Єi atunci ei au юinut sfat

Legea nouă

De la Comitet li s-a spus oamenilor că toate judecăţile de la români pentru haturi sunt anulate. Acum este un singur stăpân, Statul, şi oamenii nu au de ce să se judece. Se vorbea prin sat că se vor aduce nişte tractoare puternice, ca tancurile, care vor ara toate haturile, iar pământul se va lucra în comun de către toţi oamenii împreună şi toamna i se va da fiecăruia cât i se cuvine, ca să aibă cu ce trăi.

După primele valuri de deportări, în sat s-a instaurat o linişte apăsătoare, ca de mormânt. Oamenii deveniseră îngânduraţi, tăcuţi şi speriaţi. Chiar dacă se întâlneau câte doi la fântână ori în câmp, vorbeau în şoaptă, să nu-i audă cineva. Şi această linişte ameninţătoare a ţinut până în primăvară.

Spre iarnă, când s-au înscăunat legile, bunelul dormea acasă mai des, dar avea un pat aşternut în sarai, acolo unde erau şi caii. Când îl rugam să ne mai spună vreo poveste, după o tăcere îndelungată spunea:

– De poveşti le arde acum numai golanilor, dar din păcate ei, dragul tatei, nu le ştiu. Se vede că în afară de prostie şi răutate, aceştea n-au mai apucat nimic de la părinţii lor.

Pe atunci aveam un câine pe nume Tărcuş. De la o vreme bunelul, de câte ori ieşea din casă, lua pentru el o bucată de mămăligă ori pâine, iar javra îl aştepta nerăbdător pe stăpân şi-i dădea din coadă. Moşneagul îi aşternuse chiar lângă prag o manta veche şi ruptă, iar el o îndrăgise şi nu se mişca de pe ea. Într-o zi, când la noi venise un mahalagiu, Tărcuş s-a năpustit la el cu un lătrat furios, rânjindu-i colţii.

În sfârşit, l-am văzut şi pe sărmanul tătucă zâmbind. A potolit câinele şi a zis:

– Ho-o-o, Tărcuş! Că aista-i ca şi mine, vai de capul lui.

După ce-am rămas noi singuri, moşneagul a netezit câinele şi a devenit parcă mai voios. Tărcuş tot mai des dădea de ştire când venea cineva străin, iar bietul bunel tot mai des tresărea la lătratul câinelui şi mă trimitea pe mine înainte să văd cine e la poartă.

Eu umblam regulat la şcoală, însuşisem bine scrisul noii împărăţii, ba chiar ştiam şi câteva cuvinte în limba veneticilor. Odată, pentru o serbare, mi-au dat să învăţ o poezie care se numea “Întâiul deputat". Era scrisă într-o limbă pocită şi suna parcă altfel decât ceea ce învăţasem până atunci: "Ce te legeni, codrule", "O, mamă", "Somnoroase păsărele".

Întrucât poezia „Întâiul deputat” nu se prea lipea de mine, într-o zi învăţătorul mi-a dat un portret dintr-o carte - un om cu mustăţi întortocheate şi păr negru des pe cap. Mi-a spus că acesta-i Stalin, primul deputat care are grijă de toate popoarele lumii, tot el şi conducătorul noii stăpâniri. Am luat foaia cu chipul lui Stalin şi am pus-o într-un caiet să nu se boţească.

Pe drum spre casă, am scos caietul cu pricina şi m-am mai uitat o dată la portret. De pe hârtia puţin îngălbenită mă sfredeleau doi ochi mici de o culoare nedesluşită, care nu semănau deloc cu ochii mari şi veşnic umezi ai lui Tărcuş. De la ochii ce mă priveau de sub sprâncenele negre şi stufoase, adia parcă a vânturi siberiene, iar mustăţile parcă mă înghim­pau prin trăistuţa în care îmi duceam caietele şi o carte de istorie sovietică.

Venea primăvara şi moşneagul scotea tot mai des vitele afară la iesle şi mă învăţa cum să lucrez cu săceala, iar Florica întindea capul, aşteptând s-o scarpin sub bărbie.

Peste primele deportări se aşternea uitarea. Frica se ghemuise undeva în inimă, pentru că din când în când se mai zvonea că iar au să ridice, dar, chipurile, numai pe acei care au stat în puşcărie la români.
* * *
După deprinderea din anii trecuţi, bunelul a semănat arpagic, a pus ceapă, usturoi, dar de toate mai puţin decât în ceilalţi ani. Aşa cum nu se mai organizau iarmaroace, nu aveai unde vinde producţia.

De cum venise primăvara, mă duceam mai rar la şcoală. Materialul îl ştiam aproape pe de rost şi învăţătorul nu mai avea ce să-mi dea să învăţ.

Odată i-am arătat bunelului foaia cu portretul lui Stalin, iar el mi-a spus că acesta-i împăratul golanilor şi din pricina lui este nevoit să nu doarmă noaptea liniştit în aşternutul său.

Spre sfârşitul primăverii, tot mai des se auzea huruit de maşini şi se vedeau avioane zburând. Oamenii vorbeau că nu-i curat lucrul acesta şi are chip să se înceapă un război cu împărăţia neamţului, iar pe noi ne aştepta la deal în ţarină căsoaia bătrânului Gavriil. Acolo parcă ne era scăparea şi refugiul de vitregiile lumeşti, pentru că acolo se doseau mulţi oameni care umblau fugari.

Nu ştiu de ce căsoaia mă atrăgea mai mult decât casa bunelului şi a mamei, aveam impresia că acolo zace, ascunsă în pământ, o comoară pusă anume pentru mine de careva dintre străbuneii mei. Dar poate acolo era ascunsă o părticică din istoria neamului nostru şi era vegheată de cele trei movile misterioase pe lângă care am trecut, seară şi dimineaţă, toată copilăria mea. Una din cele trei movile mi se părea că-i movila lui Burcel, despre care învăţasem la istorie.

Am început a scoate vitele la păscut şi căsoaia parcă a devenit mai veselă, iar valea Hârtopului s-a umplut de zarva noastră.

Timpul se scurgea şi fără să-mi dau seama, istoria cu tăvălugul ei trecea peste noi ba într-o parte, ba în alta, apăsându-ne îngrozitor şi îngropând în pământ tot ce aveam noi mai de preţ.

A trecut primăvara şi s-a început pe neobservate vara, iar grija mea zilnică era să duc şi să aduc vitele de la păscut.

În una din zile, cam pe la amiază, a venit la deal tătuca. Era îngrijorat de tot, a spus că trebuie să luăm vitele şi să plecăm acasă, căci vremea este tare la cumpene. S-a început războiul. Mi-a spus că nu se ştie cum va fi mai departe, dar până când se va mai linişti vremea, voi paşte vaca mai aproape de sat, pe la hotarul Drochiei.

III.

Mişcarea nemţilor

spre Răsărit

Pe lângă satul nostru era un drum care ducea în şleahul Bălţilor şi iată, pe acest drum au început să apară tehnica militară, motociclete, camioane, iar prin aer tot mai des se auzeau zburând avioane. Acest uruit, această forfotă căra spre Răsărit zi şi noapte armată germană şi românească. Înspre miazăzi, vreo câteva zile s-au auzit bubuituri de tun.

Comitetele sărăcimii s-au dizolvat şi în sat nu mai era nici o conducere. Se zvonea că se va înfiinţa din nou primăria şi postul de jandarmi. Dar până una-alta, oamenii au sfărâmat uşa de la cooperativă şi au cărat care şi cât a putut acasă. Lumea era pornită pe distrugere şi instinctele omeneşti ţinute în frâu sute de ani de biserică şi alte instituţii acum s-au dezlănţuit şi au trecut într-un dezmăţ anarhic. Îi căutau pe cei din comitete şi-i băteau până îi zvântau.

Într-o noapte, la mama a venit Vasilina şi s-a rugat să o primească la noi. Ea făcuse parte din activul stăpânirii ruseşti care acum era împinsă tot mai spre răsărit. Această femeie tânără, rotunjoară şi grăsuţă se trăgea dintr-o familie de ruşi din mahalaua de la Trei Ileni. Ea îi era bunelului fină, el o cununase cu o rudă de a sa şi cu timpul a început să se ascundă în casa lui bunelul. Nemţii au distrus şi au dat foc coloniilor evreieşti de la Briceva şi Zguriţa, iar mulţimea încrâncenată din satele vecine a început a prăda casele care n-au reuşit să ardă şi au rămas fără stăpânire.

Un mahalagiu i-a propus tătucăi să se ducă la Zguriţa după lucruri jidoveşti, că lumea aduce căruţe de mobilă şi haine bune.

– Dragul moşului, de mi-ar da Dumnezeu zile să-mi port eu sumanul meu. Munca străină nu te încălzeşte. Sudoarea şi munca ta şi uneori ţi-o ia dracul, dar mite când e vorba de muncă străină: nu numai că ţi-o ia, ci te ia şi pe tine.

În timp ce unii erau ocupaţi cu aducerea lucrurilor de la Zguriţa, alţii se duceau tot mai spre răsărit, semănând moarte. Spre şleahul Bălţilor, zi şi noapte, tot trecea necontenit tehnică şi armată nemţească, dar pe acest drum au început să ducă sub convoi, spre răsărit, şi grupuri de evrei. Duceau femei şi bărbaţi, bătrâni, copii de toate vârstele, tineri. Feţele lor schimonosite de chinuri, de foame şi de sete erau prinse în cleştele groazei. Ochii lor erau absenţi din lume. Astfel, viaţa pentru ei parcă nu mai avea nici un rost. Fiecare dintre ei ducea o cruce mare, nevăzută, şi grea spre Golgota.

Pe marginea drumului erau câteva fântâni cu cumpănă şi ciutură de lemn. În aceste zile, eu o păştem pe Florica de funie. Îmi era frică să mă duc tocmai la deal în ţarină şi nici bunelul nu-mi dădea voie, spunea că acum e mai bine să ne ţinem pe aproape de casă.

Dinspre marginea satului am văzut cum venea spre fântâna de sub costişă un convoi cu evrei care erau duşi de câţiva soldaţi nemţi. Aproape de fântână, o fată cu o gâţă groasă, ce-i ajungea până pe şale, s-a rugat se vede de un soldat să-i dea voie să bea apă din ciutură. Soldatul a bolborosit ceva şi i-a arătat spre fântână. Fata a înşfăcat cu amândouă mâinile ciutura şi a vârât capul în ea să-şi potolească setea. După ce a băut lacom câteva înghiţituri, a luat apă cu pumnul şi a dat-o pe faţă. În acel moment, un soldat a împuşcat-o în ceafă şi întreaga ei făptură s-a cutremurat de durere. Am avut atunci nenorocul să văd o privelişte înspăimântătoare: fata a căzut cu capul în ciutură, iar cu mâinile parcă a încercat să se apuce de ceva. Ciutura cu capul fetei s-a aşezat la pământ, iar trupul ei s-a aşternut fără putere pe marginea drumului. Din ciutură a început să se verse apă în două cu sânge nevinovat. Din mulţime s-au auzit răcnete, iar soldaţii au început să lovească în oameni cu paturile armelor şi să-i împingă să meargă înainte. Eu am lepădat vaca şi am luat-o la fugă spre gârlă, crezând că nemţii se fugăresc după mine. Am ajuns acasă alb ca varul de spaimă şi am alergat la bunelul în prisacă. I-am spus de cele întâmplate, iar el, fără să mai stea pe gânduri, a pus capacul la stup şi a mers cu mine. Ne-am dus să aducem vaca care a şi făcut stricăciune într-un lan de popuşoi.

Trupul neînsufleţit al fetei stătea întins de-a lungul drumului cu capul în ciutură, de unde îşi sorbise ultima înghiţitură de chin.

Noi am luat vaca de parcă am fi furat ceva. Bunelul o bătea cu o vărguţă pe sărmana Florică din urmă, iar eu o duceam de cap tot o fugă spre punte. După ce am trecut dincolo de răchiţi, ne-am prins a linişti şi noi, şi bietul animal. Sărmana vită nu putea să ştie ce ne-a apucat pe noi, după cum nu putea să ştie că tot pământul este învăluit de para războiului dintre cele două împărăţii care, fiecare în felul ei, socotea că are dreptul asupra vieţilor omeneşti.

De locul cu întâmplarea lugubră n-a îndrăznit să se apropie nimeni. Până la apus de soare evreica a stat aşternută de-a lungul drumului, singură între cer şi pământ. Iar autocamioanele cu soldaţi tot treceau spre răsărit şi nimeni nici nu se uita la trupul din care a fost smulsă viaţa în cel mai barbar mod cu putinţă.

A doua zi am luat vaca de funie şi m-am dus s-o pasc. Fântâna unde fusese săvârşită crima stătea singuratică, cu cumpăna spre cer, de parcă se ruga la Dumnezeu să-i ierte pe oameni pentru toate fărădelegile făcute.

Ajuns până la hotarul Drochiei cu păscutul, acolo unde drumul se desface în două, am văzut un mormânt cu ţărână proaspătă şi jilavă pe dânsul, dar fără cruce….
* * *
Mama avea o soră – tanti Vera – căsătorită cu un învă­ţător de la Cernoleuca, care se trăgea din părţile Chetrosului. Cică Vâşculenii erau dintr-o familie cu mulţi copii şi împân­ziseră mai bine de jumătate de Basarabie. Care era învăţător, care era preot ori medic. Bărbatul lui tanti Vera era un om înalt şi zdravăn. Avea o faţă rumenă, era foarte vioi şi milităros. Eu, care eram deprins să zburd ca un buiestraş, nu îmi prea convenea disciplina lui.

După ce s-au mai limpezit apele, în localitate a fost des­chis un post de jandarmi, iar în calitate de primar l-au numit pe acest moş al meu, Vasile Vâşcu. În câteva zile mulţimea s-a mai potolit şi disciplina s-a instalat în toată comuna, fără cârtire. Au început să-i caute şi să-i tragă pe la icoane pe foştii activişti care nu dovediseră să se ascundă.

Puterea care s-a dus îi mai chema şi-i chinuia pe oameni noaptea (pe o parte din săteni i-a deportat în Siberia), iar orânduirea care-a venit îi chema pe activişti ziua, în amiaza mare, şi le mai ardeau câte un pui de bătaie, aşa, ca să le fie de învăţătură. Tehnică spre răsărit mergea tot mai puţină, nu se mai auzeau bubuiturile de tun, dar seara încă nu ne permiteau să ieşim din ogradă.

Vasilina continua să se ascundă la noi. Ştia toate tainele gospodăriei noastre. Într-o bună zi, ginerele bunelului, care de vreo trei săptămâni era primar, a venit acasă cu o droaie de nemţi ca să-i pună la masă. Au aşezat masa în casa cea mare, iar Vasilina stătea ascunsă pe cuptor. Bietul meu tătucă, de unde putea el să ştie că linia frontului trecea chiar prin mijlocul casei lui. Pe o parte de linie, pe cuptor, stăteau ascunşi bolşevicii, iar în casa cea mare, la masă, petreceau naţional-socialiştii. Pe când ospăţul era în toi, un neamţ mare şi roşcat a stricat aerul, făcând un zgomot de tocmai s-a răsunat casa, iar ceilalţi se dădeau pe spate de râs. Bunelul a zis aşa, într-o doară, "Hude-o, brâncă!", însă ginerele a tradus "Să fii sănătos".

Într-un târziu, după miezul nopţii, compania cherchelită de vinul tătucăi a început să se cărăbănească, mai întâi udându-i gardul pe la cornuri, ca toţi câinii când se pornesc la drum. A doua zi, cu noaptea în cap, s-a dus şi Vasilina într-o direcţie ştiută numai de dânsa.

Peste vreo două luni pe Vâşcu l-au arestat şi l-au dus într-un lagăr de concentrare, la Vertujeni. Se răsteau cam clănţos şi la bunelul, dar el le-a spus că nu se ocupă cu politica, ştie doar să facă vin bun şi să strângă miere. După ce s-a mai luminat cerul, bunica şi-a ocupat iar locul ei de totdeauna la cuptoraş, iar noi, împreună cu bunelul şi cu o fiică de-a lui mai mică decât mine, ne-am văzut de treabă la munca câmpului.

După ce musafirii nepoftiţi s-au dus, bunelul mi-a zis:

– Haidem Vaniuşca la lucru, că rele zile o ajuns sireaca Basarabie. Ei vin şi se duc, dar treaba noastră-i să lucrăm pământul. Cei cu un corn şi cu stea roşie în frunte umblau să mă ridice în Siberia. Şi naiba să-i ştie ce fel de draci cu un singur corn sunt, dar îs mai răi decât cei cu două. Iar aiştia, după ce-au mâncat şi au băut, nici bodaproste n-au zis, numai mi-au pişat gardurile.

– Pantilimoane, zi şi tu bodaproste că s-au dus. Sărăcia nu ni s-a mai trage dintr-aceea că i-am hrănit, îi mai rău de cei pe care i-au ridicat şi de trupul acela care putrezeşte la hotarul Drochiei. Pe noi, Slavă Domnului, ne-a înconjurat urgia.
* * *
S-au început concentrările şi satul, zi şi noapte era străpuns de bocete care mai de care mai jeloase şi sfâşietoare. Bocetele erau trimise către Dumnezeu şi prin ele i se mărturisea tot blestemul şi urgia care se abătuse asupra noas­tră. Îl luaseră şi pe feciorul tătucăi la concentrare şi am rămas pe capul lui o armată de nepoţi. El era unicul sprijin al întregului nostru neam. Într-o zi, mergând la deal, cu o mare durere în suflet, mi-a spus:

– Vaniuşca, mătincă cu şcoala om mai aştepta vre-un an, doi. Poate s-a potoli focul şi para asta care s-a abătut asupra noastră. Da’ aici, iată, şi pe moş-tu Vasile l-au luat şi la Măriuţa îs patru, unul după altul, ca ulcelele .

În sat, rar cine primea gazete şi era numai un aparat de radio la un învăţător. Probabil, pe atunci n-o fi existând prea multe nicăieri.. Noutăţile de pe front veneau doar prin scrisori, dar de cele mai multe ori ele circulau din sat în sat, din gură-n gură, ca zvonurile. Dar nici unele, nici altele nu ne mai puteau reda toate grozăviile care se petreceau acolo… Iar cei doi monştri încăieraţi hăcuiau în oameni ca în curechi, caliceau şi omorau suflete nevinovate. Au început a veni primii caliciţi acasă, primele telegrame cu numele celor căzuţi pe front, şi abia atunci lumea a început să afle adevărul despre război. Se vorbea că pârjolul războiului se întoarce de la răsărit iar spre asfinţit şi cică se anunţă a fi mai groaznic decât atunci când a trecut încolo.

Într-o zi, a venit un jandarm la mătuşa Vera şi i-a adus un document de la autorităţi, precum că are dreptul să plece şi să-şi vadă bărbatul la lagărul din Vertujeni. A doua zi, de dimineaţă, s-a început pregătirea de plecare, femeile au copt toată ziua, au tăiat şi pregătit nişte păsări. Spre seară bunelul a uns căruţa, a trecut prin mână hălăturile de la cai, a umplut coşul căruţei cu lucernă. Când a început să amurgească, după ce s-au iertat cu noi cu toţi, bunelul şi tanti Vera s-au pornit la drum.

– Alisandră hăi, închideţi bine porţile. Da tu, Vaniuşca, să le legi şi să-i dai drumul lui Tărcuş slobod. Apoi, i s-a adresat bunicii: da tu, mă rog de mă iartă, îi vreme de război.Ca să nu-i vedem lacrimile, a dat repede în cai şi...duşi au fost. Noi i-am privit din urmă până au întors în şleah, iar biata mămucă plângea exact ca mama, fără glas şi îşi tot ştergea ochii cu colţul broboadei.

După ce-am făcut tot ce ne-a spus bunelul, am intrat în casă. Bunica a aprins candela şi multă vreme s-a rugat în faţa icoanelor. A oftat adânc şi a zis:

– Auzi-mă, Doamne, şi mă miluieşte!
* * *
Primul care a simţit că vine bunelul a fost Tărcuş. A sărit peste gard şi i-a ieşit înainte, iar eu am alergat la poartă, necăjindu-mă s-o deschid. A venit şi mama şi până seara am trăit cu impresiile lor de drum. Din toată vorba lor am înţeles că războiul iar se apropie de noi şi că pe nemţi îi mână înapoi spre asfinţit. Apoi, tanti Vera i-a spus mamei că Vasile al ei i-a dat de grijă să aducă la noi cei doi saci de cărţi din pod de la căsuţa cea mică, că aşa va fi mai bine. Pe înserate, toate cărţile au fost cărate la noi, în vale, şi aşezate în casa cea mare, pe sofa. Eu ştiam de ele şi din când în când primeam câte o carte de poveşti de Ion Creangă ori câte una de poezii de George Coşbuc. Însă, când am văzut atâtea cărţi la un loc, m-am zăpăcit. Nu-mi venea să cred că un om poate să aibă atât de multe cărţi. Cea mai mare problemă pentru mine era acum ce anume să citesc din această mulţime de cărţi. Hotarele patriei mele au început să se destrame, cărţile m-au dus la Bucureşti şi la gurile Dunării şi cel mai mult în Carpaţi. Astfel, a început să se realizeze visul meu şi al bunelului meu: să citesc, să învăţ…

Învăţătorii mei iubiţi au devenit poeţii, scriitorii şi istoricii neamului, însă cel mai mult au pus stăpânire pe mine Mihai Eminescu şi Ion Creangă. Pe măsură ce timpul trecea, citeam tot mai mult, citeam tot ce-mi cădea în mână. În mintea mea, noţiunea despre patrie şi capitală s-a conturat într-un sfârşit în hotarele ei fireşti.

Din zvonurile care circulau prin sat am înţeles că tăvălugul războiului vine iar spre noi. Văzduhul era spintecat tot mai des de avioane, iar drumurile gemeau sub greutatea tancurilor şi a altor maşini de război. Seara, când viaţa satului se mai aciua, se mai întâmpla să auzim bubuituri de tun spre răsărit.

Într-o noapte, moş Vasile (Vâşcu) a venit acasă cu un om, au mâncat din fugă şi s-au schimbat în alte haine, iar pe acelea care le-au dezbrăcat le-au uns cu gaz şi le-au dat foc.

Moşul spunea că omul necunoscut este un conducător de partizani. El ne-a spus că frontul este pe aproape şi că repede îi vor zdrobi pe nemţi. Şi-au luat de-ale gurii şi s-au mistuit în întunericul de unde au venit. Tot în noaptea aceea gospodăria ne-a fost înconjurată de o mulţime de soldaţi – un ofiţer şi câţiva civili care îi căutau pe cei doi fugari. Fiind întrebat unde sunt cei doi fugari, bunelul a răspuns că da, au fost, şi au luat doar de-ale gurii şi s-au dus înapoi de unde au venit, nu se ştie unde. Cu toate acestea, cei în civil au scuturat şi cercetat toată gospodăria aproape până dimineaţă. Negăsind ceea ce i-au interesat, au început să înjure şi să-l ameninţe pe tătuca care stătea în faţa lor în poziţia de drepţi, cum ştia el s-o facă încă din armată, de la rusul Nicolae…

Când s-au convins că nu pot să-i găsească pe cei doi fugari, l-au prevenit pe bunelul ca să anunţe la postul de jandarmi imediat ce vor apărea, în caz contrar, va răspunde cu capul. Au ieşit ca fulgerul din casă şi au plecat.

După ce a petrecut rânduri de musafiri toată noaptea, moşneagul a închis porţile, a intrat în casă şi a zis aşa ca pentru sine: “Apoi, apa trece, iar pietrele rămân şi-i bine, când apa-i limpede şi curge lin, dar e mare prăpădul, când curge apă tulbure şi mai duce cu sine şi unele pietre…”