X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

întru nimic esenţa sau spiritul proiectului prezintat.

Acest grosolan neadevăr, această escrocherie parlamentară, acest act de rea-credinţă nu putea să treacă nerelevat şi nepedepsit.

E nedemn ca în viaţa statului minciuna să joace rolul cel mai însemnat, e nedemn ca ciracii Alianţei izraelite — ceea ce au fost roşii în tot cursul dezbaterilor — să-şi asume asupra lor meritul, pe care nu-1 au, de-a fi pus ţara la adăpostul invaziei economice.

D. Maiorescu a trebuit să releveze înainte de toate adevărul. Daca organul nostru a avut contra vreunui rău o ură învierşunată a avut-o contra neadevărului, încît lupta noastră adesea penibilă şi crudă e mai cu seamă o luptă pentru adevăr. În cazuri estreme şi sub imperiul necesităţii omul poate tăcea, a minţi nu-i e permis nicicînd şi mai puţin se poate admite minciuna erijată sistematic în principiu de guvernare. Daca dar d. Giani se mărginea a propune cu două cuvinte, aşa zicînd prin o semnificativă tăcere, proiectul cel nou, nimeni nu avea de întîmpinat o vorbă şi proiectul trecea cu aproape unanimitatea voturilor, precum a şi trecut, fără observaţii din partea opoziţiei.

În zadar mai caută dar „Românul" a drapa escrocheria parlamentară prin consideraţiuni de înaltă politică esterioară şi a-şi da aerul că din pur patriotism d. Giani a căutat să asume asupra roşiilor victoria politică. Noi, cari într-adevăr ştim mai multe decît spunem, sîntem convinşi că însuşi dispoziţiile puterilor s-au schimbat în privinţă-ne şi că noul proiect, votat de Adunare, are perspectiva de a fi admis în străinătate. Nu mai vie d-ni guvernamentali cu acel fitil uzat al intervenţiunii străine, al dezaprobării străinătăţii, căci nu-i mai crede nimeni în ţară, nimeni în străinătate chiar. Timpul ameninţărilor a trecut ş-ar trebui să fi trecut şi timpul acelora cari s-au servit de ele contra propriei lor patrii, pentru a o intimida şi a o face să se arunce în prăpastie.

[10 octombrie 1879]

 

[„ÎN SENAT A ÎNCEPUT IERI..."]

 

În Senat a început ieri discuţiunea proiectului de revizuire adoptat cu aproape unanimitate de Adunarea deputaţilor. Victoria politică a ţării şi în deosebi a opoziţiei conservatoare ne e atît de scumpă încît, cu toate provocaţiunile mascate ale presei guvernamentale, ne pare rău că purtarea roşiilor în memorabila şedinţă de la 6 octomvrie ne-a silit să polemizăm chiar în momentul în care bucuria pentru biruinţa naţională ar fi trebuit să înlăture orice ceartă dintre noi. Într-adevăr, daca măcar aceasta una dată ni s-ar fi conces ocazia de a ne bucura în linişte de succesul dobîndit, o singură recriminare n-ar fi ieşit din pana noastră.

Cunoscînd ţara şi ştiind că tăria ei consistă în poziţia geografică ca despărţire între mari puteri rivale, ştiind că ea asemenea unei limbe de cumpănă va fi tocmai atunci mai sigură cînd interesele şi curenturile se vor contrabalansa, din capul locului ne-a venit greu a crede că cestiunea izraelită ar putea fi cîndva cauza reală a vreunui amestec de din afară în afacerile noastre interne. Avem din contra convingerea că această cestiune n-ar putea fi decît cel mult pretextul care să mascheze cauze şi interese politice reale. Din momentul însă ce acele cauze, urmînd dintr-o parte şi dintr-alta o direcţie opusă, se neutralizau şi-şi ţineau cumpăna, ţara putea fi sigură în contra oricărui amestec de dinafară, care, oricît de dorit ar fi fost de unii, ar fi întîmpinat împrotivirea viguroasă a altora. Din acest punct de vedere cauza izraelită, astfel precum o reprezenta Alianţa, era pentru noi din capul locului o cauză pierdută atît înaintea tribunalului Europei, cît şi înaintea opiniei ţării.

Pe de altă parte neîndeplinirea art.44 putea să formeze pretextul unei interveniri eventuale: era deci prudent de-a înlătura chiar şi acest pretext. E asemenea adevărat că fostul art.7 al Constituţiei noastre era într-o privire nedrept. Religia unui om nu atîrnă de la libera sa alegere. Născîndu-se fără voinţa lui proprie, omul e înrolat din leagăn încă sub steagul unei credinţe religioase cu mult înainte de-a putea avea vro opinie asupra binelui sau a răului coprins în legea pe care-o moşteneşte. Deşi dar art. 7 avea numai în aparenţă caracterul unei escluziuni pe motive religioase, deşi, în sine privit, el se îndrepta contra unei rase străine, nu contra ritului religios al acesteia, totuşi se putea întîmpla ca un om, prin sentimente şi cuget

cu totul român, să afle în el o piedică nestrăbătută pentru a lua parte la viaţa statului. Ar fi putut să se boteze —vor obiecta unii. Dar din parte-ne tocmai de încetăţenirea acelora n-am fi fost bucuroşi cari, cu uşurinţă şi fără scrupule, s-ar fi botezat fără ca o adîncă schimbare în convingerile religioase să se fi operat înlăuntrul lor. Nu e îndoială că, sub regimul toleranţei cunoscute şi recunoscute a poporului nostru, asemenea oameni, pe care întîmplarea naşterei i-ar fi esclus de la drepturi pe deplin meritate, s-ar fi bucurat de stima societăţii şi ar fi fost consideraţi ca egali între egali. Dar legea e lege si un articol pozitiv înscris în dreptul nostru i-ar fi esclus totuşi în mod neînlăturabil de la exerciţiul unor drepturi ce li s-ar fi cuvenit, şi înlăuntrul conştiinţei lor s-ar fi simţit nedreptăţiţi si umiliţi fără cauză A fi esclus de la viată pentru că stăruieşti a fi de altă limbă si de altă rasă decît acele a generalităţii locuitorilor nu este o umilire. Un chinez, un arab, un persian cari ar stărui a rămînea ceea ce sînt, ar recunoaşte desigur dreptul unui stat străin de a-i esclude de la afaceri la cari sentimentul de omogenitate cu totalitatea locuitorilor trebuie să fie pus afară de orice îndoială. Dar a fi esclus atunci cînd te simţi omogen cu poporul şi cînd bucuros îndeplineşti orice condiţii ce ţi s-ar cere pentru a dovedi asimilarea este umilitor.

Deci trebuia dată posibilitatea ca aceia dintre izraeliţi cari vor să fie cetăţeni români să şi poată deveni ceea ce vor şi această posibilitate este, mulţumită Cerului, dată cu de prisos.

În Senat proiectul votat de Adunare nu va întîmpina multă opoziţie. E drept că însuşi marele Alecsandri a ţinut ieri un discurs nerevizionist, pe care îl aprobăm, fără a-1 putea urma, mai cu seamă dintr-un punct de vedere. Niciodată o reformă a legislaţiunii noastre interne n-ar fi trebuit să, se opereze sub presiune străină, oricît de mică sau de binevoitoare ar fi fost ea. Dar alături cu acest principiu absolut, în privirea căruia sîntem mai intransigenţi decît oricine, necesităţile conservării statului şi greutăţile momentului silesc naţiunea la concesii pe care cu bucurie am fi voit să le vedem evitate. Dacă revizuirea se făcea din chiar iniţiativa ţării în senzul în care s-a făcut n-am fi avut uimic de zis, căci ar fi fost un act şi de prudenţă, şi de justiţie. Astăzi însă, pe lîngă prudenţa şi justiţia cari-i sînt inerente proiectului, el mai poartă şi caracterul odios al siluirii, de care am fi dorit din adîncul inimei să-1 ştim dezbrăcat. Dar dacă n-a fost să fie după placul inimei noastre, să ne mulţumim cel puţin că, cu ajutorul lui Dumnezeu, sila esterioară şi necesităţile noastre s-au putut concilia în modul cel mai bun posibil.

[12 octombrie 1879 ]

 

[„PROMULGAT ŞI SANCŢIONAT..."]

 

Promulgat şi sancţionat prin semnătura M. Sale Domnului, noul articol 7 al Constituţiei române a trecut deci prin toată filiera legislativă şi a devenit lege. Astăzi, în ziua publicării prin „Monitor" a noului articol constituţional, s-a mîntuit deci cestiunea izraelită din România. Dar daca ea s-a mîntuit în mod formal, întru cît adecă un pericol poate fi înlăturat prin dis-poziţiuni legislative, caracterul ei economic a rămas încă neatins şi o serie de măsuri organice trebuie să complecteze însemnata reformă. Sîntem departe de-a ne îndoi că toţi românii — de orice partid ar fi ei, orice creştere ar fi avut şi orice aptitudini le-ar fi dăruit natura — doresc din inimă de-a vedea ţara înflorind, de-a vedea progresul ei material şi intelectual asigurat pentru tot viitorul. Dar între intenţie şi putinţă e o adevărată prăpastie, de aceea Dante a avut cuvînt cînd a zis că locaşul celor răi, iadul, e pardosit cu bune intenţii. Tocmai într-asta consistă puterea tragică a răului, că cel care-1 comite găseşte mii de motive pentru a-1 scuza, într-asta consistă logica patimelor omeneşti, că fiecare individ din punctul sau de vedere, din neputinţa de-a voi altfel decum e osîndit a voi, are cuvînt. Dar uu punctul său de vedere c cel care foloseşte altora, nu acesta poate aduce pacea şi înflorirea între toţi.

De-aceea nu ne îndoim că acum, după ce cestiunea, întru cît era formală, e înlăturată, guvernul şi organele lui vor propune fel de fel de reforme, unele din bună-credinţă, altele cu priviri personale şi pentru a îmbrobodi, cu pretextul interesului public, interese private, dar, oricum fie, asemenea proiecte vor ploua, vor fi poate chiar conforme cu cuvintele noastre, dar lipsite de înţelegerea noastră. Non idem est si duo dicunt idem zice un proverb latin, adică, „nu acelaş lucru este daca doi zic acelaşi lucru", căci de la zisa în treacăt, de la repetarea imitativă
a aceloraşi cuvinte pînă la reproducerea în alt creier a aceleiaşi gîndiri e o mare deosebire.

Am zis în mai multe rînduri că oricine doreşte vindecarea relelor cari bîntuie ţara noastră va deveni mai mult ori mai puţin conservator, şi orice reformă s-ar introduce în legile noastre, pentru a fi bună, va trebui să fie conservatoare.

Aceasta este atît de adevărat încît chiar puţinele legi de o valoare oarecare ale Camerelor actuale şi ale celor trecute sînt conservatoare în toată puterea cuvîntului şi n-au a face defel cu contractul social al lui Jean Jacques Rousseau. Astfel legea pentru neînstrăinarea pămînturilor ţărăneşti ia celei mai numeroase şi mai folositoare clase de români dreptul de-a dispune de proprietăţile ei. Din punct de vedere liberal această lege e o adevărată erezie, din punct de vedere conservator însă această lege e pe deplin conformă cu natura statului, căci acesta are nevoie de clase puternice, are nevoie mai cu seamă ca existenţa claselor ei productive să fie pe deplin şi afară de orice îndoială asigurată. Legea contra uzurei e tot conservatoare. Din punctul de vedere al liberului-arbitru, dogma supremă a liberalismului şi raţiunea lui de-a fi, o lege care opreşte pe cineva de-a se împrumuta sub orice condiţii voieşte e o adevărată erezie. Din punct de vedere conservator însă această lege e bună, căci un capital împrumutat e o unealtă de muncă împrumutată şi nu se cade ca împrumutătorul să distrugă toată puterea de producţie a împrumutatului numai pentru că pe un timp oarecare i-au procurat unelta de muncă.

Modificarea art. 7 din Constituţie s-a făcut asemenea în senz conservator. Din punctul de vedere al liberalismului e injust ca un individ să nu ia parte la viaţa statului fiind de altă rasă. Cel mai mare exemplu citat de inteligenţele liberale sînt Statele Unite ale Americei, unde într-adevăr diversitatea originei locuitorilor nu-i opreşte pe aceştia de a fi buni patrioţi americani. Dar [românii] nu sînt engleji, vom răspunde. Pentru a ramînea ceea ce sîntem, adecă români, pentru a ne împlini misiunea istorică pe care Dumnezeu ne-au încredinţat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stîng al Dunării, trebuie să ţinem ca toţi membrii statului nostru să fie de nu români de origine, cel puţin pe deplin românizaţi. Această teorie e cu totul conservatoare şi diametral opusă teoriei de „om şi om" profesată de liberali.

Tot în acest senz vor trebui a se face toate reformele necesare pentru a fi folositoare, încît nu e departe ziua în care toate sferele din ţară vor deveni conservatoare. Nu trebuie să uităm că liberalismul cosmopolit, de care au suferit ca de o boală cronică pături întregi ale societăţii noastre, ne-a adus cele mai mari rele, din care cel mai mare e că nenumărate nulităţi, sub pretextul liberalismului şi al democraţiei, se servesc de stat şi de demnităţile lui pentru a cîştiga o pîne pe care pe calea muncii oneste n-ar putea-o cîştiga; să nu uităm asemenea că acest cîştig, la care oricine poate ajunge fără muncă, deprinde pe oameni de-a spera totul de la schimbările politice, demoralizîndu-i sistematic, făcîndu-i linguşitori şi servili către mărimile zilei, prefăcîndu-i adesea în denunţători şi calomniatori, încît liberalismul în România, în loc de-a avea de rezultat oţelirea caracterelor, a avut din contra pe acela de-a bizantiniza şi a veşteji oamenii ce erau încă neatinşi de acel rău.

De aceea direcţia în care se vor face reformele trebuie să fie de-a scăpa statul şi organizaţia lui de luptă pentru existenţă şi de ambiţiile individuale, de-a-1 pune la adăpostul asalturilor desperate a oamenilor cari nici au învăţat ceva în viaţă, nici sînt în stare a cîştiga ceva prin munca lor proprie.

[14 octombrie 1879]

 

[„DUPĂ ATÎTEA DECLARAŢIUNI..."]

 

După atîtea declaraţiuni formale ar fi poate de prisos a mai răspunde ,,Românului", care nici acum nu încetează de a confunda partidul conservator precum el este astăzi cu partidul boierilor bătrîni din timpul Unirii Principatelor. De prisos ar fi însă a răspunde şi pentru consideraţia că, orice cuvînt am rosti, îl vedem pro primo rău înţeles, apoi răstălmăcit cu intenţii şi vederi cari nu sînt deloc coprinse în cuvintele noastre.

„Românul" face istoricul luptelor partidului roşu cu conservatorii de la 1848, cu cei de la 1858, cu cei din timpul domniei lui Cuza Vodă, şi apoi îşi asumă meritele Unirii, a împroprietăririi ţăranilor etc. asupra partidului pe care-1 reprezintă.

Acestea sînt cu totul neexacte.

Întii, în partidul conservator de astăzi e în număr mare reprezentat partidul unionist din timpul domniei lui Grigorie Ghica VVd. Actele Divanului Ad-hoc din Moldova sînt deopotrivă iscălite de d-nii Lascar Catargiu şi Petru Movrogheni de ex., ca şi de Anastasie Panu şi de d. M. Cogălniceanu. E natural ca boierii din Ţara Românească să se fi temut de roşii, de aceste elemente necunoscute cari încercau a pune mîna pe stat; în Moldova însă această luptă între liberali şi conservatori n-au existat în privirea cestiunilor mari, încît în timpul Divanului] Ad-hoc lupta era între unionişti şi antiunionişti, abstracţie făcînd de la principiile lor de administraţie internă.

Caracteristic este deci pentru partidul conservator că, din momentul Unirii, el s-a contopit în amîndouă ţările, formînd un singur partid, pe cînd, din contra, liberalii din Moldova au păstrat caracterul lor deosebit de al roşiilor, căci în Moldova, din fericire pentru ţară, nu există încă roşii.

Aşadar, daca roşii, cu titlul lor nou de partid naţionale-liberale sau liberale-naţionale, adoptat ca imitaţie a partidului judaico-oportunist din Germania, au avut vreo luptă de susţinut, aceasta n-a fost îndreptată contra partidului conservator cu cultura lui modernă şi cu vederile lui exacte, ci contra a o seamă de boieri din Ţara Românească cari ţineau grapă la tradiţiile ţării lor şi nu voiau să sacrifice nimic sigur pe lucruri necunoscute. Boierii, din punctul lor de vedere, aveau dreptate. Ţara Românească exista ca stat autonom de la 1260 — 70, va să zică bob numărat de şase secole, îşi avea deci viaţa ei aşezată, tradiţiile ei deosebite, şi era natural că Unirea, deşi se făcea cu o ţară tot românească, avînd deplină asemănare în datine şi obiceiuri, avea s-aducă mari schimbări, mai ales prin unificarea instituţiilor.

Altfel era cazul Moldovei. C-o sută de ani mai tînără decît Ţara Românească, ea a avut totdauna o poziţie mult mai espusă decît sora ei de peste Milcov. Doi vecini au avut aceasta, din cari cu unul s-a împăcat prin tractate, neutralizînd pe celalalt, care nu era pericolos prin împrejurarea că Ardealul era mai autonom faţă cu Ungaria decît Ţara Românească faţă cu turcii chiar. Moldova însă avea Polonia la nord, dar mai cu seamă la răsărit avea pe neastîmpăraţii tatari, pe neînfrînaţii cazaci, şi pe deasupra acestora avea în contra ei împărăţia turcească şi regatul Ungariei. Pe cînd însă un vecin al Ţării Româneşti slăbea, adecă turcul, vecinul imediat al Moldovei, rusul, se împuternicea din zi în zi, căci se substituise turbulentei Polonii puternica Rusie pe de o parte, puternica Casă de Austria pe de alta. Rezultatul împuternicirii vecinilor a fost că Moldova a pierdut două provincii. Era evi dent deci că esperienţele dureroase trebuiau să facă instinctul de conservare naţională mult mai susceptibil în Moldova decît în Ţara Românească, care n-avusese a deplînge acele dureroase pierderi.

Iată dar de ce partidul conservator de astăzi nu mai poate fi identic cu acela pe care d-nii roşii 1-au combătut la 1848. D-nii roşii au fost şi au rămas liberalii unei provincii, conservatorii sînt un partid unul şi acelaşi în întreaga Românie. Nu există roşii în Moldova, sînt însă conservatori cu aceleaşi vederi în ţinutul Sucevei ca şi-n Banatul Severinului.

Rolurile sînt aşadar cu totul schimbate.

E asemenea inexactă aserţiunea "Românului" că partidul conservator ar fi fost contra împroprietăririi. Contra modului propus da, contra ideei, nu. În sine vorbind, atît meritul cît şi demeritul e al lui Vodă Cuza şi a lovirii sale de stat. Cumcă modul de împroprietărire a fost vicios se vede însă din rezultate. Niciodată ţăranul român n-a stat mai rău decît după împroprietărire, astfel cum ea a fost făcută.

D-nii roşii însă, cari combat lovirea de stat, au cu toate acestea pe autorul lovirii ca ministru de interne, au în cabinet pe omul pe care acum cîteva luni îl numeau prin „Românul" meşter în sustracţiune şi trădător al ţării în cestiunea izraelită.

Acum venim la legile conservatoare, votate de roşii în plină contrazicere cu principiile lor fundamentale.

Punctul nostru de vedere e cu totul clar: rosii, ca partid politic consecuent şi onest, n-ar fi trebuit să le voteze.

Lupta noastră de căpetenie e o luptă pentru adevăr. Daca sînteţi liberali, fiţi ceea ce vă numiţi, conform proverbului „ori vorbeşte cum ţi-i portul, ori te poartă cum ţi-i vorba". Ceea ce combatem dar în roşii e lipsa de caracter, pişicherlicul erijat în teorie de guvernare.

Azi d. Cogălniceanu e numit sustractor şi trădător, mîni e ministru al roşilor.

Azi veniţi cu presiunea străină, cu categoriile şi cu listele, mîni adoptaţi proiectul opoziţiei.
Gravitatea lucrului consistă însă în împrejurarea că un partid fără caracter, pe lîngă aceea că demoralizează poporul făcîndu-1 a nu mai şti cu ce oameni are a calcula, mai e şi compus din oameni fără caracter.

Astfel un individ de la Piteşti în ajunul alegerilor promitea cetăţenilor că nu numai nu va da nimic evreilor, dar va propune gonirea lor din ţară. Acelaş individ, ales deputat, făcea parte din susţiitorii categoriilor. Există o suplică a alegătorilor din Piteşti care denunţă duplicitatea deputaţilor din acel judeţ.

Alături apoi cu neonestitatea pe teren teoretic, vine cea pe terenul practic, unde exemplele sînt înspăimîntătoare.

De aceea nu lauda „Romanului" că roşii sînt adevăraţii conservatori, ci objecţiunea noastră principală are cuvînt.

În fundul inimei Voastre nici credeţi în ceva, nici voiţi ceva. Nu sînteţi un partid politic, ci o societate de exploatare, nu cu principiile voastre avem a ne lupta, ci cu apetiturile voastre. Pentru a arunca praf în ochii lumei sînteţi în stare, cu aceeaş lipsă de caracter, să votaţi azi o lege ultraliberală, mîni una ultraconservatoare, fără a pricepe nici pe una, nici pe alta.

Din cauza asta nu sînteţi democraţi, ci demagogi.

[18 octombrie 1879 ]

 

[„ÎN AJUNULACORDULUI..."]

 

În ajunul acordului privitor la revizuirea art. 7 din Constituţie se născuse în mai mulţi membri ai opoziţiei teama că guvernul, dispunînd de majoritatea simplă în Adunare, va fi în stare să treacă oricîte împămînteniri ar dori şi că opoziţia n-ar cîştiga cestiunea decît pro forma, adecă întru cît priveşte textul legii, în realitate însă guvernul îşi va trece chiar categoriile cu conştiincioasa majoritate de care dispune. Pentru a preveni deci abuzul pe care majoritatea roşie 1-ar putea face în privirea împămîntenirilor, opoziţia propunea ca la votarea unei împămînteniri să fie exigibile 2/3 ale voturilor Adunării şi că această exigenţă să se înscrie în Constituţie.

La prima vedere s-ar părea într-adevăr că majoritatea roşie poate să-şi facă mendrele în privirea aceasta. Garanţia de espeditivitate a dd-lor roşii se vede şi de acolo că deja membri importanţi ai partidului guvernamental, ca d. Fleva, umblă să înfiinţeze biurouri de împămîntenire, pentru ca afacerea să devină cît se poate de lucrativă. Astfel, pe motivul arielor din Briganzii lui Offenbach, biuroul de împămîntenire ar fi devenit o ramură de industrie naţionale-liberale cu perspectiva celui mai frumos viitor pe înfloritele maluri ale Dunării.

Un preludiu al acestei maniere de a vedea era lista de 888 de izraeliţi, despre cari se pretindea din partea eroului nocturn de la 11 fevruarie că toţi luaseră parte la războiul în contra turcilor, şi pe cuvintele eroului nocturn se poate întemeia orice suflet naţional-liberal, căci e tot atît de solid ca şi jurămîntul prestat lui Vodă Cuza.

Partizani ai celor 2/3 erau toţi membrii opoziţiei, cu deosebire numai că unii ar fi fost dispuşi să nu admită în genere revizuirea decît numai cu această condiţie, iar alţii nu puneau pentru ea în cestiume revizuirea, adecă nu ţineau morţiş la cele două treimi.

Cei din urmă aveau însă cuvînt de a nu face din cele 2/3 cestiune de respingere a revizuirii şi iată de ce :

Condiţiile pentru împămîntenire sînt înscrise în Constituţie. Adunarea deci, votînd împămîntenirea unui individ, care n-ar fi în condiţiile prescrise de Constituţie, dă un vot nul, adecă neconstituţional, iar noul cetăţean trecut prin biuroul de împămîntenire ar fi cu toate acestea despodobit de drepturile sale de către orice sentinţă de tribunal. Dacă însă cineva e cu totul în condiţiile prescrise de Constituţie şi are pe lîngă aceasta şi voturile Adunărilor, atunci se-nţelege că e fără contestare cetăţean român.

Aşadar legile de împămîntenire sînt legi simple, cari sînt nule dacă nu sînt în deplin acord cu Constituţia. O împămîntenire votată în neconformitate cu condiţiile de împămîntenire înscrise în Constituţie e nulă şi neavenită.

Prin urmare ,,biuroul de împămîntenire" n-are viitor lucrativ spre marea părere de rău a inimelor liberale-naţionale şi esclusiv patriotice.
Acest punct de vedere a fost apărat c-o argumentaţiune strîns logică şi ştiinţific exactă de către d. Conta în şedinţa de ieri a Adunării. D-sa s-a pronunţat deci pentru votarea listei celor 888 pe următoarele motive :

Cifra exagerată şi chiar neaşteptată a evreilor puşi pe această listă a dat loc la multe îndoieli; aceste liste au fost făcute cu grăbire şi apoi guvernul în această lucrare a fost ajutat de şefii de corpuri, aceştia de amploiaţii din cancelariele corpurilor si ale Ministerului de Rezbel.

Acei scriitori de prin diferite cancelarii ale Ministerului de Rezbel au putut face erori, ba au putut chiar sa introducă intenţionat nume care nu trebuie să figureze în această listă. Deşi ar fi fost de dorit ca asemenea erori să nu se introducă în această listă, deşi ar trebui să se scoată acum, după ce s-au introdus, totuşi este cu neputinţă a se corige într-un timp destul de scurt; căci pentru a face o cercetare riguroasă, a restabili adevărul, ar trece un timp foarte lung, şi aceasta ar fi în momentele de faţă nepolitic. Dar chiar dacă s-ar face o asemenea cercetare, ea ar fi inutilă, şi iată pentru ce este inutilă: Dacă în adevăr în acea listă se află oameni introduşi prin eroare sau chiar prin fraudă, rezultă oare că acei indivizi devin români numai prin faptul că sînt cuprinşi în această listă pe care o votăm? Nicidecum. În proiectul de lege ce discutăm se zice lămurit: Se acordă naturalizarea acelor indivizi cari au servit sub drapel în timpul resbelului pentru independenţă. Prin urmare, înainte de toate se cere : să esiste faptul servirei sub drapel în timpul rezbelului pentru independenţă. Aşadar, cînd acel fapt nu ar esista pentru unul din cei scrişi în listă, votul ce dăm noi astăzi nu ar avea nici o valoare în privinţa lui; pentru că orice lege care regulează fapte anume determinate mai dinainte şi care este făcută numai în vederea acelor fapte nu are efect dacă acele fapte nu esistă.

Aşadar, oricînd se va dovedi că, oarecare din aceste persoane prin eroare sau prin fraude au fost introduse în listă, acea persoană va putea fi esclusă din eserciţiul drepturilor de cetăţean român ce nu i se cuvin. Dar mai este şi un alt argument: Individul care n-ar fi servit în timpul războiului pentru independinţă sub drapel, acela nu poate fi cetăţean în puterea listei votate, pentru că votul ar fi în privinţa lui neconstituţional.

Art. 7 din Constituţiune nu permite Camerei legiuitoare de a naturaliza colectiv prin o lege decît numai pe acei izraeliţi cari au servit sub drapel în timpul războiului pentru independenţă.

Prin urmare, naturalizarea dată prin această listă nu poate privi decît pe acei cari au servit sub drapel, iar nu şi pe acei cari din eroare sau prin fraudă sînt trecuţi în listă.

Aşadar, cînd aceşti pretinşi cetăţeni vor fi înscrişi de esemplu în listele electorale, oricine va avea dreptul să conteste pe acei cari n-au servit sub drapel în timpul războiului; şi tribunalele vor fi în drept să-i escludă : întîi, pentru că nu sînt în condiţiunile esenţiale prescrise de legea de faţă; şi al doilea, pentru că legea aceasta în privinţa lor ar fi neconstituţională.

Prin urmare, nu este nici o primejdie dacă s-ar vota lista de faţă chiar aşa cum este; căci prin aceasta nu acoperim nici fraudele, nici erorile ce s-ar fi comis.

Mai este încă o cestiune care s-ar părea că poate da loc la îndoieli.

Se poate ca în acea listă să fie soldaţi cari au murit înaintea facerei legei de faţă; ei bine, ce efect va avea naturalizarea acordată acelora?

Va avea oare efect în privinţa familiei militarului mort ? Nicidecum ; pentru că, după principiele stabilite de Codul nostru civil, naturalisarea tatălui nu trece decît asupra copiilor născuţi în urma naturalizărei. Naturalizarea acestor izrailiţi militari nu poate trece la copiii lor născuţi înainte de împămîntenire.

Dar dacă s-ar interpreta legea de faţă în sensul că calitatea de român trece şi la copiii soldatului izrailit născuţi înaintea votărei acestei legi, atunci am călca principiul stabilit de noi la revizuirea Constituţiunei noastre; ar fi adică a admite că acei soldaţi aveau înainte de a fi naturalizaţi calitatea de român, pe care ei au putut-o transmite la copiii lor, fiindcă ei însuşi o aveau la naşterea acestor copii; atunci ar fi a admite ca noi astăzi nu facem decît să recunoaştem un drept preexistent, să recunoaştem soldatului calitatea de cetăţean pe care el o avea mai dinainte.

Însă aceasta nu ar mai fi naturalizaţiunea, ci ar fi emancipaţiunea, ar fi un ce contra Constituţiunei; am respins cu toţii aceasta cînd am revizuit Constituţiunea.

Aşadar copiii acelor oameni morţi nu pot căpăta nici un drept, cu toate că noi am vota naturalizaţiunea părintelui lor mort.

Din aceste puncte de vedere nu este nici o primejdie daca se va vota această listă, fie ea chiar cu un număr dublu.

[20 octombrie 1879 ]
[„PRIN ÎNCETAREA DIN VIAŢĂ..."]

 

Prin încetarea din viaţă a d-lui Ioan Strat partidul conservator a suferit o pierdere dureroasă. De origină din Moldova, el şi-a făcut studiile sale juridice şi de ştiinţe de stat la Universitatea din Berlin, şi înaltul institut de cultură căruia-i datorea cunoştinţele sale imprimase şi purtării şi inteligenţei sale un caracter cu totul deosebit. Pe cînd cultura franeză, mai ales întru cît s-atinge de ştiinţele de stat, face pe adepţii ei să admită toate ideile în mod absolut, ca şi cînd n-ar exista alt adevăr decît cel spus de pe catedră, cultura germană are bunul de-a considera ştiinţele de stat ca pe nişte ştiinţe istorice, al căror adevăr consistă în consecuţiunea şi în dezvoltarea organică a diferitelor sisteme. Acest semn distinctiv al culturei răposatului îl făcea nepărtinitor şi-i dădea o privire clară în actuala stare de lucruri din ţară.

Cariera sa în ţară a început-o prin a fi profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi. Din acea epocă datează începuturile escelentei sale scrieri de economie politică care, deşi concepută din punctul de vedere al liberului schimb, e totuşi lucrată fără de unilateralitate şi în cunoştinţă adîncă şi deplină a obiectului.

Ca membru în Consiliul de Stat, instituit de Vodă Cuza, serviciile aduse de el legislaţiunii au fost şi mai mari. Strat a fost un adevărat consilier de stat, la care niciodată vederile personale sau de partid nu erau în stare a altera judecata sa, răsărită numai şi numai din natura lucrurilor.

Ca agent diplomatic al ţării la Constantinopol şi la Paris, ea ministru, ca reprezentant în Adunări, el s-a distins prin fineţa spiritului său de observaţiune şi prin dreaptă judecată.

Ca orator, el nu era din aceia al căror glas puternic şi pasiune elementară sînt în stare a mişca masele, el era un orator de cabinet, fin, spiritual, stăpîn pe mişcările şi gesturile sale, dominînd cu rară siguranţă întreaga putere a spiritului său. Clasificîndu-se talentele deosebite din Adunări, Strat ar fi trebuit să se numere în aceeaşi categorie de oratori cu d. Manolache Costache Epureanu. Foarte indulgent, atît din natură cît şi prin vederile sale superioare, spiritual şi caustic fără a jigni, ei era iubit de toate partidele. Tot aceste calităţi îl făceau plăcut ca om privat în societate.

Stins în floarea vieţei sale, pierderea acestei naturi calme şi moderatoare ne inspiră o îndoită părere de rău. Ţara e adînc mişcată de pasiuni politice, şi mai ales extrema demagogie a înveninat atît de mult toate raporturile încît regretăm pierderea unui om a[l] cărui talent oratoric consista în a spune, cu fizionomia cea mai inofensivă din lume şi cu tonul de ,,bon homme", cele mai crude adevăruri. Pe de altă parte cunoştinţele sale pozitive[î]l îndreptăţeau a juca un rol însemnat în viaţa practică a statului şi a înlătura relele răsărite din semicul tura, ca să nu zicem semibarbaria, guvernanţilor demagogiei.

[24 octombrie 1879]

 

[„NU DE PRINCIPIU, CI DE ÎNCREDERE E CESTIUNEA..."]

 

Nu de principiu, ci de încredere e cestiunea răscumpărării drumurilor de fier pentru noi. În principiu am avea de obiectat ceva numai atunci cînd am fi în altă ţară, unde încărcarea statului c-o nouă ramură de administraţie ar fi cu totul de prisos, pe cînd la noi posesiunea drumurilor de fier are pe lîngă importanţa economică o importanţă pentru chiar direcţia culturii naţionale.

Plîngerea noastră constantă, de pînă acum este că românii, în loc de a se deda la studii practice şi pozitive, cari să-i poată susţinea prin ele înşile fără razimul statului, s-aruncă din contra asupra ramurilor de ştiinţă speculativă, din cari dreptul ocupă linia primă. Urmarea acestei direcţiuni nesănătoase a culturei române este înmulţirea cu asupra de măsură a clasei advocaţilor şi postulanţilor de toate tepele şi colorile, clasă a cărei existenţă e în cea mai mare parte cauza penibilei sfîşieri dintre partizi. Doi-trei advocaţi adunaţi sub o căciulă sînt de ajuns pentru a forma un nou partid politic sau o nouă nuanţă de partid politic. Pe cînd în fond lupta e pentru funcţiile şi beneficiile de cari dispune statul, lucrul ia în formă aspectul

unei lupte pentru interesele publice, cari sînt pretextul, nu cauza turnierelor necavalereşti din Parlament şi presă.

Aşadar, oricari ar fi foloasele materiale ale răscumpărerii, numai folosul moral că ar abate o sumă de minţi de la sterpele ocupaţiuni de speculaţiune politică la lucrări de altă natură, exacte, practice, pozitive, ar fi de ajuns spre a ne îndemna să fim pentru răscumpărare în principiu. Statul fiind odată proprietar al drumurilor de fier, ar fi silit să încurajeze studiile tehnice, să înfiinţeze el însuşi institute de cultură pentru aceste studii, şi generaţia viitoare s-ar abate, în parte măcar, pe calea unei munci intelectuale, cu care omul poate cîştiga bani şi vază orişiunde, căci fiecare punct al ţării are nevoie azi de oameni speciali, cari să dea razim intelectual muncii materiale.

Dar de la admiterea principiului pînă la răscumpărarea în realitate e o mare cale.

Răscumpărarea poate deveni un dezastru financiar, precum concesiunea Stroussberg a fost un dezastru.

Pentru a o proba aceasta n-avem nevoie de-a căuta motive nouă, căci cele de căpetenie sînt espuse în chiar opinia în scris a d-lui Dim. Sturza asupra răscumpărării, opinie atît de preţioasă în momentele actuale încît ziarul ,,Binele public" o pune în fruntea sa.

Iată dar acea opinie :

Cînd obligaţiunile societăţii vor fi convertite în titluri ale statului, acesta va datora singur detentorilor cuponul, şi neplata lui la zi va atinge directamente creditul statului. Fiindcă susţinerea creditului său este o cestiune vitală pentru orice stat, cuponul datorit directamente de stat prezintă o mai mare siguranţă pentru creditori decît cel datorit de o societate anume. Pe de altă parte, orişicine va înţelege că el apasă mai greu asupra finanţelor ţării decît o simplă anuitate.

Cînd răscumpărarea va fi efectuată, statul va datori un cupon anual de peste 25 milioane. Fiecare îşi aduce aminte cît de greu a fost uneori a plăti regulat cuponul de 9 milioane. Greutăţi egale pot să se prezinte şi în viitor. Atunci plata regulată a unui cupon de peste 25 milioane va crea pentru stat o situaţiune incomparabil mai dificilă decît cele anterioare.

Pentru a face şi mai clară noua situaţiune, nu cred inutil a adăoga că diferinţa între stat plătind o anuitate şi statul plătind un cupon este aceea care esistă între o datorie fără titlu, înscrisă în cărţile unui bancher, şi între o datorie bazată pe o poliţă neguţătorească. Amîndouă trebuie plătite, însă întîia datorie e îngăduitoare, pe cînd neplata celei de a doua trage după sine consecinţe fatale.

Dacă din puncturi de privire economice, şi voi adăoga şi politice, e de dorit ca să răscumpărăm cît mai în grabă căile ferate, trebuie pe de altă parte ca dezavantagele financiare evidente ce se vor produce pentru creditul statului din transformarea proiectată a titlurilor să capete dezdaunare în crearea unei situaţiuni juridice clare, netede, precise, fără încurcături pentru viitor şi, în administrarea de către stat a liniilor ferate, fără vreun amestec străin oarecare.

Din momentul în care statul dă detentorilor actuali de acţiuni ale societăţii titluri ale statului, care în sine prezintă o mare garanţie, fiind ele bazate pe creditul statului însuşi, nu e cu putinţă ca să mai dăm încă o garanţie specială şi mai ales o ipotecă pe venitul monopolului tutunului. Reamintesc împrumutul de 65 milioane pe care statul va fi nevoit să-1 facă. Şi nu trebuie să pierdem din vedere că mai pot veni asupra ţării timpuri grele, pentru care trebuie să ne preparăm rezerve de tot felul, iar mai ales creditul ţării. Nu putem dar da, ca siguranţă, cel mai sigur şi mai important venit al stalului, care ne-a scăpat în ultimii ani din situaţiunile cele mai grele şi mai periculoase.

Răscumpărarea căilor ferate nu trebuie să devie pentru finanţele ţării sugrumarea, din dosul răscumpărării nu trebuie să vedem un dezastru financiar, căci atunci răscumpărarea ar înceta de a mai fi în folosul nostru.

Cum de azi pînă mîni răscumpărarea din lucru rău poate deveni lucru bun e o enigmă financiară, care aşteaptă a fi dezlegată prin statornicia de vederi şi atitudine a d-lui ministru de finanţe.

Pe de altă parte cestiunea a luat în chiar Consiliul de Miniştri caracterul unei lupte pentru gheşeft. În Cameră e un grup, ai cărui capi sînt d-nii Costinescu, Pană Buescu, Stolojan, Stătescu, Câmpineanu ş.a. cari vor să facă din răscumpărare o afacere patriotico-năciunală foarte lucrativă cu vro trei milioane de franci în favorul cinstitelor obraze democratice. D. Brătianu ţine cu copiii sufletului său si de-acolo criza ministerială, care are de scop de a curăţi firma companiei de esploataţie de numele neradicale a vro patru miniştri, pentru ca d. Brătianu, reînsărcinat cu formarea cabinetului, să ne puie iar în faţă zavistnica şi neputincioasa figură a d-lui Stătescu, universal incapabila mască a d-lui Câmpineanu, si poate încă pe vrun academician cu patru clase primare, care şi-a completat studiile la facultate de pişcherlic a redacţiei „Românului".

Toate acestea nu sînt în stare a ne inspira încrederea pe care am avea-o daca soarta răscumpărării ar atîrna, nu de gheşeftari, ci de oameni cinstiţi, asupra cărora să nu fie umbră de bănuială.

Deocamdată ştim că M.S. Domnul a primit c-o semnificativă răceală demisia d-lui Brătianu. M. S. Domnul are într-adevăr multe cauze de nemulţumire, deşi fireşte de altă natură.

Pentru cestiuni din lăuntru M. Sa se poate într-adevăr referi pur şi simplu la părerea consiliarilor săi, de orice partid ar fi ei, dar eşecurile suferite de politica roşilor, în afacerile esterne ale statului, aruncă o umbră asupra neatinsei si curatei autorităţi a coroanei, o umbră pentru care reprezentantul suprem al onorii României e cu drept cuvînt susceptibil. Pentru coroană eşecul în cestiunea Arab-Tabiei e mai dureros decît jocul de intrigi bizantine în cestiunea răscumpărării.

[25 octombrie 1879]

 

[„DE DUMINICA TRECUTĂ..."]

 

De duminica trecută şi pînă azi agenţii secreţi şi cei publici ai roşiilor colportează o curioasă ştire, că adică între d-nul I. Brătianu şi M. S. Domnitorul ar fi avut loc nişte esplicaţiuni de natura cea mai gravă.

D. Brătianu a găsit de cuviinţă a adresa M. Sale Domnului o scrisoare, după cum zic unii, un discurs, după cum afirmă alţii, prin care impută că M. Sa i-ar fi cerut pînă acuma: 1) cooperarea cu Rusia, 2) cesiunea Basarabiei, 3) emanciparea evreilor şi, în fine, 4) răscumpărarea drumurilor de fier, şi că în schimbul acestor concesiuni roşii n-au ajuns de a fi susţinuţi de puteri şi îndeosebi nu de Germania, al cărei cancelar, principele de Bismarck, continuă a persecuta pe d. Brătianu.

Daca roşii şi organul lor de căpetenie, d. Brătianu, au ajuns să formuleze acuzări în contra coroanei, ba au ajuns să le colporteze în public prin mulţimea de agenţi plătiţi şi gratuiţi de cari dispun, e evident că esplicaţia a devenit o ameninţare, ameninţarea o provocaţiune la revoltă.

Cu toate acestea ar fi o naivitate de a crede că numai pericolul căderii roşiilor de la putere a fost în stare de a-i mîna la asemenea desperate mijloace de acţiune, încît esplicarea cată să fie mult mai ascunsă decum se prezintă primei vederi.

Să vedem dar dacă, atrăgînd în discuţie unele elemente ce ni s-au dat pe neaşteptate, nu vom fi în stare a esplica noua atitudine a partidului roşu în genere, a d-lui Brătianu îndeosebi.

*

Nu numai în romanele şi în dramele moderne, ci şi în cronica judecătorească şi politică ne întîmpină cîte un personaj asupra originei şi tendinţelor căruia e răspîndit un semnificativ întunerec. Îl vedem pe acel personaj conducînd cu isteţie ţesături fine de intrigi, îl vedem contrazicîndu-se cu el însuşi prin vorbe şi fapte. Îl vedem pretextînd una, făcînd alta, şi ne vedem în imposibilitatea de a înţelege unitatea acţiunilor lui, pînă ce nu dam de cheia acestora. Din acel moment ni se lămureşte înţelesul acţiunilor, secretul tăriei şi a slăbiciunei: interesantul personaj e o enigmă dezlegată.

Multe chei s-au încercat pînă acuma pentru a înţelege pe d. Brătianu.

Unii încercau a-1 descoase prin mijlocul ideii daco-romane a unităţii naţionale, deşi cei mai pătrunzători puteau vedea din capul locului că şi această idee nu era decît un pretext, nu era decît o frază esploatată în folosul unor interese străine ideei. Afară de astea d. Brătianu urăşte în realitate şi Ardealul si pe ardeleni. Cînd hîrtiile lui Vodă Cuza vor vedea lumina, se va vedea ce sentimente duşmăneşti avea d. Brătianu în contra ardelenilor, cum era în înţelegere cu revoluţionarii unguri de la 1848 pentru uniunea Transilvaniei cu Ungaria şi trădarea elementului român pe mîni maghiare, precum şi pentru înlăturarea Casei de Austria de la coroana Ungară. Pe atunci ardelenii erau numiţi de d-sa fraţi falşi, fraţi neadevăraţi. Îndată după căderea lui Vodă Cuza însă d. Brătianu devine un aprig panromanist în teorie, încît ura practică şi iubirea sa teoretică pentru Dacoromânia trebuie să aibă una şi aceeaşi cheie.

Ciudat asemenea rămîne că, în momentul în care cucerirea Ardealului era la ordinea zilei, se formau în ţară bande nu ardelene, ci bulgare, pentru a pune în curs cestiunea orientală.

Şi la această împrejurare trebuie să ne serve aceeaşi cheie.

*

Proaspătă în mintea tuturora e procedarea d-lui Brătianu în timpul cabinetului Catargiu. Se făceau mari adunări la Mazar Paşa, în cari liberalii se gerau în supuşii credincioşi ai Înaltei Porţi, erau mai turcofili decît M. Sa Sultanul. Lascar Catargiu cade. Cabinetul e dat în

judecată şi o sumă de oameni însemnaţi sînt escluşi prin împrejurarea aceasta de la controlul vieţii publice şi atacaţi personal într-un mod atît de meschin, de tîlhăresc şi de cinic încît îi apucă dezgustul de afacerile publice. Aceste momente le foloseşte d. Brătianu pentru ca, neprevegheat de nimeni, să plece la Livadia şi să puie acolo la cale planurile sale politice. Convenţia cu Rusia se încheie la spatele ministrului oficial de esterne, a d-lui Nic. Ionescu, care fusese numai un paravan de ochii Europei pentru d. Brătianu. Presa opoziţiei dă alarma că roşii vor să ne ia Basarabia, d. Brătianu ia foc în gură că nu-i adevărat (deşi se ştie că cunoştea bine intenţia Rusiei); ruşii sînt bătuţi şi în mare pericol, d. Brătianu trece Dunărea cu armata română fără tractat, fără zapis şi amanet, fără nimic.

În fine Rusia dă pe faţă dorinţa ei în privirea Basarabiei. Tonul guvernului şi al presei guvernamentale devine atît de impertinent încît îi dă Rusiei pretextul de a pretinde că nu poate ceda în cestiune, fiind onoarea ei angajată. Cu toate aceste opoziţia guvernului era, după cum a zis marchizul Salisbury, neserioasă, adică o comedie de ochii lumii. Tot astfel ,se întîmplă cu Arab-Tabia.

Avînd încă Rusia, după Tractatul de la Berlin, un drept de apel contra hotărîrii comisiei de delimitare, trupele române intră în Arab-Tabia şi Rusia are din non pretextul de a pretinde să nu poate ceda în cestiune de vreme ce onoarea ei militară e angajată.

Din toate aceste însă se vede un lucru; din orice act al d-lui Brătianu Rusia cîştigă; om fi nevoiţi deci de a aplica şi aci aceeaşi cheie.

*

În timpul din urmă o răceală foarte accentuată a prins loc între Germania şi Rusia. Pentru aceasta din urmă prezenţa unui principe din Casa de Prusia pe tronul României trebuie să fie o mare jenă.

În acest moment d. Brătianu găseşte de cuviinţă a descărca toate vinele sale politice şi diplomatice asupra coroanei, răspîndi acest zgomot, a discredita persoana Suveranului său.

Aceeaşi cheie trebuie să ne serve să dezlegăm acest dedal de contraziceri aparente în pur tarea d-lui I. Brătianu.

Acea cheie e simplă şi lesne de mînuit.

Avem a face cu un erou demn de scrierile romanţiarului rus Danilewski, eu cel mai fin, cel mai abil, cel mai preţios agent al panslavismului şi al Rusiei în Orient, şi acesta e d. Brătianu.

Oricît de uimitoare ar fi această descoperire, ea e adevărată şi proba ei se va vedea din toate cazurile.

Urăşte pe ardeleni şi vrea Ardealul. Cum se esplică asta? E-n interesul slavilor ca singurele elemente străine din mijlocul lor, românii şi ungurii să se urască de moarte.

Iată cheia.

Se trece Dunărea fără încheiare de tractat. Un tractat ar fi jenat pe Rusia, iată cheia.

Cheia procedării ultime faţă cu M. Sa este deci răceala între Rusia şi Germania.

Daca ruptura între Rusia şi Germania e serioasă, atunci una din două se va-ntîmpla: sau va cădea d. Brătianu, căci puterile nu vor mai da crezare la un agent rusesc ca preşedinte de Consiliu în România, sau roşii vor încerca să răstoarne pe domnitor. Pentru acest caz par a-şi fi menajat în ministeriul de război persoana colonelului Lecca.

Puterile Apusului Europei însă au privirile aţintite asupra României.

Ele ne vor face să pierdem Arab-Tabia.

Ele nu vor recunoaşte independenţa ţării pînă cînd d. Brătianu nu se va retrage.

Europa vrea ca ţara să simţă că are în fruntea Consiliului ei de Miniştri pe un agent al Rusiei.

[28 octombrie 1879 ]

 

[„ABIA APUCARĂM SĂ ZICEM ..."]

 

Abia apucarăm să zicem că în principiu conservatorii nu sînt contra răscumpărării şi îndată atît „Românul" cît şi organul personal al marelui om de stat s-acăţară de acest pai pentru a deduce monstruozitatea că aprobăm proiectul de răscumpărare. Milă de silă şi dor

de zor, adecă, vrem nu vrem, ne apucă d-lor pe dinainte şi ne spun că voim chiar proiectul cum este el.

Să ne permită însă atît organul agenţilor ruseşti cît şi acela al marelui om de stat să le spunem că una e una şi două fac mai multe. Pentru răscumpărare în principiu a fost cabinetul Lascar Catargiu, ba daca marele om de stat d. Vasile Boerescu va binevoi a-şi aduce aminte cauza pentru care cinstit d-sa a ieşit din cabinet, atunci organul marelui om de stat va vedea lesne c-a zburat pentru că d-sa voia să facă din răscumpărare un gheşeft, ceea ce bătrînul Lascar Catargiu nu voia cu nici un chip.

În fine, ce mai la deal la vale, lucrul stă astfel. Sub cabinetul Catargiu încă acţionarii, amăgiţi şi ei de d. dr. Stroussberg şi de Pătărlăgenii şi Costineştii noştri, precum era amăgit şi poporul românesc, şi încărcaţi de multele datorii ce au trebuit să le contracteze pentru a mîntui drumurile de fier, propun guvernului conversiunea acţiilor în titluri de ale statului şi trecerea drumului de fier în proprietatea statului. Conversiunea făcută în mod echitabil, adică purtînd acţionarii pierderile rezultate din călcarea contractului, putea să fie bună pentru ţară, nu din cauza foloaselor materiale, cari, fiind tranzacţiunea dreaptă şi echitabilă, nu puteau fi însemnate, ci din cauza folosului moral că statul, devenind proprietar al drumului de fier, ar fi deschis calea la o mulţime de lume de a noastră să-nveţe lucruri practice, si cu temei, să se ocupe de şine şi maşine cu vapor în loc de pişecherlîc politic şi blagomanii nesărate de gazetărie.

Adică lucru cinstit era din capul locului şi nici putea să fie altfel de vreme ce un om de ţară, care nici nu-i advocat măcar, avea s-o puie la cale.

Nu asta însă era părerea marelui om de stat.

Repede fondează Banca de Bucureşti cu scopul anume de a cumpăra d-sa acţii şi de a le vinde statului apoi cu 300 la sută cîştig, fiind marele om de stat ministru de esterne.

Atunci i s-a dat să înţeleagă, c-un cusur subţire nu-i vorbă, căci marele om de stat e dintre obrazele subţiri cari se ţin cu cheltuială — că nu poate fi şi Bancă de Bucureşti şi ministru totdeodată, de aceea să aleagă între două.

D-sa a preferat apoi Banca de Bucureşti şi a trecut în opoziţie. Din momentul în care ca ministru şi gheşeftar totodată nu mai putea face răscumpărarea, erau compromise libertatea, naţionalitatea şi toate celelalte substantive abstracte.

De acolo - du reste — datează formarea centrului ca grup deosebit politic, a cărui existenţă nu se justifică prin nimic. Logic vorbind înţelegem pe roşii : oameni cari n-au nimic, sau săraci sau scăpătaţi, cari vor să facă avere prin mijlocul statului. Aşa de es. d. Fleva e geambaş de cai, arendaş neplătitor a mai multor moşii ale statului, deschide biurou de împămîntenire şi vrea să se facă şi ministru. Rezon ! De ce să nu fie? Nu e de ai noştri? Nu e din popor? E un punct de vedere pe care-1 dezaprobăm, dar îl înţelegem logic vorbind.

Dar Centru? Ce-nsemna Centru ?

Daca erau oameni cinstiţi n-aveau decît să se facă conservatori, daca erau oameni de treburi n-aveau decît să se facă roşii şi lucrul era limpede.

Ne pare rău că o frază fără cuprins putea să exerciteze o atracţiune oarecare asupra unor tineri pe cari se vede că organizaţia actuală a societăţii europene i-a influinţat. E un principiu conservator pe care voim să-l amintim tinerilor români: fără muncă şi merit adevărat nu există înaintare adevărată. Nu luaţi de model pe acei pehlivani cari, fără umbră de merit ade vărat, îşi fac din instituţiuni o scară pentru a aduna avere şi a ajunge la ranguri. Acei pehlivani fără de suflet vor aduce societatea la desperare, vor face-o sau estrem reacţionară, ceea ce nu e bine, sau anarhică, ceea ce asemenea nu e bine. Amîndouă stările acestea sînt barbare, esclud orice cultură, orice civilizaţie. Nu este ştiinţa psicologiei atît de înaintată încît să vă garanteze victoria pehlivanilor. Oamenii sînt împărţiţi prin predispoziţiile lor morale în două : în optimişti şi pesimişti. Optimiştii vor căuta să imiteze pe pehlivani, pesimiştii se vor revolta în contra tiraniei minciunii si pişicherlicului. Şi aceşti din urmă, deja foarte numeroşi în societatea noastră, sînt aceia de cari orice pehlivan cată să se teamă.

Din norocire Centrul n-a ţinut decît de joi pînă mai apoi, încît azi nici nu i se mai aude de nume. Afară de d. Boerescu şi împărţitorul „Presei" nu mai exista alţi membri ai Centrului.

Aşadar, ca să nu ne uităm vorba, Banca de Bucureşti a fost mofluză ca nepusă în masă. De-acolo „centru", de-acolo unirea cu roşii, cu cari totul e cu putinţă, de-acolo „naţionalitate, libertate, dreptate" în „Românul" care, în loc de „Luminează-te şi vei fi", ar fi trebuit să înscrie maxima d-lui Buescu : „Mai aproape dinţii decît părinţii".

De aceea noi, în principiu pentru răscumpărare, facem din răscumpărare o cestiune de încredere.

Am avut deja Banca de Bucureşti în Consiliul de Miniştri, nu mai voim s-o vedem şi astăzi. Conservatorii au avut întîi „răscumpărarea". în programa lor, încît noi sîntem naşii şi ,,naşul botează, naşul cutează".

O spunem deci din esperienţă că e gheşeft la mijloc, gheşeft infect, gheşeft a la Banca de Bucureşti.

Cel mai mare rău din toate e că statul nu devine proprietar al drumurilor de fier, ci împarte acest titlu cu mii de acţionari cari vor pretinde ca să li se plătească anuităţile nouăzeci de ani de-a rîndul, încît de mai nainte va fi pricină de gîlceavă între statul român si acei acţionari cari nu vor voi să-şi preschimbe acţiile pe titluri de ale statului. Aceşti acţionari vor veni totdauna înarmaţi cu teşcherele nemţeşti de protecţie extraordinară, fiecare din ei va fi statul german personificat şi nu ne vom putea mocarisi de ei pentru că îndărătul lor vor fi un milion de baionete şi principele de Bismark pe deasupra.

În discuţiunea aceasta „Presa" ne adresează următoarele cuvinte bine simţite :

Combaterea lor nu are de ţintă proiectul supus Corpurilor legiuitoare şi guvernul propuitor. În această privinţă ne place a recunoaşte francheţa ziarului ,,Timpul", care declară că este în principiu pentru răscumpărare, adăogînd cîteva rînduri mai jos că nu are însă încredere în cei însărcinaţi cu această operaţiune. Declaraţiunea este, o repetăm, plină de o sinceritate de care sîntem fericiţi a lua act; se va şti astfel de ce acest ziar combate proiectul răscumpărărei în coloanele sale, precum se va şti totdodată de ce oratorii cari aparţin partidului reprezentat prin acest organ combat proiectul în Corpurile legiuitoare; va rămînea numai ca naţiunea să aprecieze un partid care îşi face o armă pentru combaterea guvernului dintr-o cestiune eminamente naţională, de care depinde dezvoltarea economică a ţărei şi uşurarea finanţelor sale.

După şirurile noastre de faţă organul marelui om de stat ştie de ce am pus cestiunea de încredere înainte de toate. Precedentul frumos al Băncii de Bucureşti ne face într-adevăr să nu dăm crezare argumentaţiunii încifrate a guvernului, pe care voim s-o descifrăm ca să nu iasă din ea negustoria lui Nastratin. Pe lîngă statul proprietar rămîn ca proprietari toţi aceia cari vor prefera a-şi ţinea acţiile şi a-şi lua dividentele în curs de nouăzeci de ani. Aceşti oameni vor putea fi membri în adunarea generală, membri în reprezentaţiunile acestor adunări, c-un cuvînt vor avea parte la toate : şi din coş grăunţe şi din făină parte şi din traistă merinde, adecă cuiul lui Pepelea în casa românului.

Dar numai acestea sînt inconvenientele ? Nu mai departe decît acum un au, „Românul", acuma aprig susţiitor al răscumpărării, scria pe atuncea următoarele:

Printr-o construcţiune deplorabilă şi printr-o administraţiune prea adesea nenorocită, societatea acţionarilor a reuşit a-şi atrage procese care se urcă pînă astăzi la o sumă fabuloasă. Pretensiunile formulate pînă astăzi numai în contra Societăţei se urcă, ni se spune,