Єi atunci ei au юinut sfat



Yüklə 1,65 Mb.
səhifə42/52
tarix08.11.2017
ölçüsü1,65 Mb.
#31032
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   52

ÎNĂSPRIREA


Odată cu începerea luni martie supraveghetorii devenise mai răi decât confraţii lor de castă– câinii. Se aninau de orice flecuşteţ. BUR-ul şi carcerele erau arhipline. Rândul la carceră ajunsese la trei luni. Fiecare deţinut avea un fişier în care se făceau zilnic însemnări despre abaterile deţinutului de la regim. Pe fişier în colţul din stânga era imprimat numărul fiecăruia. Numerele de pe haine şi de pe căciuli trebuiau întreţinute în ordine. Dacă unul din ele nu era conform cerinţelor încasai numaidecât câteva zile de carceră.

În lagăr era un zugrav cu pretenţii de pictor, care ne aplica numerele pe haină cu un fel de tuş. Îi spunea acestui mâzgâlici Vladimir Rudciuc. El se deosebea dintre toţi zekii. Avea pretenţii de dvorean şi avea o chilie aparte. Acolo puteai să vezi câteva albume cu reproduceri, o chitară cu un canaf roşu purpuriu aninată în cui. Spre deosebire de noi el nu purta numere dar totdeauna îl vedeam într-un costum negru. Adesea îi plăcea să scuture cu sfârla praful de pe haină. Era înalt, aproape de doi metri. Parul castaniu era puţin ondulat şi-i plăcea să-l îndrepte demonstrativ cu degetul mic sau printr-o smucitură de cap însoţită de suflare cu buzele. Avea nişte ochi de un albastru spălăcit , dar foarte iscoditori. Veşnic cânta unul şi acelaşi cântec: “Brodiaga Baikal pereehal…“ şi se acompania la chitară zgâlţâind-o să scoată vibraţii. Avea un bas profund, de o puritate rară. Dacă nu, cei gură cască îl aplaudam mai lua câteva acorduri la chitară, ca să ne uimească definitiv. Apoi aşa ca pentru sine scotea nişte sunete faţete şi intona ceva. După ce se mai schimbau careva vorbe cu multe înţelesuri careva îl ruga să declame ceva. El cu mare plăcere declama de fiecare dată “Stihi o sovetskom pasporte” de V. Maiakovski. Declama ba patetic, ba cu o ură furibundă, ca după ultimele cuvinte să se prăbuşească simulând un consum enorm de energie. Dar cea mai mare pasiune a sa era să privească zeci de minute în şir la reproducerile din album printr-o pâlnie făcută din carton. Unii afirmau precum că el li s-a destăinuit ca a fost secretarul patriarhului Rusiei, alţii ziceau că a fost arhidiacon în catedrala de la Odessa. Însă mulţi se fereau de dânsul socotindu-l turnător de speţă înaltă.

Tot mai des în ultimul timp aveau loc evadări din diferite lagăre, dar foarte rar erau reuşite şi în legătură cu acest fapt circulau şi nişte zvonuri printre deţinuţi. Se zicea că e posibil să să ne aplice numărul personal pe corp, dar nimeni nu ştia în ce parte a corpului şi prin ce procedeu. Unii spuneau că e posibil să fim dăngăluiţi ca vitele. Lui Rudciuc îi plăcea să fie numărul tatuat aşa ca la Karzubîi. Acets deţinut venea din lumea hoţilor, dar a agăţat şi art. 58 în legătură cu mai multe evadări pe care le-a făcut. În timpul ultimei evadări a spintecat javra care l-a ajuns din urmă şi aşa a devenit deţinut politic. El se deosebea de noi toţi în primul rând prin cunoaşterea jargonului hoţesc de lagăr. era protejat de şef ca de-al lor. Lucra la tăiat pâinea. Pe piept îl avea tatuat pe Stalin, iar dedesubt numărul lui personal K666. Această coincidenţă cu numărul apocaliptic îl făcea mândru de sine şi toată vara umbla cu cămaşa mai mult descheiată ca să i se vadă “opera de artă”. Ce-i drept Stalin era tatuat reuşit. Karzubîi a fost copil de stradă, aproape toată viaţa a trăit în colonii şi în lagăre. A trecut toate treptele de hoţ până a ajuns hoţ în lege, apoi a fost descalificat şi era în gradul de “suka”. De multe ori venea la Rudciuc şi îl ruga să cânte cântecele lor hoţeşti. Cel mai cu suflet intona el un cântec:



Tovarişci Stalin!

Vî bolişoi ucionnîi,

Vo vseh naukah znaete vî tolk,

A ia prostoi sovetskii zakliucennîi,

I moi tovarişci serîi brianskii volk.

Seiacas siju ia v Turuhanskom krae,

Gde pri ţarizme v ssîlke bîli vî

Za cto siju, vo istinu ne znaiu,

No prokurorî kak vsegda pravî.

Rudciuc stătea ca vrăjit în poziţia în care l-a prins vremea şi nici nu se clintea. La sfârşit bătea de două ori din palme şi de multe ori îi zicea “bravo”! Apoi la încheierea actului teatralizat exclama: ”Da! Stalin golova”!

Chiar şi după mulţi ani de şedere în lagăr erau încă mulţi distrofici care îl venerau cu limbă de moarte pe tătucul popoarelor.

PRIMĂVARA


Erau primele zile ale lunii martie 1953. În lagăr se dublase numărul supraveghetorilor. Fiecare baracă era controlată şi dimineaţa şi seara. La turnurile de veghe apăruse mitraliere, iar patrulele însoţite de câini controlau în permanenţă zona. Această agitaţie neobişnuită prevestea parcă ceva. Cei mai mulţi se gândeau că a fost descoperit vre-un plan de evadare. Sectanţii se rugau până la epuizare lui Dumnezeu, ca nu cumva să vină ceasul cel rău şi să ne pună numere cu dangaua pe corp. şi credeau că acest lucru îl va face Rudciuc, de-o fi să se împlinească şi această nebunie omenească .Ziceau că-i Lucifer în carne şi oase. Când îl întâlneau îl ocoleau de departe şi se mai uitau şi în urmă dacă nu-i ajunge. Unul din deţinuţi chiar afirma că ar fi văzut în chilie la Vladimir într-o cutie metalică literele alfabetului chirilic de mărimea unui centimetru aproximativ şi cifrele de la 1 la 9 confecţionate din metal. O fi fost drept sau nu era greu de spus.

Într-un sfârşit am înţeles şi noi de ce s-a înteţit regimul. Portretul Marelui Tătuc al popoarelor, care atârna la intrarea în zona garnizoanei care ne păzea, avea o panglică neagră în colţ. Multora nu le venea să creadă ochilor. Unii din ei îl socoteau nemuritor, şi în lagăr erau mulţi din ăştea. Cei drept nu răcneau isteric, nu boceau, dar erau ferm convinşi că plecarea lui din viaţă e o mare pierdere pentru clasa proletară. ştirea s-a răspândit prin tot lagărul ca fulgerul pe cer. O explozie de bucurie a cuprins cea mai mare parte a deţinuţilor. Primii care şi-au manifestat bucuria au fost banderoviştii. Se adunau în cete, discutau aprins şi cântau. Supraveghetorii încercau fără succes să-i disperseze, dar ei se regrupau în alte cete şi mai mari şi o ţineau tot cu cântece. Evenimentul a pus faţă în faţă două lumi. De o parte se afla casta superioară şi o parte din mulţimea zombată care deplângeau moartea idolului lor, iar pe de altă parte era o masă de oameni naivi care credeau că în cel mai scurt timp se vor deschide porţile închisorilor şi vor da toţi năvală la libertate.

Stingerea a fost dată mai devreme ca să reuşească să împrăştie şi să încuie prin barăci mulţimea înfierbântată. După stingere cei din barăci n-au dormit toată noaptea tot căutând răspuns la întrebarea ce va fi cu noi mai departe. Nimeni însă aşa şi n-a găsit răspunsul iar în zori s-a auzit comanda: “Deşteptarea!”

În barăci au năvălit o mulţime de gardieni obligându-ne să facem cât mai repede aşternuturile şi să ieşim la încolonare. Când toţi cei aproape 3 mii de osândiţi la catorgă am fost încolonaţi, în faţa noastră, pe un dâmbuşor s-au postat toţi gardienii în frunte cu superiorul lor Tatarin. Cum numai mulţimea s-a mai domolit, în văzduhul rece de dimineaţă s-a auzit un tenor puţin răguşit. “Cetăţeni deţinuţi! Sunt împuternicit să vă aduc la cunoştinţă o veste care a mâhnit profund clasa proletară din întreaga lume! Zilele acestea a încetat să bată inima părintelui popoarelor – Iosif Visarionovici Stalin”.

Din inimile acestor fiinţe umilite şi împinse până la limita de animale înfometate, cu voia sau fără voia lor, fără nici o comandă a izbucnit un strigăt ca un tunet: URA-A-A însoţit de aruncarea căciulilor în sus. Gardienii s-au lipit unii de alţii grămăjoară şi aşteptau ca mulţimea exaltată să se liniştească. De la turnurile de veghe şi de după sârma ghimpată ne priveau soldaţii cu răsuflarea tăiată şi cu degetul aşezat pe trăgaciul mitralierelor aşteptând comanda superiorilor. Clipe de incertitudine, în care numai Dumnezeu unul ştie cum ne-a ocrotit, au trecut pe de-asupra noastră ducând cu ele o mare nenorocire care s-ar fi putut dezlănţui. Faţa lui Tatarin era stacojie. Ura i-a umplut inima cu venin şi el a continuat aproape scrâşnind: “Vă previn, că în aceste zile de mare durere a proletariatului vom fi necruţători cu duşmanii de clasă şi vom pedepsi cu cruzime orice abatere de la regim. De aici se ajunge la libertate numai prin muncă cu dăruire de sine”.

M-au trecut fiorii, iar inima a început să-şi facă de cap. Noroc că era unul în lagăr care îl făcea pe măscăriciul anume atunci când situaţia era mai încordată. N-a răbdat nici de data asta şi a strigat: “Fraţilor, înainte după gorbuşcă!”

Ştirea a bulversat întreaga zonă. Toţi se dădeau cu părerea despre posibilele schimbări. În una din zilele care au urmat nu ştiu din ce cauză se întrerupsese curentul electric şi am intrat în secţia de turnătorie ca să ne mai încălzim niţel şi să mai aflăm ceva noutăţi. Mai mulţi deţinuţi stăteau grămăjoară în jurul unui om, care recent fusese transferat din brigada nr. 1 a lui Baranciuc în secţia de turnătorie. Era înalt, slăbănog, cu o faţă lunguiaţă şi barbă ascuţită. Avea nişte ochi foarte lucitori şi cînd se uita la om parcă toată făptura lui vroia să te întrebe ceva. Avea la vreo 40 de ani, dar părea mult mai chinuit de viaţă. El se deosebea de ceilalţi. Avea şi haine ca ale noastre şi numere, dar nu ştiu prin ce miracol le păstra mai curate ca ale noastre. Se vede că era din intelectuali şi părea, nu ştiu cum, ciudat. Purta şi la lucru în mână mătănii ca un bun credincios, deşi nu făcea parte din nici o sectă. Cînd le mişca dintr-o parte în alta, mişca şi buzele, de parcă spunea o rugăciune în gând. Era atât de captivat de lucrul acesta, că nu observa nimic în jur.

Discutau aprins aceleaşi lucruri care ne frământau pe noi toţi în zilele acelea - cum se va răsfrânge asupra noastră moartea marelui conducător. Un evreu, care făcuse până la război facultatea la Bucureşti şi-a dat cu părerea că Stalin a fost unul din puţinii tirani care a murit în aşternutul propriu şi că după moartea lui Uniunea Sovietică ar putea să aibă soarta Greciei după moartea lui Alexandru cel Mare, iar nouă poate să ne surâdă libertatea.

Alexandru Isaevici Soljeniţîn, aşa îi spunea bărbatului cu mătănii, a intrat în vorbă:

– Istoria niciodată nu se repetă întocmai. şi-apoi, această sistemă antropofagă a fost creată împreună cu o religie sofisticată. Orice sistemă poate dispărea într-o noapte, pe când religia nu piere odată cu sistemul. Vor încerca să-l zeifice şi pe al doilea aşa cum l-au zeificat pe primul. În lume trebuie să se întâmple prea multe lucruri, ca valul schimbărilor să ajungă şi la noi.

– Dvs. credeţi că în lume totul a încremenit aşa cum ar fi vrut despotul? – îl întrebă Petrică.

– Dragii mei tovarăşi de suferinţă, pe noi ne păzeşte zi şi noapte o armată mare de trântori. Ei sunt asiguraţi cu toate bunătăţile vieţii, graţie muncii şi sudorii noastre. Dacă pe noi ne eliberează, credeţi că ei ar dori să pună mâna pe rangă şi târnăcop? Ei nu sânt capabili să facă altceva. Profesia lor, într-un fel, are ceva comun cu cea a hoţilor în lege. Sunt obişnuiţi să se hrănească din sudoare străină. Ei, în care câmp de muncă productivă ar putea fi plasaţi?

– Adică savanţii şi generalii au învăţat să împingă roaba, dar ei ce, n-ar putea? – s-a amestecat în vorbă Petrică.

– Desigur că ar putea, însă problema e în noi şi rudele noastre. Luaţi la un loc noi suntem câteva milioane. Câţi însă oare din noi odată ajunşi la libertate vor recunoaşte şi vor povesti că sunt “duşmani ai poporului”? Ce vor zice acei care vor rămâne vii şi se vor întoarce acasă din Spassk? Vor putea ei oare spune adevărul despre faptul cum au pierdut un picior, o mână, nasul, o ureche? Ce vor răspunde când nepoţii îi vor întreba: “pentru ce, bunele, te-ai luptat, în care bătălie ai fost de-ai rămas atât de schilod şi nici o decoraţie măcar nu ţi-au dat”?

– Domnule Soljeniţîn, eu unul m-am gândit că noi înşine suntem un document istoric viu, care nu-i atât de uşor să-l camuflezi de omenire – a remarcat evreul.

– Până omenirea ne va preţui ca document istoric, noi chiar mâine ajunşi acasă, ar trebui să povestim cum am zidit măreţele construcţii comsomoliste. De fapt anume de asta şi se tem cei din sistemă. Noi suntem ca o bombă vie, care explodând va deteriora totul din interior şi nu ştiu dacă careva din ei va risca să arunce o aşa bombă dincolo de sârma ghimpată, aşa că până la libertate mai este o cale lungă. Dar mişcarea spre ea a şi început.

A apărut curentul electric şi noi ca smunciţi am alergat la sectoarele noastre. Eu lucram la producerea mortarului pentru ambele brigăzi, iar Masamed, aşa îi spunea evreului, căra cărămizi cu roaba şi le ridica la etajul doi cu o macara micuţă de tip “pioner”. De la el am avut să aflu că acest rus, cu ochi limpezi şi pătrunzători, care era cu vreo 10 ani mai mare ca mine, dovedise să facă la libertate o facultate, războiul până la terminarea lui şi reuşise să ajungă şi la gradul de căpitan. Pentru administraţie el era o unitate la număr, ca şi noi toţi şi ducea aceeaşi cruce, însă el era unul dintre acei zeki care mai târziu a avut să spună omenirii prin opera sa groaznicul adevăr despre holocaustul totalitar din Rusia, e vorba de “Arhipelagul GULAG”. Camarazii lui de brigadă povesteau că el cu ajutorul mătăniilor face stocarea în memorie într-o ordine exemplară a materialului factologic pe care cândva îl va aşterne pe hârtie. Deoarece gardienii de acum de câteva ori i-au luat foile scrise pentru care a făcut şi carceră şi BUR, e nevoit să-şi scrie cartea în memorie şi o repetă zilnic ca pe o rugăciune, ca pe un imn închinat milioanelor de robi din tot Gulagul.

Masamed era un om ciudat, parcă era zidit numai din muşchi şi era foarte rezistent la frig. Uneori ieşea desculţ afară pe zăpadă. A rămas plăcut surprins, aflând că eu sunt din Basarabia.

– Ştii, Ionele, eu sunt adânc recunoscător poporului român, care ne-a primit şi ne-a încălzit la sânul lui ca o mamă. Trăind în România eu n-am simţit că sunt pribeag.

– Dar iată Ana Pauker n-a crezut aşa şi ne-a vândut bolşevicilor!

– Dragul meu, nu ea v-a vândut. V-au vândut alţii la târgul de la Ialta!

Ş-apoi nu aş vrea să crezi greşit că poporul evreu este alcătuit numai din proroci şi sfinţi. Începând cu Cain şi până la acei care l-au răstignit pe Hristos, am avut ca orice popor– de toată mâna!

Într-o dimineaţă Masamed a lipsit de la numărătoare. L-au găsit mort pe laviţa lui de la etajul trei. N-a avut nici o inscripţie şi nici n-a fost înjunghiat. A murit de moarte bună.




Yüklə 1,65 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   38   39   40   41   42   43   44   45   ...   52




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin