X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Nouă ni se pare aşadar că un principiu care ar trebui admis în legislaţiunea noastră, cel puţin pentru un număr anumit de ani, este indivizibilitatea pămînturilor ţărăneşti, pe lîngă neînstrăinarea lor cătră nesăteni, va să zică maioratul. Dar corolarul acestei măsuri generale trebuie să fie neapărat parcelarea sistematică a moşiilor statului între minorii familiilor, adecă formarea altor minorate, minorum gentium, pe moşiile statului. în sine, pentru stat e mult mai folositor de a avea mici proprietari cari să-şi muncească pămîntul singuri şi în mod intensiv decît de a-şi da moşiile pe mînile acelei neomenoase esploatări estensive care se sfîrşeşte cu ruinarea proprietăţilor şi a populaţiilor, şi e asemenea mai folositor decît crearea unei proprietăţi rurale de mijloc, căci aceasta din urmă se traduce în tirania capitalului mic asupra muncii. Capitalul mic are totdauna tendinţa de a fi uzurar şi un proprietar a o sută pogoane e mult mai apăsător în sat decît proprietarul a mii de pogoane.

În înlănţuirea măsurilor organice care trebuiesc luate pentru soluţiunea definitivă a cestiuni sociale sustragerea populaţiei de la esploatarea de cătră cărciumari evrei formează o parte însemnată. Cîrciumăria evreiască în ţară au ajuns un adevărat scandal, care n-ar fi suferit în nici o ţară civilizată din lume; cîrciumele sînt locale de îndobitocire şi de prostituţie sufletească şi libertatea de a le ţinea deschise dumineca şi sărbătorile face ca biserica să fie pustie la zile mari şi cîrciuma plină. Măsura cea mai nimerită pentru a înlătura acest adevărat scandal, această cangrenă a societăţii, e de a preface dreptul de debit al băuturilor spirtoase în drept al comunelor rurale, iar consiliul comunal să îngrijească ca debitantul să fie numai locuitor şi alegător în comuna rurală, îndepărtîndu-se cu stricteţe orice subantreprenor ascuns sub titlul de servitor etc. Deodată cu aceste măsuri, cari ar avea de scop a pune la adăpost populaţia rurală în contra sărăcii, stingerii şi esploatării uzurare, ar trebui să se facă cei dintîi paşi pentru a introduce stabilitate în funcţiunile judecătoreşti şi administrative, căci numai o biurocraţie stabilă garantează aplicarea strictă a legilor. întroducîndu-se stabilitatea în mod sistematic, ar înceta pînă la un grad oarecare alergarea după funcţiuni, calomniarea şi denigrarea funcţionarilor publici, făcute cu scopul de a ocupa locurile, pretextarea principii politice, pentru a se persecuta oameni îndealtmintrelea oneşti şi muncitori, numai pentru că se pretinde că ar fi din partidul cutare ori cutare. Totodată ar înceta şi starea de lucruri de astăzi, în care orice liberal mai cu seamă, dat afară pentru incapacitate sau hoţie, se constituie şi se gerează în victimă a principiilor sale politice, cerînd la reîntoarcerea la putere a camarazilor săi o recompensă pentru suferinţele sale pătimite pentru naţie şi libertate.

Nu mai pomenim de marele folos că o mulţime de inteligenţe şi de braţe cari azi nu urmăresc decît munca stearpă a goanei funcţiunilor, luîndu-şi odată nădejdea de-a cîştiga prin schimbările din centru, ar fi silite a se aplica la o muncă mai productivă, folositoare în prima linie lor înşişi, în a doua, ţării întregi.

Noi sîntem siguri că cu o organizare mai strictă, mai protectoare pentru munca materială şi cea intelectuală, le-ar pieri evreilor pămîntul de sub picioare şi ar emigra de la noi cum emigrează din alte ţări într-adevăr civilizate, nerămînînd decît numărul strict necesar pentru mijlocirea schimbului în activitatea economică a ţării.

Dar cu organizarea laxă de astăzi, cu corupţiunea erijată în principiu de administrare, cea mai bună şi mai naţională soluţiune a cestiunii izraelite nu va fi decît un paliativ bun contra unui simptom acut nu însă, medicamentul special contra boalei organice de care suferim.

[17 iulie 1879]

 

[„CEEA CE A PIERDUT..."]

 

Ceea ce a pierdut partidul Warszawsky-Mihălescu cu ocazia dezbaterii în ziare şi în comisiile Parlamentului a cestiunii evreştii este restul de încredere a ţării de care se mai bucura şi care sperăm că nu se va mai întoarce niciodată. Acesta este cîştigul net al naţiei româneşti din agitaţiile şi frămîntările timpului din urmă. Trebuia în sfîrşit ca banda de esploatare să fie înghesuită la părete, trebuia să i se înfunde odată minciunile şi clevetirile, trebuia să se vază că aceşti oameni n-au în ei nici atîta onestitate politică cît e firul de muştar ; că amăgirea poporului cînd sînt în opoziţie, jaful şi vînzarea cînd ajung la putere sînt singurele lor directive.

Văzînd starea de goliciune şi de mizerie în care s-au întors armata noastră de pe cîmpul de război oricine putea presupune cîte milioane trebuie să se fi furat în socoteala acestei brave şi nenoricite oştiri pentru ca ea să fie redusă la o asemenea stare; cu descoperirile îngrozitoare făcute în cestiunea Warszawsky a trebuit să se vază că hoţia şi spoliarea averii poporului devenise în timpii cei mai grei principii de administrare în România; văzînd în fine cineva numirea unui Stolojan la Justiţie ştie la ce are să se aştepte de acum înainte, căci Stolojan şi cocoloşirea furăturilor roşii sînt lucruri identice. Văzînd cineva numirea unui Lecca la Ministerul de Război, care, spre ironia amară a disciplinei şi onorii [î]şi începe zilele de ministru printr-o circulară în care recomandă armatei disciplina şi credinţa cătră Domn, el care, prin o trădare de care nu-i capabil decît un suflet înjosit, au răsturnat pe Vodă Cuza, văzînd cineva aceasta, rămîne convins că secta roşiilor nu poate fi numită un partid politic, ci o bandă de criminali cărora numai în ţara noastră şi nici într-o alta din lume li se oferă portofolii de miniştri în locul temniţelor şi ocnei şi decoraţii în locul pedepselor.

Dar cine n-a văzut purtarea acestor oameni în vremea alegerilor? Ei spuneau alegătorilor că partidul conservator este cel care ţine cu evreii, că partidul conservator e înţeles cu străinătatea; iar ei nu vor da nimic evreilor. Prin calomnie şi minciuni a fost în stare din nou, desigur, însă pentru cea din urmă dată, de-a amăgi pe alegători şi de-a-i face să crează făgăduinţele lor de faliţi politici.

Cum s-au adunat însă ce s-a văzut? Organul partidului, numit „Românul" spre batjocura numelui românesc, pledînd cestiunea acordării drepturilor politice la mii de evrei, a drepturilor civile la toţi evreii fără deosebire, apoi şeful partidului, d. Brătianu, ameninţă ţara care-i hrăneşte în loc de a-i zdrobi, o ameninţă cu soarta chedivului de Egipet, cu invaziunea străină, cu împărţirea, cu dezmembrarea, daca... nu se va da de bunăvoie în stăpînirea evreilor.

,,Spuneţi neadevărul" li s-a zis în Parlament şi în ziare, pericolele sînt invenţiuni de ale voastre şi de ale Alianţei izraelite; ele sînt mijloacele voastre de presiune asupra conştiinţei şi bunului-simţ al ţării.

Atunci au început a se zvîrcoli idra şi a căuta scăpare într-un ministeriu de fuziune. În acest ministeriu au luat din secta roşie nu pe aceia cari sînt capabili de orişice, căci capabili de orice crimă e oricare din aceşti oameni, dar pe aceia cari, pe lîngă capacitatea de a face orice, mai au şi o deplină lipsă de pudoare; au luat pe un individ ca Lecca, gonit din armată pentru că i-au pătat onoarea prin trădare şi călcare de jurămînt, pe un nemernic gheşeftar ca acest Stolojan, capul Comitetului de salut public, care au aruncat calomnia, lipită în toate comunele rurale, contra unor bărbaţi cărora acest om de nimic nu e vrednic de a le rosti numele.

În fine la Lucrările Publice şi totodată prezident al Consiliului a rămas d. Brătianu însuşi, căci sînt drumuri de fier de cumpărat şi cîteva milioane de aruncat pe fereastră,

Cînd a văzut cineva ameninţările cu soarta chedivului, cu împărţeala, cu invazia a organului roşiilor, atunci trebuie să conchidă neapărat că acel organ este vîndut Alianţei izraelite.

Noi întrebăm însă ce caută Lecca-Stolojan-Brătianu în cabinetul de fuziune? Aceşti oameni s-au rostit deja pentru categorii, s-au rostit pentru a se da drepturi civile tuturor evreilor.

Ce însemnează oare noul program iscălit de toţi aceştia şi citit în Cameră de col[onelul] Lecca? Colonelul va ţinea la cuvîntul dat în Adunare precum a ţinut la jurămîntul militar făcut lui Vodă Cuza. Cu astfel de oameni, cu trădători de noapte, i se inspiră încredere ţării?

[19 iulie 1879]

 

[„DE LA FORMAREA CABINETULUI..."]

 

De la formarea cabinetului nou încoace am aşteptat să se facă oarecari schimbări mai cu seamă în administraţiunea ţării, care sub un om ca d. Mihălescu a trebuit să devie infectă. Chiar cetăţeanul cel mai optimist, cînd a văzut părinteasca îngrijire cu care d. I. Brătianu a păstrat luni întregi pe cinstitul Mihălescu ca director la interne după ce d. Moldoveanu-şi făcuse destăinuirile sale publice, a putut înţelege că această pregetare şi trăgănire nu putea avea alt sens decît de-a cocoloşi ce se putea cocoloşi şi de-a întuneca atît actele din centru cît şi complicitatea de la periferii; de asemenea e aproape de înţelegerea oricui că prefecţii aceia cari au putut fi mai cu seamă în complicitate cu societatea Warszawsky-Mihălescu sînt cei din judeţele de lîngă Dunăre, cari au căpătat la timpul cuvenit atît de temeinice instrucţiuni de ce să zică şi să nu zică înaintea judecătorilor. Arestarea ca din senin a d-lui Moldoveanu în urma mijlocirii vestitului Chiriţescu, actual prefect de Teleorman, e un semn că roşii pe toată linia erau gata de-a închide prin arest gura celor ce vor găsi adevărul.

Dar floarea activităţii acestor prefecţi roşii a fost — se-nţelege — în vremea alegerilor. Faţă cu neîncrederea generală a ţării că guvernul roşu ar fi în stare de-a rezolva spre mulţumirea generală o cestiune atît de spinoasă ca cea izraelită, prefecţii partidului Warszawsky-Mihălescu aveau misiunea specială de-a amăgi, de-a promite funcţiuni, de-a ameninţa, pentru a scoate cu de-a sila din urne cele două treimi a Camerilor de revizuire aşteptate cu atîta nerăbdare de Alianţa izraelită, de presa evreiască din străinătate şi de toată suflarea trădătoare din ţară.

Daca un Cortazzi totuşi n-a izbutit la Dorohoi cauza e numai estrema energie a alegătorilor, gata de a arunca pe fereastră atît pe ciracul partidului roşu, cît şi pe d. Brătianu însuşi.

În huiduituri şi în şuierături d. Brătianu a trebuit să ia tălpăşiţa din Dorohoi, din Bacău şi din alte oraşe ale Moldovei. Cine-şi aduce aminte de falsificarea listelor electorale, de trecerea unor postulanţi comuni în listele colegiului întîi şi al doilea, de schimbările în funcţiuni administrative şi judecătoreşti după avizul acestor prefecţi, de împlerea tutulor posturilor cu fraţi, cumnaţi, fii şi nepoţi a eventualilor prefecţi, pentru ca de acelaş soi să fie toată reţeaua infectă care acopere un judeţ întreg, acela lesne va conchide că o schimbare a administraţiei e strict necesară pentru a curăţi ţara de aspiratorii la coroana virtuţii, fie puşi în funcţie, fie ascunşi în tufişele drumurilor mari. Numai în centrele Iaşi şi Bucureşti se menaja întrucîtva opinia publică, numindu-se oameni din partid, dar asupra cărora nu erau pete cari să-ntunece reputaţia onestităţii private. Iar încolo tot unul şi unul, tot oameni cari se deosibeau de semenii lor prin vrun dar deosebit, fie adorarea zeului Bacchus, fie jocul de cărţi, fie luarea de mită, fie în fine scandale fără un nume ce s-ar putea rosti, ca cele comise de un prefect de Vaslui, de care se revoltase însuşi un ministru roşu, care în această materie poate suporta mult, precum era d. Stătescu.

Ce grozăvie cată să fie în toată ţara, ce atmosferă de corupţie şi de venalitate, ce reţea de fără-de-legi şi de silnicii cînd ne aducem aminte de cel care era adevăratul ministru de interne şi totodată asociatul în afaceri a cinstitului Warszaw'sky ! De rechiziţiile — fie pentru armata imperială, fie pentru cea română— abia cutezăm a pomeni. Sub auspiciile acestei administraţii se dădeau bilete false, se constatau cînd prestaţiuni, cînd pierderi de sute de mii de franci, se schimbau boii rechizi[ţi]onaţi pe alţii bolnavi, cari piereau în drum, se sus-trăgeau productele destinate pentru armata noastră, care în timpul acesta murea de foame şi se hrănea cu coceni de porumb strînşi în cîmpiile acoperite cu zăpadă ale Bulgariei.

De trei ori să fi prădat tătarii ţara în lung şi-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii locustele pe lanurile înflorite ale României, totuşi n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-trei ani de administraţie roşie.

Într-adevăr, dacă n-ar exista bietele tribunale cari de rău de bine tot sînt o ameninţare permanentă pentru aceşti oameni şi cari, cu toată starea precarie şi pururea primejduită a judecătorilor, tot îşi fac datoria cînd lucrurile prea se deoache, am asista la anarhia cea mai deplină de la un capăt pînă la altul al României.

E o datorie imperioasă pentru d. Cogălniceanu de-a curăţi atmosfera administraţiei judeţelor de mirosul de penitenciar răspîndit pretutindenea de partidul Warszawsky-Mihălescu. Pe calea acestor schimbări 1-ar binecuvînta poporul întreg, 1-ar sprijini presa şi opinia publică în genere. Administraţia a devenit o adevărată pată pentru ţara aceasta, o pepinieră de candidaţi de penitenciare, un loc de refugiu şi de impunitate pentru cei ce au părăsit temniţele sau pentru cei cari sînt în perspectivă de-a intra în ele de acuma-nainte. Ştim că trebuie un curaj estraordinar, cînd ai pe un Lecca sau pe un Stolojan alături, de-a mătura fără cruţare lepădăturile societăţii cu cari roşii pretind a administra, ştim că acest soi de oameni e-n stare a-ndrepta pistolul asupra pieptului unui ministru care ar încerca să-i înlăture, ştim asemenea că nu d.Brătianu, ci aceşti oameni sînt cei cari stăpînesc ţara, exercitînd o estremă tiranie asupra şefi-lor lor chiar; dar acest înalt curaj civic d. Cogălniceanu trebuie să-l aibă. Da, va avea în contră-i banda de esploatatori roşii, dar în tabăra sa ar fi ţara întreagă, sugrumată de adepţii lui Pazvantoglu.

Această satisfacere e datorită ţării întregi. Celelalte ramuri de administraţie publică, oricît de rău împînzite ar fi cu oamenii silei, au totuşi legi organice cari le fac contrabile. Dar în administraţia atîrnătoare de Ministeriul de Interne controlul lipseşte cu desăvîrşire.

În privirea administraţiei în senzul restrîns al cuvîntului România e dată în prada unei esploatări şi a unei silnicii nemaipomenite, pe care d. Cogălniceanu, ca om cu esperienţă politică, trebuie sigur să le fi cunoscînd.

Ne vine greu de-a vorbi de această administraţie roşie, căci de ruşinea şi de cangrena ţării noastre sîntem siliţi a vorbi. Dorim din inimă ca d. Cogălniceanu să ne dea ocazie de a tăcea cel puţin despre ea; căci epoca în care am putea-o menţiona cu laudă ne pare încă foarte depărtată.

[20 iulie 1879]

 

[„ZIARELE GUVERNULUI..."]

 

Ziarele guvernului nu încetează nici acuma de a atrage mereu atenţia naţiei asupra articolelor speriitoare din jurnalistica străină, asupra cuvintelor nefavorabile a cutărui sau cutărui diplomat şi, deşi ar fi fost de aşteptat ca, în urma fuziunii, presa guvernamentală să înceteze a mai întrebuinţa acest nedemn mijloc de influinţare, totuşi sîntem în trista poziţie de a constata că pentru ziarul fanariot din Strada Doamnei nu există mai mare plăcere decît de-a reproduce cu o cuvioasă şi smerită mutră de vulpe toate inspiraţiunile superficiale ale unei prese şi rău informate şi rău voitoare şi în fine preţioasele schimbări de idei între diplomaţi şi reprezentanţii Alianţei izraelite.

Silă ne este de a vorbi de infecta cestiune izraelită, de acest act de înaltă imoralitate prin care atîtea puteri s-au constituit în judicătorii unui atentat de înaltă trădare comis de evreii noştri în unire cu cei ai Alianţei, dînd dreptate trădătorului în contra trădatului şi creînd un precedent care, admis odată ca normă de judecată, nu poate fi decît fatal tuturor semnatarilor Tractatului. Căci dacă li se recunoaşte unor state străine dreptul de-a se amesteca în afacerile unui al treilea fără ca el să fie ascultat, atunci deie-ni-se voie a presupune că, precum lumea aceasta e schimbăcioasă, s-ar putea ivi o zi în care un alt congres european, în care puterile să fie reprezentate în proporţii schimbate, să-şi ia libertatea a stabili asupra drepturilor Irlandei şi a Indiilor înlăuntrul monarhiei engleze, asupra drepturilor Hanoverei, Posenului, Alsasului înlăuntrul imperiului germanic, asupra poziţiei arabilor din Algeria ş.a.m.d.

În sine vorbind, puterile n-au avut nici un drept de-a se ocupa de noi fără de noi, nici un drept de-a pune condiţii pentru independenţa noastră; căci numai în epoca domniei fanariote a căzut în desuetudine, însă n-au încetat nicicînd deplina suveranitate internă şi în parte cea externă a Principatelor.

Numeroasele tractate de comerţ a Domnilor vechi, încheiate după capitulaţiunile lui Mircea cel Bătrîn şi a lui Bogdan cel Chior, deplina libertate de a stabili dreptul de cetăţenie şi de aşezare în ţările lor, o libertate mănţinută contra osmanilor chiar, adecă contra poporului suzeran, dovedesc că nici un amestec nu putea avea loc din partea străinătăţii. Abia în epoca fanarioţilor se-ncheie tractatul de comerţ de la Passarovitz, care formează începutul acelor tractate de [nobis]sine nobis prin care se stabileşte cînd dreptul de aşezare a străinilor pe pămîntul nostru, cînd jurisdicţiunea consulară, cînd instituţia sudiţilor, adecă a vagabonzilor privilegiaţi, şi de atunci infuziunea cu elemente infecte ţine necontenit şi fără stavilă.

Daca epoca începută prin Tractatul de la Paris şi încheiată cu războiul ruso-turcesc n-am fi pierdut-o pe povîrnişul unui stupid liberalism, unii căutînd să demagogizeze poporul din ce în ce, alţii oprind acel proces de disoluţiune socială, dacă puterile cele mai bune ale gene raţiei trecute nu s-ar fi irosit în lupte sterpe pentru idei fără nici un cuprins real, daca statul nostru n-ar fi fost un adevărat Bizanţ, în care logomachia, discuţia asupra subtilităţilor constituţionale şi de principii, să precumpănească orice întrecere pe terenul muncii oneste, intelectuale şi fizice, atunci niciodată n-am fi ajuns în trista stare ca străinătatea să aibă a ne dicta ceva în privirea dreptului nostru intern. Cu un popor ca al nostru, atît de lesene de organizat şi cu atîta bun-simţ, ştiam a opune astăzi suma de puteri pierdute oricărei tentative de amestec din afară iar cestiunea de înaltă trădare s-ar fi mîntuit din capul locului prin pedepsirea aspră a acelei trădări, nu prin intrarea în apele ei.

S-a vorbit atîta în contra pedepsei cu moartea. După vechiul obicei al pămîntului pedeapsa cu moarte meritată pentru crime comune se putea răscumpăra cu gloabe, numai pentru crima de înaltă trădare nu. Dacă acei mizerabili agenţi ai Alianţei izraelite cari sînt în ţară ar fi ştiut că pentru criminalele lor uneltiri cu Alianţa, că pentru punerea în îndoială a existenţei ţării în care trăiesc, îi aşteptă ştreangul de cînepă sau securea călăului, n-ar fi cutezat nicicînd a trăda ţara şi a bate acum la uşa Parlamentului nostru, pentru a-şi cere răsplata acestei trădări.

Ce-ar fi zis Rusia, Prusia şi Austria bunăoară dacă polonii lor, constituiţi în Alianţă universală ar fi cerut la Congres reconstituirea Poloniei; ce-ar fi zis Anglia daca inzii ei ar fi cerut de la congresul european dispărerea dominaţiunii engleze în Indii? Amîndouă popoarele sînt cu toate acestea istoriceşte cu mult mai însemnate decît evreii, în contra uneltirilor şi perversităţii cărora aşteptăm îndealtmintrelea o reacţiune în toată Europa. Aştemptăm moartea demagogiei şi credem în ea. Pînă cînd un element care nu împărtăşeşte ba din contră sub minează şi urăşte tradiţiile şi trecutul fiecărui din popoarele istorice ale Europei să aibă dreptul de-a le esploata un drept pe care nu-1 răsplătesc prin nici o îndatorire pe care s-o simtă faţă cu societatea?

Lucrul acesta, această nesolidaritate a evreilor cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, a mers atît de departe încît aceiaş evrei cari erau furnizori ai armatei imperiale ruseşti erau pe de altă parte furnisori de arme ai turcilor, deşi acele arme nu aveau altă destinaţie decît de a fi descărcate asupra ruşilor, adică asupra compatrioţilor acelor furnizori evrei.

În treacăt mai pomenim că evreii din ţară, în timpul intrării armatelor ruseşti la noi, au scos cuie din şinele drumurilor de fier pentru a periclita viaţa soldaţilor ruşi din vagoane, aceasta ştiind bine că asemenea crime puteau să se descarce asupra ţării în care ei trăiesc.

Iată dar patriotismul şi umanitatea elementului pentru care Europa a găsit de demnitatea ei a interveni, iată elementul pentru care boierul grec din Strada Doamnei luptă cu atîta foc de un timp încoace.

[22 iulie 1879]

 

[„NE E SILĂ..."]

 

Ne e silă de cestiunea izraelită, întrucît consistă din exigenţe jidoveşti, şi ne rezervasem ca, măcar în timpul cît nu se reîntrunesc Corpurile legiuitoare să nu vorbim de ea decît atunci cînd ţara noastră ar fi ţinta unui atac, fie dinlăuntru, fie dinafară.

A solicita intervenirea diplomatică sau înarmată a străinilor contra ţării în care trăieşti este un act de înaltă trădare comis împotriva acelei ţări.
Alianţa solicită pe toate căile această intervenire.

Mii de evrei din ţară fac parte din Alianţă.

Deci mii de evrei din ţară sînt trădători.

În Rusia i-ar aştepta pe asemenea oameni Siberia, în Franţa deportarea, în alte locuri închisoarea; la noi însă se bucură de deplină libertate, ne înjură prin presa evreiască cum poftesc şi noi îi lăsăm să-şi joace caii după cum le e voia şi dorinţa inimei. Atacurile de care am vorbit la-nceput sînt numeroase.

La circulara d-lui Câmpineanu, Alianţa a răspuns printr-o broşură compusă şi datată din Bucureşti, tipărită la Cernăuţi şi espediată din Iaşi. Această broşură începe cu următorul neadevăr istoric:

După Regulamentul organic toţi evreii cari plăteau bir erau priviţi ca pămînteni şi se bucurau de drepturile unor atari, puteau fi primiţi în coporaţiile breslelor, puteau să cumpere proprietate imobilă întrucît nu era încărcată cu boieresc, aveau drept de alegere în comună, puteau să înainteze în armată pînă la gradul de ofiţer, li se dădeau titluri nobilitare şi alte distincţiuni, cu un cuvînt se bucurau de deplina libertate a acţiunii, ba încă se bucurau şi de privilegii pe cari ţăranii şi ceilalţi burgeji nu le aveau.

Afară de deplina libertate a acţiunii, toate aserţiunile celelalte sînt neexacte. Adevărul e că înaintea Regulamentului organic obiceiul pămîntului permitea evreilor — pe atunci foarte puţini la număr — cumpărarea de case în oraşe, şi că tot acei evrei pămînteni aveau — nu dreptul de a intra încorporaţiile breselelor orăşeneşti, de la care erau şi rămîneau excluşi — ci aveau ei înşii una singură corporaţie a lor proprie şi drept staroste pe rabin, tot aşa precum străinii formau asemenea o corporaţie, ca şi aceea a ciubotarilor sau tălpălarilor; avînd staroste pe ... consul. Sub această formă hibridă de corporaţie orăşenească s-au introdus, după Tractatul de la Passarovitz, consulatele la noi şi de acolo s-au numit şi se numesc încă stărostii.

De la priimirea în breselele creştine şi pînă la formarea unei bresle aparte e însă o mare deosibire, precum şi de la cumpărarea de case în oraşe pînă la cumpărarea de imobile întru cît nu erau încărcate cu boieresc. Căci nu erau încărcate cu boieresc moşiile şi casele răzăşeşti, dar ca mai ba să le poată cumpăra evreii! Nu erau încărcate viile şi pămînturile orăşenilor, adecă moşiile şi încunjurătoarea oraşelor, pe cari asemenea evreii n-aveau drept să le cumpere.

În fine sub Mihai Vodă Sturza li s-au luat evreilor, prin încheieri ale Divanelor, dreptul de-a se aşeza la ţară şi de-a debita băuturi spirtoase; sub Grigore Ghica li s-a luat şi dreptul de-a cumpăra case în oraşe, încît tocmai în momentele în care Mihai Vodă elibera şi punea pe picior de egalitate cu ceilalţi locuitori pe ţiganii de pe moşiile sale proprii şi de pe cele mănăstireşti, el găsea de cuviinţă, pentru zdruncinul ce pricinuiesc locuitorilor, să restrîngă drepturile evreilor. Toţi scriitorii timpului aceluia deplîng invaziunea evreilor din Galiţia şi Rusia, cari, fugînd de serviciul militar, veneau ca roiurile de locuste, ca şi astăzi, fără paspoarte, fie pe vadurile Prutului, unde conrupeau graniţa rusească mai bine păzită, fie pe cărări de munte, necunoscute grănicerilor austriaci. Îndealtminterea şi ruşi şi austriaci erau bucuroşi să scape de ei, ca şi astăzi. Asemenea nu se va auzi din timpul Regulamentului şi pînă în epoca constituţională ca un evreu să fi căpătat titlu nobilitar sau să fi devenit ofiţer în armată.