Єi atunci ei au юinut sfat

CUMPĂNA

A treia zi dimineaţă am fost eliberaţi şi trimişi în brigadă la dejun, ca după aceia să fim chemaţi pe rând la “oper”. După masă stătea acelaşi maior înalt şi uscăţiv. M-a privit de sus în jos apoi a început să se mişte prin cabinet. S-a mai uitat încă odată atent la mine examinându-mă încet. În trei zile de carceră eu din slăbănog m-am făcut încă mai subţire, dar acum mai eram şi nespălat şi plin de jig. maiorul se uita la mine cu dispreţ şi dezgust. În ochii lui eu eram lipsit de chipul omenesc, eram aşa cum a spus Vasile: ”un sac de piele omenească plin cu oase”. După ce m-a studiat îndelung în tăcere, privindu-mă din diferite părţi cu o grimasă de dispreţ mă întrebă:

– Şi tu atât de jigărit cum eşti, ai îndrăznit să te baţi cu Melikian?

– Eu n-am dorit acest lucru, dar dacă m-a lovit ca pe vită, am fost nevoit să mă apăr.

– Trebuia să te aperi de unul singur, dar tu l-ai chemat şi pe tanchist. Ştii cum se numeşte asta? Banditism de grupă. noi îţi vom mai deschide un dosar.

– Acesta e lucrul dumneavoastră, pentru asta primiţi leafă.

– Taci, mârţoagă distrofică!

– Hrăniţi-mă omeneşte şi nu voi fi distrofic.

– Pentru asta trebuie să respecţi regimul şi să colaborezi cu noi.

– Cu regimul mi-i clar, dar cu colaborarea nu merge. dacă-i vorba de vândut oameni, apoi vă pierdeţi timpul degeaba cu mine. Această profesie aş fi putut s-o practic şi la libertate şi atunci nu ajungeam aici.

– Nu-i nimic, la noi ajung oameni de toate profesiile. N-ai de ales. Până la urmă ori te îmblânzim, ori zdohneşti!

– Dar nu s-ar putea întâmpla până la urmă să fim tovarăşi de suferinţă.

Păcatele mele, să-i dau eu aşa o replică nechibzuită. S-a înfuriat atât de mult, încât i s-au umflat vinele la gât cât degetul, s-a învineţit la faţă şi a răcnit din toată făptura lui ghiftuită:

– Ieşi afară, dobitoc nespălat şi puturos ce eşti!

S-a năpustit asupra mea cu pumnii şi picioarele, a deschis uşa cu mine şi am ajuns rostogolit tocmai în coridor.

Foamea, slăbiciunea şi loviturile furibunde a stăpânului m-au înşirat pe podea, neputând nici să mă ridic în capul oaselor. Duhul meu se încăpăţâna, se zbătea şi nu vroia să mă părăsească. Se vede că plutea deasupra acestui hoit şi mă îndemna să mă ridic. Cred că eram între viaţă şi moarte. Cu mare greu m-am întors pe coate şi în genunchi şi multă vreme am stat aşa parcă aşteptând ajutor de la cineva. Santinela de la uşă stătea ţeapănă, cu o mutră glaciară şi nu-mi atrăgea nici o atenţie de parcă la doi paşi de el nici nu stătea jos o fiinţă omenească, chircită de durere, mai gata să-şi dea duhul! încetul cu încetul am început să-mi vin în fire, am realizat ce mi s-a întâmplat şi am început să mă târâi spre uşă. Mă frigea şi mă ustura orice părticică a trupului, dar mă mişcam în patru labe spre ieşire. Am ajuns la uşă, m-am agăţat de mâner şi încet, tremurând, m-am ridicat în picioare. Uşa s-a deschis şi din nou am căzut, dar de data asta, afară. Au dat de mine doi nemţi care veneau de la infirmerie, m-au adus până la baracă şi m-au ajutat să urc în culcuşul meu din care am lipsit trei zile. Sub zdreanţa de pătură, lângă căpătâi, am găsit o porţioară de pâine neagră acră şi cleioasă, dar am mâncat-o cu atâta poftă cum îmi pare că nu mai mâncasem până atunci. După ce mi-am zădărât un pic stomacul, am început să simt în tot trupul o oboseală nemaipomenită. În scurt timp somnul a pus stăpânire pe mine. Şi dacă cineva m-ar fi întrebat atunci ce-mi doresc mai mult să dorm sau să mănânc aş fi răspuns să evadez, din acest fund al iadului!

Acei doi nemţi m-au trezit tocmai la prânz. În zilele când cineva nu pleca la muncă din careva motive, se alimenta din porţia de 450 de grame de pâine, la ferestruica cu inscripţia “dohodiaga” (pentru distrofici). de la această ferestruică până la groapa comună din capătul zonei era o distanţă nu prea mare. Iar groapa stătea cu gura căscată şi zi şi noapte parcă cerând mereu noi jertfe. de cum m-am apropiat de ferestruică m-au trecut fiorii. Un gând laş era gata să plece spre casă ca să-şi i-a rămas bun de la toţi cei dragi, dar în aceiaşi clipă cineva parcă mi-a şoptit:” Roagă-te lui Dumnezeu, căci numai în el este scăparea”.

Dincolo de ferestruică deserveau doi bucătari. Uul din ei distribuia felul întâi, un fel de ciorbă, care conţinea câteva firicele de crupă, două -trei frunzuliţe de varză muratăşi o cartofică. Cel dea-l doilea împărţea un fel de terci din careva crupă, parcă erau nişte lături.

Am ajuns ultimulla ferestruică. Unul din cei doi bucătari s-a uitat la mine, apoi la tovarăşul său şi a rostit cam în şoaptă. “Acesta-i”. mi-au întins bucăţica de pâine, “gorbuşca”, aşa numitul călcâi de la pâine, după care se fugăreau toţi în lagăr. În brigadă bucăţica asta de pâine se distribuia pe rând fiecăruia, dacă brigadirul era un om cinstit. Însă dacă era un Arra, Călcâiul era dat lingălor. deseori de la această porţie izbucneau scandaluri ori chiar bătăi. Spre marea mea mirare în ciorbă mi-au căzut tocmai două cartofele, mai mulţi fluturi de varză şi firicele de crupă. Felul doi era şi el mai consistent şi parcă era o porţie jumătate. Acest prânz pentru mine era un adevărat dar ceresc! Nu-mi venea să-mi cred ochilor, şi cu toate astea simţeam cum foamea îmi răscolea toate măruntaiele.

Faptul că am fost servit “âmpărăteşte” m-a pus pe gânduri. După ce am lins străchinuţa şi lingura până la luciu, m-am apropiat de ferestruică şi am şoptit:”mulţumesc”. Unul dintre acei doi bucătari, care era mai smolit mi-a răspuns în limba noastră:”Să fii sănătos şi pleacă de la ferestruică chiar acum!” Am rămas şocat, de atâta vreme nu mai auzisem un cuvânt măcar în română, eram aşa de fericit de parcă văzusem un colţ de ţară. Eram curios să aflu cât mai multe despre el, dar l-am asultat şi m-am îndepărtat de la fereastră. În după amiaza acelei zile mă copleşeau cele mai diverse gânduri. Nu ştiam la ce să mă mai aştept, dacă maiorul îmi va deschide un nou dosar, unde voi lucra mai departe, cine e bucătaul smolit s. a. m. d. Şi tot sărind de la un gând la altul nici n-am prins de veste când ziua s-a călătorit.

Năsăditurile de la loviturile primite mă mai dureau, dar simţeam în sinea mea un fel de căldură, simţeam că cineva a avur grijă de mine în acea zi, şi asta îmi dădea puteri şi speranţă.

Întrucât ziua era pe sfârşite, la poarta mare au început să sosească primele brigăzi de muncă. Mulţimea obosită, plină de praf, abia îşi mai târa picioarele. Spre baraca noastră se îndreptau nemţii, tot în coloană, aşa cum erau ei deprinşi. Aşa au umblat ei tot războiul, aşa erau duşi la lucru, şi tot aşa veneau la odihnă. ân fruntea tuturor mergea ca întotdeauna Gunter Antonovici. El păşea cadenţat, încrezut şi privea în jur peste mulţime de parcă îşi cerceta batalionul…

De uşa bărăcii primul s-a apropiat colonelul. I-am simţit privirea şi am aplecat capul în jos aşteptând dojana. În acel moment de el s-au apropiat acei doi nemţi bolnavi şi din obişnuinţă cred, au încercat să ţocănească cu călcâile, iar el parcă le-a făcut semn “pe loc repaus”. Ei au îceput să-i povestească repede, în nemţeşte de o parte din isprăvile mele. El a schiţat un zâmbet, mi-a făcut semn cu mâna să intru în baracăşi m-a luat la dânsul pe laviţă. M-a rugat să-i povestesc totul începând cu încâierarea mea cu Melichean şi până la ieşirea din cabinetul maiorului.

– Ştiu de ce te-ai încăierat cu armeanul, dar de ce te-a bătut “operul”? Te-a lovit pentru ceia ce ai făcut în carieră sau pentru altceva?

Îmi era groază să-i spun adevărul, dar şi să recunosc ce-am zis tot nu-mi venea bine. Dar să ascunzi adevărul de el era imposibil.

– Iohan, de ce taci?

Eu i-am redat întocmai toată convorbirea cu maiorul şi i-am spus şi fraza care l-a înfuriatşi pentru care am primit bătaie. Domnul gunter a râs cu poftă de s-a răsunat încăperea.

– Că i. ai refuzat oferta, asta e datoria fiecărui om cinstit, dar fraza de la urmă, în care i-ai dorit să ne devină tovarăş de suferinţă l-a scos din echilibru şi te-a măcelărit. dacă nu-ţi va deschide un nou dosar, zi că ai scăpat ieftin.

– Fie ce-o fi. dar ceia ce am făcut, am fost dator s-o fac.

– Zer gutt, zer gutt!, – mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a destăinuit însfârşit ce credea el despre mine.

– După ce mi-ai povestit de ce te-au judecat, credeam că ai născocit o legendă. Nu eram sigur de cele spuse de tine. Ţara asta e plină de legende şi născociri despre eroi.

– Asta nu-i ţara mea! Noi am fost cotropiţi!

– Dragă iohan, te rog iartă-mă. de azi înainte te voi numi her Comandant.

– Ih est her zeki! -I-am răspuns eu într-o germană pocită, învăţată tot de la dânsul.

Mai târziu aveam să aflu că porţioarele de pâine, care m-au susţinut î clipele grele au fost strânse câte o fârâmitură din porţiile nemţilor.