ciuda entuziasmului popular. Subordonarea faţă de Moscova se menţinea, chiar dacă, formal, se afişa suveranitatea.

La 6 martie 1994, după alegerile parlamentare din februarie, la Chişinău, preşedintele Mircea Snegur "a chemat poporul la sfat", organizând un sondaj de opinie (un referendum camuflat). Din iniţiativa preşedinţiei de la Chişinău, a avut loc la 5 februarie 1994 şi congresul "Casa noastră - Republica Moldova". Ambele acţiuni au declanşat jocul de-a "naţiunea moldovenească" şi "limba moldovenească", ridicat acum de promotorii antiromânismului de la Chişinău la rangul de politică de stat.

La comanda lui Snegur, ajuns sub papucul agrarienilor comunişti şi rusofili, limba de stat avea să redevină “moldovenească”, poporul - “moldovenesc”, imnul se schimbă, drapelul rămânea tricolor. Dar cu stemă “moldovenească”. Românii din Basarabia pierdeau încet toate drepturile elementare pentru care se ridicaseră. Elita scriitorilor părea anihilată: unii rămâneau lângă Snegur, alţii îl curtau frenetic pe Petru Lucinschi. Se risipea astfel entuziasmul popular, se pierdea o şansă reală de reîntregire naţională. Românii nu au vrut (?) să înveţe nimic din marea lecţie oferită de poporul german, care şi-a valorificat zidul de la Berlin nu doar prin strămutare prin muzee de stat şi particulare.

"Tot mai insistent se fac auzite anumite voci care pun la îndoială legitimitatea şi temeiul istoric al dreptului nostru de a fi un stat, de a ne numi popor moldovenesc. Mai mult ca atât, cuvântul "moldovean" şi derivatele sale se încearcă a fi scoase din vorbirea curentă, smulse din cărţile şcolilor şi instituţiilor de învăţământ superior, şterse de pe paginile presei, înstrăinate la radio şi televiziune. Se încearcă a fi uitată, trecută în anonimat, precum anonim este şi poetul autor şi celebra baladă "Mioriţa": supără urechea cuiva dulcele ei vers, ce spune că "unui-i moldovean ...", înveşnicind şi prin asta numele nostru de neam şi popor".

(Din discursul lui Mircea Snegur la congresul "Casa noastră - Republica Moldova", Chişinău, februarie 1994).

- Să revenim la momentul august 1991. Credeţi că evenimentele s-ar fi derulat altfel dacă la Chişinău Mircea Druc mai era prim ministru?

- Istoria nu se face cu “dacă”. Dar ne putem imagina un scenariu: puciul de la Moscova are loc în mai, când Druc era încă prim-ministru. Sau în august, când s-a petrecut evenimentul, Druc se mai afla în fruntea executivului de la Chişinău. Printr-o directivă şi prin oameni de încredere, aş fi chemat în capitală pe cei o sută de mii de voluntari care au participat la campania din octombrie 1990, în sudul Basarabiei şi în Transnistria. Pe toţi cei care au fost la marile adunări naţionale din 88, 89, 90. Şi pe alţi cetăţeni, din alte organizaţii şi structuri. Împânzeam Chişinăul cu un milion de oameni. Blocam străzile şi înconjuram Parlamentul. Aşa cum vroiau s-o facă Snegur şi agrarienii în ziua destituirii mele. Şi atunci venea Druc, îl lua de braţ pe preşedintele Snegur, îl ducea la una din ferestrele legislativului şi-i spunea: “Domnule preşedinte, vedeţi această tălăzuire de oameni? Este poporul dumneavoastră. Vă place, de fiecare dată, să spuneţi că vă sfătuiţi cu poporul. Ştiţi ce vrea poporul acum? Vă spun eu, domnule preşedinte: Poporul din stradă cere ca Parlamentul să voteze: 1. Reconfirmarea actului unirii, votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918; 2. Respingerea ultimatumurilor sovietice din 26 şi 27 iunie 1940; 3. Desprinderea definitivă, ireversibilă, de Uniunea Sovietică, de imperiul rus, şi promovarea independenţei. Atât. Şi nici poporul, nici deputaţii nu pleacă acasă dacă nu li se îndeplineşte această vrere!” Apoi, adăugăm: “Luaţi dumneavoastră legătura cu Bucureştiul, cu domnii Iliescu şi Roman şi rugaţi-i să ne împrumute un avion, că noi suntem săraci, să trimitem emisari - la New York, la Strasbourg şi în alte centre occidentale - care să spună forurilor internaţionale că, în timp ce în celelalte capitale ale republicilor sovietice, inclusiv Moscova, s-a votat independenţa, la Chişinău s-a votat altceva!”. Şi mai departe am fi cerut Bucureştiului să dea o declaraţie aşa cum vă spuneam ... Ce se putea întâmpla? Veneau tancurile ruseşti? Veneau tancurile americane? Veneau peste noi? Nici nu se punea problema! Iar dacă Bucureştiul ar fi rămas în expectativă, am fi spus clar pentru toată românimea ce-i cerem noi şi ar fi venit mulţimea din toate colţurile Ţării şi iar fi luat pe guvernanţi de turul pantalonilor!

Meschinăria s-a încuibat adânc în politica noastră şi se manifestă chiar şi atunci, când decenţa minimă obligă la păstrarea măruntelor aparenţe. “Kak pospeşnâi rasstrel Ceauşescu” (“ca o execuţie precipitată a lui Ceauşescu”, rostea Olga Ojoga la şedinţa în plen din 22 mai 1991. Un adevăr amar: 207 deputaţi au “tăiat familia Druc din buletine”, vorba sinistră a deputatului-agrarian Lapaci, care anunţa rezultatele scrutinului secret. Deputaţii “au satisfăcut moftul tovarăşului Preşedinte”, au îndeplinit porunca Porţii (Kremlinului). Druc a fost înlăturat din calea Katastroikăi în plină ascensiune.

Situaţia din decembrie 1989 de la Târgovişte seamănă puţin cu momentul destituirii anticonstituţionale a lui Mircea Druc la Chişinău. Deputatul Olga Ojoga însă vedea analogia, refuzând deschis să participe la vot, deşi nu era frontistă: “Paradox! Până acum nimeni n-a formulat sentinţa. De ce vrem demiterea lui Mircea Druc? De ce suntem atât de grăbiţi?”

La fel de penibil, deputaţii ţărănişti de la Bucureşti aveau să ratifice mai târziu tratatul româno-ucrainean, recunoscând practic consecinţele pactului Molotov-Ribbentrop. Da, acei ţărănişti care numără printre cei mai mulţi martiri ai luptei antisovietice şi anticomuniste. Oameni care au făcut ani grei de puşcărie la Aiud sau la canal doar pentru că li s-a găsit acasă o hartă a României reîntregite. N-am să înţeleg niciodată rostul politicii care te umileşte ...

Consecvenţi faţă de programul lor politic, ţărăniştii au venit la putere în noiembrie 1996 la Bucureşti, hotărâţi să-şi respecte promisiunile. Unul dintre principiile lor fundamentale este “restitutio in integrum”. Foarte firesc, proprietăţile confiscate de comunişti trebuie să revină adevăraţilor proprietari. Dar toate proprietăţile!

Vasile Lupu, senator ţărănist de Iaşi, susţinea că “restitutio in integrum” se aplică numai pentru pământ, dar nu şi pentru casele naţionalizate. Chiar dacă este o încălcare a principiului enunţat, restituirea integrală doar a terenurilor îi priveşte însă numai pe marii proprietari. Ţăranii, cei mai numeroşi proprietari, au primit terenurile ciuntite, invocându-se tot felul de motive: amenajări funciare în perioada comunistă şi acolo unde nu s-au făcut, nevoia de a constitui proprietăţi pentru cei care nu au avut pământ. Astfel că, din nimicul de două-trei hectare (media loturilor ţărăneşti de după război), activiştii lui Ion Iliescu au luat 10-20 la sută, iar ţărăniştii nu au îndreptat “eroarea".

Repetăm, este obligatoriu ca proprietarii de terenuri să-şi reintre în drepturi, dar, din această perspectivă, “restitutio in integrum” trebuie să se aplice şi teritoriilor acaparate de Ucraina. Iată de ce semnarea tratatului cu Kievul este o gravă inconsecvenţă politică a ţărăniştilor şi din acest punct de vedere. Sigur, este un principiu politic, un deziderat, şi asemenea asociere ar putea părea superfluă, dar nu şi atunci când e vorba de ţărăniştii români. Reamintim că printre cei dezmoşteniţi există numeroşi refugiaţi şi urmaşi ai acestora care au dreptul la reparaţii pentru pierderea pământului acaparat de Ucraina. Nimic nu se prevede în acest sens în documentul atât de controversat. M-am întrebat de multe ori ce ar spune venerabilul Corneliu Coposu, “seniorul”, cum i se spune acum, dacă ar vedea cum arată cel mai straniu tratat din istoria românilor, pe care tocmai ţărăniştii lui l-au promovat, la propunerea unui fost profesor de la academia comunistă “Ştefan Gheorgiu” ...

“Frontierele vechi n-au despărţit niciodată sufletul, tradiţia şi vorba românească. Fiecare palmă de pământ din graniţele României este a noastră, prin spiritul ei, prin numărul locuitorilor, este a noastră prin tradiţii, prin izbânzi şi înfrângeri, prin morminte de eroi şi martiri” (Corneliu Coposu).

Nemulţumiţi de evoluţia politică de la Chişinău unde conduceau deja neocomuniştii rusofili, care doreau reapropierea de Uniunea Sovietică şi care nu făceau nimic pentru lichidarea mişcării secesioniste a ruşilor din Transnistria şi a găgăuzilor din Comrat, fiindcă aceleaşi forţe frânau reforma economică pentru a păstra structurile colhoznice, liderii Frontului Popular din Moldova îşi declară trecerea în opoziţie începând cu 13 octombrie 1991. De ce atât de târziu când propriul prim ministru fusese destituit încă din mai acelaşi an? Toţi aveau să aibă aceeaşi soartă după ce s-au lepădat de Mircea Druc.

La 12 noiembrie 1991, deputatul Nicolae Andronic vine la TV “Mesager” cu mesajul celor 135 de agrarieni din Parlamentul de la Chişinău. Aceştia n-aveau odihnă deoarece “anumite forţe cer insistent şi luptă pentru reîntregirea Basarabiei şi reunirea ei cu Patria”. Deputaţii patrioţi, printre care şi internaţionaliştii - gen Pokatilova, mai aveau o problemă: la 1 decembrie, cu o săptămână înainte de alegerile prezidenţiale de la Chişinău. Transnistria şi Găgăuzia alegeau de asemenea preşedinţi de republici. Tovarăşul Andronic cerea insistent o sesiune parlamentară extraordinară. “Patriotul” dorea să-i stigmatizeze pe veneticii Smirnov, Pologov şi compania (a câta oară!). În realitate, convocarea sesiunii urmărea scopul să-i elimine din Prezidiul Parlamentului pe cei care “prevăd în viitor reuniunea Basarabiei cu Patria-mamă”. Adrian Usatâi, la indicaţiile lui Snegur, chema la emisiuni pe toţi românofobii. Opoziţia unionistă nici n-avea voie să se apropie de edificiul televiziunii, pe care o păzise zi şi noapte în timpul puciului de la Moscova.

Din cele trei perspective: 1) unirea cu România, 2) crearea cu orice preţ a unui stat independent la răsărit de Prut, 3) înapoi în imperiu, echipa Snegur - Muravschi se arăta tot mai dispusă pentru a treia cale. Muravschi: “vrem noi sau nu vrem, dar suntem integraţi” în imperiu. Desigur, mai exista şi a patra cale-demisia lui Snegur.

Grupul parlamentar FPM (preşedinte Mircea Druc) a protestat vehement contra semnării tratatului economic (conceput la Alma-Ata) şi a unui “Memorandum”. O diversiune economică cu efecte dezastruoase chiar şi pentru generaţiile viitoare. Un prizonierat financiar-valutar fără precedent. Republica Moldova divorţa de imperiu cu o datorie externă de câteva miliarde. Cine să plătească dobânzile care vor creşte din an în an? De ce teritoriile româneşti ocupate, obţinând independenţa, sunt constrânse să achite datoriile contractate de foştii invadatori? Cine să le achite: noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri?

La 22 noiembrie 1991, ex-premierul Mircea Druc a întreţinut un dialog dur, în prezenţa jurnaliştilor, cu premierul Valeriu Muravschi. Tema: De ce guvernul încalcă Convenţia de la Tallin, semnată în martie 1991? Republicile semnatare declarau că din 1990 (momentul proclamării suveranităţii) nu mai recunosc nici o datorie externă.

“Domnule Muravschi! Argumentaţi semnarea tratatului economic şi a “Memorandumului” prin faptul că: 1) ne vom putea astfel integra mai uşor în Occident; 2) ne vom putea apăra mai bine marile noastre interese în Orient, adică în fostul imperiu? Vă întreb retoric: balticii, ucrainenii, uzbecii, azerii nu au interese în fosta piaţă sovietică? Au. Dar procedează cu totul altfel. Cele trei republici baltice nu vor să se integreze şi ele în Occident? Vor, categoric vor. Şi în fostul imperiu nu mai au nici un interes? Au, vă spun eu că au. Dar uitaţi-vă că riscă şi nu aleargă la Moscova. Fac economie de carburanţi. Avem aceeaşi soartă cu balticii. De ce nu vă serveşte ca reper activitatea lui Savisaar sau Godmanis, sau măcar comportarea primului ministru al Ucrainei? Pătrunderea în Vest şi menţinerea noastră pe piaţa din Est nu au nimic cu semnarea acestor documente dezastruoase. De la Centru nu veţi obţine nimic. Nici de la Rusia. Nici parte în aur, nici cotă în buget. Nimic absolut. N-a obţinut nimeni nimic niciodată din ceea ce a ocupat imperiul ţarist sau imperiul sovietic. Nici dumneavoastră, domnule Muravschi cu domnul Snegur nu veţi obţine nimic. Manevrele dumneavoastră nu sunt decât o pierdere de timp. Aţi putea, totuşi, să vă alegeţi cu ceva până la urmă: 1) fortificarea Centrului (în frunte cu Gorbaciov) care se cramponează să supravieţuiască, deşi e condamnat de istorie; 2) substituirea dictatului (internaţionalist) al Centrului Sovietic cu unul al Rusiei democrate.

Ne paşte, domnilor, un mare pericol. Aţi pornit pe o cale cu totul străină de obiectivele mişcării de eliberare naţională. Ne întrebaţi ce-am fi făcut noi? Am fi expediat celor şapte ţări o scrisoare, ca estonienii, şi le-am fi spus: da, în principiu, s-ar putea admite că avem şi noi anumite datorii. Vom examina şi cu timpul ne vom achita. Nici o grijă: noi suntem români şi ţara noastră a demonstrat lumii întregi că este capabilă să restituie zeci de miliarde de dolari. Într-un termen record şi cu mari privaţiuni pe care le-a îndurat populaţia. Şi dacă naţiunea română a putut să-şi onoreze datoriile, va şti s-o facă, desigur, şi acea parte a ei din teritoriile temporar ocupate. Coloniile însă nu au datorii. Absurd! Ce fel de datorii faţă de acei care te-au invadat şi te-au exploatat decenii la rând? Sunt oare conştienţi domnii Mircea Snegur şi Valeriu Muravschi că poartă răspunderea directă pentru tot ce va urma?”

Se apropia 1 decembrie, ziua Marii Uniri şi sărbătoarea tuturor românilor după căderea comunismului. Momentul din 1918 a fost realizat de o generaţie divină pentru istoria noastră. Ceea ce au înfăptuit ei urmaşii au distrus cu nesocotinţă prin politicianismul lor, ducând naţiunea la un pas de dezmembrare totală în 1940. Sigur, au fost în 1940 enorme presiuni internaţionale contra românilor, dar singurul care s-a opus tăvălugului a fost mareşalul Antonescu.

Aceiaşi adversari politici, care l-au chemat pentru salvarea ţării, l-au oferit apoi pe tavă ruşilor pe data de 23 august, devenită ziua naţională a românilor în perioada comunistă. Pentru a salva aparenţele, unii mai încearcă şi astăzi să justifice acel asasinat odios, pretinzând că trebuie să serbăm ziua de 23 august. Ne referim la cele două categorii de nostalgici de după 1990: comuniştii şi monarhiştii, care nu vor să se dezică de un act politic cel puţin îndoielnic.

Kremlinul i-a forţat pe liderii de-atunci să-l ucidă cu mâna lor pe mareşal în urma unui simulacru de proces, dar toţi adversarii aveau să plătească trădarea. Cred că în această perioadă românii au trăit o tragedie shakespeareană pe viu, care aşteaptă să fie scrisă. Asasinatele s-au ţinut lanţ. S-a început cu uciderea lui Corneliu Zelea-Codreanu, I.G. Duca, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Ceauşescu avea să sfârşească la fel. Stăm bine! Chiar dacă e vorba de personalităţi extrem de diferite, destinele lor se leagă totuşi în această epocă monstruoasă, care începe în perioada interbelică.

Nicolae Ceauşescu a revenit la sărbătoarea zilei de 1 decembrie, dar propagandistic, în plan secundar faţă de “măreţul” 23 august, când am schimbat un cotropitor cu altul. Nu se amintea nimic de Bucovina şi de Basarabia. Abia la congresul al XIV-lea al partidului comunist, Ceauşescu va vorbi răspicat despre drepturile României asupra teritoriilor înstrăinate. Prea târziu; poporul lui fusese umilit şi dezumanizat la cozi interminabile pentru gheare de pui.

Moartea lui Ceauşescu a făcut lumină şi în jurul zilei de 1 decembrie 1918. Comuniştii răspopiţi voiau să scoată însă capital politic chiar şi dintr-o asemenea zi şi iar coboram încet spre ridicol. Dacă în 1990 s-a vorbit despre toate provinciile româneşti, unificate în 1918, în 1991, oamenii lui Ion Iliescu au luat măsuri discrete să nu se mai amintească de Basarabia şi de Bucovina. Pe acest fundal tot mai vădit internaţionalist, Ioan Alexandru şi Claudiu Iordache au propus ca pe 28 noiembrie 1991 să vorbească în faţa Parlamentului de la Bucureşti şi Mircea Druc, chiar dacă Saşa Bârlădeanu, preşedintele Senatului, şi Dan Marţian, preşedintele Camerei Deputaţilor, s-au opus categoric. De ce? Simplu: tocmai semnase Ion Iliescu “tratatul de prietenie şi bună vecinătate” cu Mihail Gorbaciov şi nu cădea bine discursul cuiva marginalizat pentru ... naţionalism. Ion Iliescu mai promisese ceva personal lui Mircea Snegur.

Ioan Alexandru l-a anunţat cu o seară înainte de festivitate. Noaptea, într-o cameră din căminul studenţesc al Academiei de Studii Economice de pe strada Căderea Bastiliei, Mircea Druc a început să lucreze. Tocmai îşi spărsese ochelarii şi acum trebuia să-şi scrie gândurile cu majuscule, ca să poată citi. A doua zi, în sala parlamentului de pe Dealul Mitropoliei, unde Mihail Kogălniceanu anunţa altădată începerea războiului de independenţă, unde au vorbit Iuliu Maniu şi Brătienii, Mircea Druc a fost aplaudat la scenă deschisă. Venerabilul Radu Ciuceanu avea ochii în lacrimi ascultându-l pe basarabean.
ONORATĂ ASISTENŢĂ

STIMAŢI COLEGI

Nu cred că am putea admite la infinit, ca o parte a naţiunii române să constate cu amărăciune, aşa cum o făcea marele poet al tuturor românilor înstrăinaţi, ardeleanul Octavian Goga, înainte de Marea Unire din 1918, pe care o comemorăm astăzi, când zicea: "Căci vai de cine-şi pierde ţara/ Ca să şi-o ceară de la voi ...".

Nu cred că un român fără de ţară, "purtând blesteme în cerul gurii drept moştenire din părinţi", ar putea fi oarecum fericit, tot aşteptând o viaţă de om, ca abia la 50 de ani să-i fie permis să treacă Prutul ca să ajungă să-şi vadă capitala ţării.

Nu cred că vorbele mele v-ar face să bănuiţi că aveţi în faţă un "populist". Puţin cam exaltat şi melodramatic. Nu, nicidecum! Cu toate că vă întreb retoric: De ce Mircea Druc, feciorul lui Gheorghe şi Ileana Druc, ţărani români dintr-un judeţ din nordul Basarabiei, fiind ales deputat, de către alegători români, într-o circumscripţie pe un pământ românesc, nu poate lua cuvântul în parlamentul României, decât aşa, ocazional, ca acum, într-o şedinţă festivă?

Nu cred că cineva, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din altă parte ar reuşi să mă convingă că n-ar fi fost cazul să vorbesc aici, acum şi anume aşa. În acest context, unicul reproş pe care îl admit la adresa mea e: anticiparea. Da, recunosc, că simt şi acţionez ca şi cum reuniunea s-ar fi produs deja. Şi mă gândesc ce avem de făcut mai departe într-o ţară întregită.

Cred că e timpul să se deprindă o lume toată cu ideea că în curând se vor prezenta în parlamentul Ţării toţi deputaţii, din toate teritoriile strămoşeşti aflate deocamdată sub ocupaţie străină.

Da, sărbătorim ziua de unu decembrie! Dar nu cred că de dragul retrospectivei. Ci pentru a transforma trecutul în prezent. Şi prezentul în viitor. Trecutul nostru, şi tragic, şi glorios, nu e decât o cale istorică spre ziua de azi. Iar prezentul nu e altceva decât un scurt popas în drumul nostru spre viitor.

Cred că adevărul şi libertatea, fără de care ar fi imposibil să ieşim din criză, nu ne pot fi servite pe tavă de cineva din afară. Nici obţinute sub formă de credite nu pot fi. Căci nu există o bancă mondială ce ar da cu împrumut libertate şi adevăr celor captivi, celor rătăciţi sau induşi în eroare.

Adevărul se cere trăit. Iar libertatea cucerită prin luptă. Şi menţinută - cu preţul unei vigilenţe eterne.

Ştiu, cineva îmi reproşează chiar în clipa aceasta: "-Suntem un popor dezamăgit, domnule Druc! Ne-am epuizat. Nu mai putem lupta. Am sacrificat destul!".

Nu! Nu e adevărat! Niciodată, dar niciodată, timpul nu a fost mai favorabil pentru România ca în prezent. Şi mai avem de dat o luptă. Ultima şi decisivă. Va fi mai curând o încercare. Un test, la scară naţională. Ca un proces de selecţie naturală. Produsul acestei selecţii vom fi chiar noi, generaţiile de români în viaţă. Şi ne vom împărţi treptat în două seminţii: una, de români care se vor lamenta mereu, cedând în faţa răului, ca şi ciobanul moldovean din balada "Mioriţa". Pe aceştia îi vom numi români mioritici şi vom încerca să-i recuperăm. Cea de a doua seminţie va fi a românilor încrezători în viitorul naţiunii şi în Dumnezeu. Aceştia nu vor ceda niciodată. Nici chiar în faţa îngerului ceresc, care ar putea veni să-i anunţe că nu mai este loc şi pentru ei în paradis. Aceşti români vor protesta, cerându-şi dreptul, căci urmează calea adevărului.

Am cedat destul noi românii! Explicaţiile şi justificările nu au acum nici un rost. Nu merită prea mare atenţie nici insinuările unor străini ce vor să ne ţină în captivitate la propriu şi la figurat. Nici frica patologică din oasele românilor mioritici nu o putem scoate rapid.