X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880
Yüklə 4,51 Mb.
|
CU PATERNITATE INCERTĂ 1877 ÎNTUNECIME TOTALĂ
A privi la o întunecime totală a Soarelui sau a Lumii este o petrecere; a te rătăci însă noaptea prin întunecimea totală a Bucureştilor, a da în gropi şi a te lovi cu capul de ziduri este de asemenea o petrecere pe care se pare a ne fi păstrat-o cu părintească îngrijire primăria noastră. Într-adevăr frumoasă iluminare cu gaz avem acuma. Lumea nu mai există decât numai pentru Podul Mogoşoaiei. Aici tot mai licureşte din ce în ce mai palidă câte-o lumină de felinar asemenea unei speranţe aproape a se pierde. Încolo „lasciate ogni speranza !" încolo se-ncepe infernul lui Dante. Pasagiul primăriei, bogat în gropi, sanţuri şi Plevne improvizate, formaţiuni geologice din epoca terţiară, elemente hidrografice perfide în care alunecă picioarele celor muritori, coboare-se aceştia din neamul biman, coboare-se din cel mai fericit al cuadrupedelor. Din când în când câte o trăsura, cu fuga. Quadrupedante putrem sonitu quatit ungula campum, încolo prin depărtatele mahalale încercări modeste de muzică clasică din partea cânilor, cari, după cum se ştie, trăiesc sub regimul unei deosebite circulare a prefectului de poliţie. Mult [se] va mai repeta acest ,,misticism gazos" al primăriei? [1 noiembrie 1877]
ASALTUL ANGELESCU Un corespondent al „Nouăi prese libere" dă oarecari relaţii asupra modului cum s-au făcut cel din urmă atac al diviziei a patra asupra Griviţei mari. Ţinem seama de aceste relaţii, pentru că ele sunt foarte apropiate de zgomotele ce circulă la noi asupra rolului prea neatârnat pe care d. colonel Angelescu au binevoit a-l juca pe pielea şi cu sângele altora, pentru a-şi plăsmui de pe saltea şi ,,en spectateur" gloria de a fi luat Plevna poate. Corespondentul zice că i se pare într-adevăr că d. colonel au ordonat atacul fără a-şi fi luat învoirea de la M. S. Domnul, ba că însuşi raportul trimis din Poradim în aceeaşi noapte din partea Prea Înălţatului nostru Domn către marele duce Nicolaie în Gorni-Studen afirmă că, fără învoirea Înălţimii Sale, colonelul au îndrăznit a ordona un atac care au pierdut atâtea vieţi fără de nici un folos. Corespondentul zice c-ar fi vorbit cu mai mulţi ofiţeri români întorşi de curând de la Plevna şi aceştia i-ar fi dat următoarea esplicare. În cartierul general se hotărâse ca divizia a patra, care pierduse două treimi din efectivul ei, să fie înlocuită prin divizia a doua, intactă până acuma. Colonelul Angelescu s-au dus atunci la Măria Sa Domnul şi-i espuse că pân-acuma divizia a patra executase toate lucrările şi c-ar fi nedrept ca tocmai acuma, când izbutirea e aproape sigură, divizia să fie înlocuită şi alţi soldaţi şi alţi ofiţeri să aibă uşor o glorie a cării condiţii grele le împlinise tocmai divizia a patra. M. Sa Domnitorul se plecă atunci rugăminţii colonelului şi amână înlocuirea diviziei pe ziua de 24 octomvrie, sperând că până atunci se va hotărî a se face un nou atac general. Dar termenul se apropia mereu şi tot încă nu se auzea nimic de un atac general. Atunci d. colonel, cuprins de nerăbdare de a culege lauri, s-au hotărât a face atacul pe socoteala d-sale şi întreprinse un asalt cu urmări atât de dezastroase şi cunoscute de toată lumea. E de prisos a mai zice cumcă raportul din „Monitor", plin de reticenţe şi apucături, arată lucrurile altfel. Dar în orice caz întrebarea de căpetenie la care ar trebui ca opinia publică să capete răspuns este : dat-au sau nu M. Sa Domnul învoirea Sa la asaltul Angelescu ? Credem că nu ni se va răspunde evaziv sau prin acuzarea că ţinem seama de ceea ce spune o foaie discreditată ca, „N. fr. Presse". Faptele relatate de corespondentul ziarului vienez ne pot fi indiferente şi nouă; întrebarea însă pe care o dezbate e cu totul teoretică şi atinge disciplina neapărată oricărei armate. Este sau nu adevărat că d. colonel s-au făcut vinovat de o călcare atât de gravă a disciplinei, de o desconsiderare atât de deplină a înaltului său Suveran? [2 noiembrie 1877]
PROBE DE STIL Unul din semnele caracteristice ale speciei „animal scribax" din familia Liberalelor este că nu ştie carte. Neştiind carte şi având a vorbi cu publicul lor în toate zilele, animalele condeiului în România câştigă la şiruri repetând fără trebuinţă cuvinte care n-au nici vro greutate retorică, nici vrun înţeles deosebit, care să merite a fi întipărit minţii. „Românul", care de altmintrelea numai româneşte nu-i scris, au ajuns la treapta de a şti că verbul are proprietatea de a putea fi conjugat, prin urmare nu se mulţămeşte numai c-un timp sau c-o persoană care s-ar cere pentru însemnarea înţelesului, ci pune câteva dupăolaltă, pentru ca să se pară că zice ceva. Am spus, spunem şi vom spune cumcă naţiunea a fost, este şi va fi. Deci cetăţenii iubitori şi iubiţi s-adună, s-au adunat şi se vor aduna, ca să se sfătuiască, să zică, să dezbată, să vadă, să priceapă şi să înţeleagă că bine nu este, n-a fost şi nu va fi cu noi, între noi şi-n noi, acum şi totdauna şi pururea şi-n vecii vecilor, dacă ... n-om fi noi cu ai noştri între noi la putere. Aceasta e ţinta a toată democraţia română, spusă în stilul înflorit al gazetei celei mai vechi şi celei mai ... netrebnice din Bucureşti. Cititorii noştri cred poate că luăm peste picior pe mult şi mai mult decât onorabilii noştri confraţi: dar rău cred. „Românul", vorbind într-unul din cele din urmă numere ale sale despre un conventicul al celor chemaţi (multi chemaţi şi puţini „aleşi") ce se va ţinea la Bacău, introduce „frumosul" apel al d-lui A. D. Holloan, inserat în „Gazeta de Bacău", cu următoarele cuvinte: Am cerut şi cerem ca românii să se întrunească cât de des, să se vază, să se cunoască, să cugete, să dezbată şi să caute împreună calea şi metoda cea mai patriotică, cea mai înţeleaptă şi totdodată şi cea mai practică. Astfel, şi după noi numai astfel, naţiunea poate merge cu paşi siguri spre realizarea dorinţelor şi trebuinţelor ei. „Unde veţi fi întruniţi doi, în numele meu, voi fi în mijlocul vostru", zicea Isus, atunci când inamicii îl pândeau pentru ca să-l oprească de a surpa comploturile fariseilor. Când cetăţeanii s-adună cu iubire şi cu sinceritate, geniul naţiunii este în mijlocul lor. …………………………………………………………………………….. Să se întrunească dar, să se întrunească necurmat toţi cei cari pun interesele generali mai presus chiar de interesele de partită, căci mare, foarte mare nevoie este, acum ca totdauna, şi poate mai mult decât totdauna, ca gândul naţiunii române să fie neclintit cu noi, între noi şi în noi. Ştie „Românul" ce stil e acesta? Să i-o spunem noi: stil jidovesc. Redactorul n-are decât să deschidă Psalmii împăratului şi prorocului David şi să vadă cum toată poezia jidovească nu consistă decât în repetarea aceleiaşi idei, adesea foarte sărace, cu alte cuvinte. Dar nici în cuvinte variate nu sunt bogaţi stiliştii „Românului". Ei declină şi conjugă în sus şi-n jos acelaş cuvânt fără de nici o trebuinţă ş-apoi zic că presa e ... lumina. Multă lumină trebuie să fi intrat în capul cititorilor ,,Românului" când li se spune că trebuie să vadă, să cunoască, să cugete, să dezbată, să caute calea şi metoda. Oare puţină, cât [de] puţină gramatică românească nu se poate introduce prin contrabandă la redacţia „Românului" ? Dar să contenim. Deja am atacat prea mult tot ce este românesc şi am ating susceptibilităţile naţiunii. Naţiunea nu ştie a scrie; ar fi o crimă pentru redactorii „Românului" să ştie ei asemenea moft conservator şi austro-maghiar.
Primim următoarea scrisoare trimisă la adresa d-lui autor al articolului Revista teatrală: Domnule, Nu voiesc a vă cere să fiţi drept cu nimic, vă permit să fiţi chiar puţin politicos cu mine. „Point ne me chauffe", cum zice vechea zicătoare franceză. Însă nu cred că aveţi dreptul d-a spune lucruri neadevărate. Poate că n-aţi citit Le rêve de Dochia, precum era datoria d-voastră, înainte d-a începe ..... critica acestei piese. Dacă aţi fi citit-o, aţi fi găsit aceste versuri la sfârşitul invocaţiunei : O toi, jeune Heros, qui ramasses l'épée, A la main de Michel expirant échappée etc. Ca să fiţi siguri, vă trimet broşura. Nu sper că veţi fi destul de drept ca să îndreptaţi, chiar în ,,Timpul", nedreptatea ce aţi făcut; dar am voit să vă probez cât de întemeiate sunt zicerile d-stră. Ura este totdauna cea mai rea povăţuitoare. Dar, vă întreb, ce va să zică ura în contra unui om care nu vă cunoaşte, pe care nu-l cunoaşteţi şi care nu v-a făcut nimic. Vă salut. Frederic Dame 48, Calea Mogoşoaiei Bucureşti, 12/24 noiemvrie 1877 D-nul Frederic Dame va trebui să mărturisească că nu poate să ne ceară pentru scăparea din vedere de care ne-am făcut vinovaţi o mai mare satisfacţiune decât pe aceasta pe care i-o dăm, publicând chiar scrisoarea ce ne-a adresat-o d-sa. Pentru ca însă satisfacţiunea să fie şi mai deplină, iată şi versurile de care vorbeşte d-sa : O toi, jeune Heros, qui ramasses l'épée A la main de Michel expirant échappée Et du sang des bourreaux encor toute trempée, Du haut des monts je te benis! ... Va donc, Prince, va donc, réaliser mon rêve, Que le destin par toi s'achève, Que le vieux tronc latin où bouillonne la seve Reverdisse aux rayons de l'aube qui se lève, Et que, sous ses rameaux benis, Après tant de maux infinis, Mes enfants, enfin réunis, Saluent dans l'avenir ta gloire. Et toi, Dieu tout puissant, donne-nous la victoire!... Constatăm dar, cu viuă mulţumire, că am fost nedrepţi, când în numărul de la 12 noiemvrie al ziarului ,,Timpul" ziceam: Se vorbeşte de vitejia armatei, nicăiri însă că cu aceeaşi vitejie Domnul însuşi s-au expus focului duşman şi că ghiulele zburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge mai departe. În Le rêve de Dochia se vorbeşte de vitejia Domnului pe care autorul îl numeşte „jeune Heros", adică republicanismul nu merge atât [de] departe încât să nu poată merge şi mai departe. Încă o dată : recunoaştem că d. F. Dame este mai puţin republican decât cum îl credeam. Făcând această mărturisire, ne câştigăm însă dreptul de a constata că d-l Frederic Dame ne credea mai puţin drepţi decât în adevăr suntem. Înainte de toate ,,Timpul" nu a făcut nici un fel de dare de seamă asupra poemului Le rêve de Dochia. Acest poem, scris şi publicat în limba franţuzească, este o lucrare, pentru noi românii, cu totul nevinovată. Îndată însă ce această lucrare nevinovată se traduce în limba română şi se reprezintă pe scena română, datoria noastră e de a controla efectul pe care-l produce. Noi am făcut o
Poate că nu am auzit bine; poate că am uitat; atunci cerem iertare pentru greşeala de care s-au făcut vinovate urechile noastre ori, dacă nu urechile, memoria noastră; dar cerem totodată dreptul de a pretinde că nimeni să nu [ne] învinovăţească de a fi comunicat impresii pe care în adevăr nu le aveam. Noi am ieşit din teatru cu impresia că despre Domnul nostru nu s-a vorbit nimic în Visul Dochiei şi această impresie ne jignea, şi pentu că în adevăr ne jignea am zis ce am zis. Câtuşi de puţin nu ne pasă dacă în poemul Le rêve de Dochia, este ori nu este ce ne lipsea în Visul Dochiei. Dacă e însă vorba, atunci chiar şi aceea ce este în Le rêve de Dochia este atât de puţin încât noi, din punctul nostru de vedere, adevăr am grăit când am zis că nu este nimic. Vine d-nul Frederic Dame şi ne spune că îl urâm ,,fără ca să-l cunoaştem, fără ca să ne cunoască şi fără să ne fi făcut ceva". Negreşit, în asemenea împrejurări, ,,ura" ar fi un simţimânt lipsit de orişice temei firesc. Dar tocmai fiindcă nu-l cunoaştem, nu ne cunoaşte şi nu ne-a făcut nimic, nu îl putem urî pe d-sa personal. Cunoaştem însă scrierile d-sale, şi pe aceste le urâm. I-am spus-o că a ,,comis mai multe scrieri dramatice"; nu ne mai poate dar spune că nu ne-a făcut nimic. Cine ştie dacă nu mai bucuros l-am vedea pe d-l Dame batjocorind pe eroii noştri decât lăudându-i în modul în care îi laudă. Ei bine ! Mihai, Ştefan şi Mircea sunt în gândul nostru nişte chipuri atât de sfinte în măreţia lor încât ne cuprind fiori când le privim; vine apoi un om neastâmpărat şi străin de pietatea noastră, vine, ia aceste sfinte icoane, le târăşte prin noroiul zilei, face din ele nişte caricaturi puse la vânzare şi apoi zice că nu ne-a făcut nimic. — Da ! nimic nu ne-a făcut: a luat numai numele Domnului în deşert. Iar astăzi oştenii români se aruncă cu bărbăţie în luptă.; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad şi iarăşi cad, şi totuşi merg înainte; lumea întreagă stă uimită; un fior de jalnică şi totuşi senină mândrie înalţă sufletele tuturor românilor : în clipa aceasta vine un om şi îşi bate joc de acei oşteni, vine un om şi face marfă de vândut din senina mândrie a românilor, apoi zice că nu ne-a făcut nimic. Dar, în sfârşit! Urmărim o ţintă nebună ! Lumea se adună, priveşte, gustă din otravă şi rămâne mulţumită. Dacă nu ar fi astfel, am fi aruncat scrisoarea d-lui Frederic Dame în foc ; când vedem însă că un om care scrie asemenea scrisori poate să vorbească spre mulţumirea românilor despre Ştefan, Mihai şi Mircea şi poate să se însărcineze cu lauda marilor fapte ce chiar nici nu sunt încă cu totul îndeplinite, atunci ne apucă deznădăjduirea şi, îngroziţi, ne gândim că viermii nu se pot prăsi decât acolo unde e ceva putred. Dacă luptăm, lupta nu e împrotiva d-lui Frederic Damé, ci împrotiva curentului bolnăvicios în virtutea căruia nişte scrieri de felul Oştenilor români pot să fie gustate. Lupta e poate zadarnică; dar în sfârşit, ne facem şi noi, în felul nostru, datoria de români. [15 noiembrie 1877]
[,,«ROMÂNUL» RĂSPUNDE LA BĂNUIALA..."] ,,Românul" răspunde la "bănuiala de radicalism aruncată asupra guvernului actual de către conservatori. Teza discutată este că Rusia şi Europa nu poate să aibă încredere într-un guvern radical. ,,Românul", admiţând calificarea de „radical", dă acestui cuvânt un înţeles pe care nu-l poate avea. Guvernul nostru, zice „Românul", cerea negreşit Rusiei, Austriei şi celorlalte puteri să respecte susceptibilitatea, onoarea, drepturile şi legitima mândrie a naţiunii, iar bărbaţii politici din centru [î]l acuzau de radical şi cereau astfel ca el să fie răsturnat de către puterile străine, care în locu-i să-i recomande pe domnielelor. Acesta e dar înţelesul bănuielii de radicalism; calificând guvernul actual de radical, conservatorii vor să zică că el prea mult ţine la drepturile şi susceptibilităţile naţiunei, că el ,,prea e patriotic".
Ca să nu fiţi şi voi taxaţi ca radicali, în patriotism, negreşit c-aţi fi făcut orice concesiune, aţi fi mers până la cea mai de jos umilire. Noi credem că ziariştii din Strada Doamnei au făcut din rea deprindere acest salto mortale silogistic : deoarece nu credem că dinadins ar fi cu putinţă o logică atât de părăsită de toţi dumnezeii.
BĂLCESCU ŞI URMAŞII LUI Peste două-trei zile va ieşi de sub tipar Istoria lui Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu. Se ştie neobositul zel cu care acest bărbat, plin de inimă şi înzestrat de natură c-o minte pătrunzătoare şi c-o fantezie energică, au lucrat la istoria lui Mihai Vodă. Din sute de cărţi şi documente el au cules c-o adevărată avariţie pentru gloria naţiei româneşti toate colorile din relaţii şi notiţe cu cari apoi au zugrăvit acea icoană măreaţă din care figura voievodului românesc iese în prosceniu, vitejească şi mândră şi vrednică de a se coborî din strălucita viţă a Basarabilor. Limba lui Bălcescu este totodată culmea la care au ajuns românimea îndeobşte de la 1560 începând şi până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, şi care astăzi e aproape uitată şi înlocuită prin „păsăreasca" gazetarilor. Deşi Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe izvoare şi scrierea lui e rezultatul unei îndelungate şi amănunţite munci, totuşi munca nu se bagă nicăiri de samă, precum în icoanele maeştrilor mari nu se vede amestecul amănunţit de văpsele şi desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topeşte nenumăratele nuanţe într-un singur întreg şi, asemenea scriitorilor din vechime, el [î]i vede pe eroii săi aievea şi-i aude vorbind după cum le dictează caracterul şi-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor şi întâmplărilor e dramatică fără ca autorul să-şi fi îngăduit a întrebuinţa undeva izvodiri proprie ca poeţii. Nicolae Bălcescu e dealtmintrelea o dovadă că limba românească pe vremea lui şi-nainte de dânsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gândiri cât de înalte şi simţiri cât de adânci, încât tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei „pomadate" au fost curat în dauna limbei noastre. Deşi nu mai împărtăşim entuziasmul cărţii lui Bălcescu pentru ideile profesate azi de colegii lui dela 1848, deşi ne-am încredinţat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă nu mai sunt pătrunşi şi se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deşi ştim că, daca inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor care îngânau a împărtăşi simţirile unei inimi pe care n-au ştiut-o preţui niciodată, totuşi entuziasmul lui ca atare ne încălzeşte, căci este sincer, adevărat, energic, s-arată cu acea neşovăire de care ne minunăm în caracterele anticităţii. Dumnezeu a fost îndurător şi l-au luat la sine înainte de a-şi vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul şi în cercul lui de idei le-au exploatat pe acestea ca pe o marfă, cum a introdus formele goale ale Occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe nişte oameni de nimic. El s-ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pămîntul nostru libertate şi lumină. El ar vedea parlamente de păpuşi neroade, universităţi la cari unii profesori nu ştiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c-un cuvânt oameni cari, văzând că n-au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii româneşti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n-o au ş-o pricepere pe care natura n-au voit să le-o deie. Murind în Italia, sărac şi părăsit, rămăşiţele lui dorm în pământul din care au pornit începătura neamului nostru, cenuşa sa n-au sfinţit pământul patriei, ci e pe veci amestecată
Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câştigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confraţii lor din Vavilonul de la Seina se vor stinge pe rudă pe sămânţă de pe faţa pământului nostru, când pătura de cenuşeri, leneşă, fără ştiinţă şi fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunerecul ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc îşi va veni în fire şi va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăţi. Dar suna-va acel ceas ?. Oare tinerimea care astăzi îşi uită limba şi datinele prin cafenelele Parisului şi care se va întoarce de acolo republicană şi îmbuibată cu idei străine răsărite din alte stări de lucruri, va mai fi în stare să înţeleagă pe acest popor, a cărui limbă şi istorie n-o mai ştie, ale cărui trebuinţe nu le înţelege, ale cărui simţiri o lasă rece ? Fi-vor în stare acei tineri să înţeleagă că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câştigă fără muncă îndelungată, că toate cocoţările lor de-a gata, prin intrigi de partidă şi prin linguşirea deşerţilor şi făţarnicilor roşii, nu sunt de nici un folos pentru ţară ? Fi-vor destul de înţelepţi ca să nu linguşească patimile mulţimei cu fraze sunătoare, ci s-o facă a vedea lămurit că munca şi numai munca este izvorul libertăţii şi a fericirei şi cumcă cei ce pretestează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin articole de gazetă sunt nişte şarlatani cari amăgesc poporul în interesul lor şi spre risipa buneistări ? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală. Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux are viitor ?. Oare neamul românesc, cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franţuzească ? Iată întrebări la care nu îndrăznim a răspunde. Dumnezeul părinţilor noştri să aibă îndurare de noi.
[„ÎN REVISTA ZIARELOR..."] În revista ziarelor din numărul nostru de la 26 noiemvrie s-au strecurat câteva cuvinte de care s-au simţit atinşi confraţii noştri de la „Presa". Aceste cuvinte sunt în adevăr regretabile; ele nu emană nici de la direcţiunea, nici de la redacţiunea ,,Timpului" şi ne pare rău de scăparea de vedere care a făcut să treacă necontrolate cuvintele de care cu drept se plânge ,,Presa". La rândul nostru găsim că „Presa" în rostirea nemulţumirei sale n-a ales bine espresiunile şi a mers prea departe atacând cu o violenţă neaşteptată şi nejustificată atunci când avea mai întâi a cere o esplicaţiune pe care şi fără acele cuvinte violente ne-am fi grăbit a i-o da. Red.
1878
,,Românul" este adânc întristat; „Românul" plânge cu amar; „Românul" geme şi se vaită că înfrăţirea nu s-a făcut ! În ziua de 26 ianuarie, zice sibila radicală în numărul din 1 fevruarie, toate partidele s-au întrunit la un vot unanim; şi în aceeaşi zi „Timpul", după 24 de ceasuri ,,Presa" şi peste 48 câţiva senatori au sfâşiat pactul şi atacă iarăşi guvernul. Vai ! vai ! ce răi mai sunt aceşti oameni. Mai încet, domnilor de la ,,Românul", ia să ne înţelegem bine ! Votul unanim din 26 ianuarie cui era adresat ? Aţi putut crede oare un singur minut că era o aprobare a miniştrilor noştri, un vot de încredere dat patriotismului şi capacităţilor lor sau un bil de indemnitate? Voi ştiţi prea bine că nu este aşa, este bine a se mai preciza lămurit încă o dată. Acel vot era o manifestaţiune îndreptată către Europa întreagă în contra unui pericol de care ţara este ameninţată. Dacă conservatorii din Cameră şi din Senat s-au unit pentru această manifestaţiune cu restul deputaţilor şi senatorilor, ei au făcut-o pentru că, totdauna când este vorba de un fapt patriotic şi bărbătesc, ei sunt în fruntea tuturor. Ei au făcut-o fără a privi, precum o ziceam sunt acum trei zile, nici la cei ce erau alăturea cu dânşii, nici la cei mai ales ce erau în faţa lor. La 26 ianuarie nu era vorba nici de a judeca, nici de a spăla pe miniştri. Toate vin la vremea lor pe această lume; va veni şi ziua unde va avea a se hotărî şi despre d-nealor; însă nu a sosit încă. Prin urmare încetaţi de a vă încerca să convingeţi pe cineva că la 26 ianuarie s-a încheiat un pact de înfrăţire ce s-a sfâşiat a doua zi. Încetaţi de a mai zice că retragerea acuzaţiunei în contra foştilor miniştri nu a fost decât urmarea acelei înfrăţiri. Rătăciţi într-un dedal din care nu mai ştiaţi cum să ieşiţi, aţi apucat cu fericire pretextul ce vi s-a înfăţoşat pentru a vă scăpa înşivă. Fiţi modeşti, precum aţi fost prudenţi; nu mai arătaţi ca un act de insolentă mărinimie aceea ce a fost un fapt de perfidie şi de inichitate. Dacă voiaţi înfrăţire trebuia să trimiteţi pe foştii miniştri înaintea Curţei de Casaţiune, ca să spulbere ineptele voastre acuzaţiuni. Întru aceasta, Prinţul A. Ştirbey şi d. Rosetti v-au dat o lecţiune în Cameră votând contra moţiunei de retragere a acuzaţiunei. Acest singur fapt ajunge pentru a arăta cum înţeleg bărbaţii cu inima şi cu simţirea demnităţei pretinsul vostru act de înfrăţire. [2 februarie 1878]
[„REPUTATUL NOSTRU ARTIST..."] Reputatul nostru artist, d. Grigorescu, care a urmărit armata românească în campania ei peste Dunăre, a început a expune dintre tablourile sale lucrate după schiţele militare ce a cules în Bulgaria. Întâiele două tablouri sfârşite sunt expuse la magazinul de muzică Gebauer, Calea Mogoşoai[ei]. Unul înfăţişează Un transport de provisii pentru armata românească prin mijlocul nămolurilor şi mlaştinelor Bulgariei; celălalt înfăţişează O năvală de tunuri si călărime românească la atacul Opanezului. E de prisos a mai aduce laude deosebitului talent al d-lui Grigorescu ; destul e să spunem că şi aceste din urmă două tablouri nu dă de minciună penelul din care a ieşit Un iarmaroc în Moldova.
MILLO ÎN BUCUREŞTI Luni d. Millo a reprezentat în sala Bossel Lipitorile satelor, cu care ocazie am văzut că bătrânul artist n-a pierdut nimic din vigoarea şi virtuozitatea lui. Rolul său propriu l-a jucat cu o vervă care ne făcea să uităm cu totul că artistul are astăzi peste 65 de ani. Aceeaşi viiciune, acelaşi joc al fizionomiei, aceeaşi putere de mai nainte.
Yüklə 4,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|