Єi atunci ei au юinut sfat

CĂUTAREA DUŞMANULUI

Dincolo de baraj ne aşteptau vagonetele-platformă aşternute cu nişte pături. Ne-au încărcat pe toţi î trei vagonete, iar echipa de salvare a rămas să muncească. Tocmai când am ieşit din lift am răsuflat uşuraţi, fiiind siguri că ce a fost mai rău a trecut. Ne-au salvat, dar totuna am rămas marfă. Bucuria de a trăi e mare, chiar şi după sârma ghimpată. Ne-au dus în grabă în secţia de compresoare. Acolo era multă lumină şi căldură. Ne-au ordonat să ne dezbrăcăm până la piele. Picioarele ne erau vinete şi creţe. Într-o cizmă mai aveam apă, iar la alţii ambele cizme erau pline cu apă. Acolo era prezentă doctoriţa lagărului însoţită de doi sanitari , mai era şi căpitanul cu fălci de buldog. Ne-au lungit pe nişte pături şi au început să ne facă frecţii cu spirt amestecat cu oţet. Apoi căpitanul ne-a controlat după formulare şi semnele particulare de pe corp. Când s-a convins că americanii nu i-au schimbat “marfa” acolo sub pământ, ne-a ordonat să ne îmbrăcăm cu boarfele uscate aduse de la uscătorie. Ne-au dat fiecărui câte două cubuşoare de zahăr ca să rezistăm până în ziuă, apoi ne-au încărcat în maşina neagră, care era special amenajată ca să transporte deţinuţi. Odată ajunşi în zonă ne-au dus direct în secţia sanitară unde ne-u dat câte o porţie de griş şi un ceai, ne-au măsurat tempertura la toţi şi ne-au repartzat pe laviţele de acolo. Andreico avea tempertura foarte înaltă şi lui i-au dat nişte pastile. Tocmai aici şi-a dat seama că noi am fost salvaţi din captivitate, a vrut să se scoale, să ne îmbrăţişeze, dar n-a putut. Gerasimciuc a însurit complet în acele ceasuri lungi de aşteptare, când salvarea ne părea un miracol. Lumina zilei am văzut-o tocmai la deşteptre, care a avut loc cu o oră mai târziu, decât după regimul din lagăr. Când m-am trezit, l-am văzut pe Lucştas şezând pe laviţă, cu capul rezemat în mâini.

– Te simţi rău, şefule?

– Nu mi-i rău, dar am o stare pe care n-o pot descrie. În inimă mi s-a amestecat bucuria salvării noastre cu o revoltă sufletească. Eu mă aştept la interogări drastice în legutură ceia ce s-a întâmplat.

– Noi le construim mina, punându-ne viaţa în pericol pentru un ciorpac de lături şi tot noi să fim găsiţi vinovaţi de cele întâmplate?!– a întrebat mirat Luis.

– Băiete, tu a-i uitat care e dangaua pusă pe fruntea noastră? “Vrag naroda!” (duşman al poporului)– i-a lămurit Diacon, – În religia acestor strigoi n-ai să găseşti nicăieri teza iertării şi a iubirii. Şi cine e vinovat de toate relele care se întâmplă în Ţara asta? Ştiut lucru– ”Duşmanul poporului”!

Şi ca ţara să prospere, el trebuie căutat şi distrus până la capăt!

– După mine, această pecete ascunde şi ceva bun,– zise Petrică,– ascunde gândul, că noi trebuie să ne unim, să ne înfrăţim dacă vreţi, altfel v-om rămâne ca o turmă de animale.

– Ai dreptate, dar mai e ceva. E nevoie ca cei rămaşi în aşa zisa libertate să înţeleagă ca şi ei au devenit robi în numele unui ideal iluzoriu. Libertatea noastră e în mâinile celor de dincolo de sârma ghimpată, – m-am amestecat şi eu în vorbă.

– Atunci după părerea ta reiese că noi v-om fi purtaţi din lagăr în lagăr până v-om putrezi şi pe rând v-om ajunge cu toţii în groapa frăţească.

– Nu cred, pe lume nu există doar ţara declaratului paradis! Vă rog să nu uitaţi că pe planeta asta mai sunt şi alte ţări. Lumea este într-o interdependenţă permanentă. Ştiu un singur lucru, că nimic nu este veşnic.

A intrat doctoriţa şi discuţia s-a întrerupt. Avea o statură mijlocie, cu un nas cartoflos, ochii suri fără luciu. A dat bineţe şi apoi n-a mai scos nici un cuvânt, iar nouă ne era interzis să intrăm în vorbă cu ea. I-a măsurat mai întâi temperatura lui Andreico, apoi şi nouă pe rând. A plecat repede ca o furtună şi n-am mai văzut-o toată ziua.

După dejun l-au chemat pe Lucştas la grupa operativă. L-au ţinut aproape o oră. Din fugă ne-a şoptit că ei caută vinovatul în cauză.

Până la prânz ne-au trecut pe toţi pe la cabinetul “cumătrului”, tot căutând vinovatul şi nu cauza. Mi-a venit rândul şi mie.

– Şezi şi scrie cum s-a întâmplat, – s-a adresat către mine căpitanul Bolotov (acel cu fălcile de buldog). Mi-a întins o foaie de hârtie şi toc cu călimară. S-a adresat atât de blând, de-ţi venea să crezi că ţi-i prieten de-o viaţă.

Informaţia mea era scurtă, de-mi părea tocmai rău să stric pentru asta o foaie îtreagă. “S-au auzit trosnete de rupere a lemnelor, momentan a răbufnit puternic pământul şi ne-am pomenit izolaţi de toată lumea.”

– Atât?

– Mie aşa mi s-a întipărit momentul fatal!

– Nu, dragă Vania! Acesta-i sabotaj bine pus la cale, îndreptat împotriva construcţiilor noastre măreţe!

– În orice caz, din cele nouă suflete înmormântate de viu, nu i-a trecut prin cap nimănui să saboteze cu preţul propriei vieţi.

– Ortacii tăi spun, că tu ai smuncit puternic în urma lor cu BeCe-ul şi ai lovit în vagonete, iar acestea au sărit de pe linie şi au atins proptelele.

– BeCe-ul la prins vremea aproape de peretele din faţă a abatajului şi era dezninat de vagonete. Aşa că mai bine căutaţi cauza şi nu vinovatul. Dacă veţi găsi cauza adevărată, e posibil ca mai mult să nu se repete aşa o nenorocire.

Căpitanul a trântit cu pumnul în masă şi a răcnit, sărindu-i saliva din gură:

– Nu tu, un duşman înrăit, trebuie să mă înveţi ce să caut! Spune, cine te-a sfătuit să faci trebuşoara?

– De va fi să mor cândva, aceasta îl aşteaptă pe fiecare om, nu am de gând să mă sfătui să mor cu cineva împreună.

– Şi totuşi aţi mers la moarte aproape sigură numai să dăunaţi realizării planului la timp!

– Dar dacă noi n-am fi fost salvaţi, unde a-ţi fi căutat vinovatul?

– Tu încă ai îndrăzneala să dai întrebări? Aici întrebările le dau eu! Ai înţeles canalie?! Eu sunt stăpânul!

– Am înţeles demult asta, dar nu mă pot obişnui cu o aşa stare de lucruri. Suntem şi noi, deţinuţii oameni şi avem dreptul să gândim şi noi…

– Voi nu aveţi nici un drept, de aceea aţi şi nimerit aici! Spune cu cine te-ai sfătuit şi vei scăpa de Djezkazgan!

Lagărele de la minereurile de aramă erau groaza deţinuţilor. Erau mai de temut decât lagărele de la Magadan sau Vorkuta-Inta. Aici condiţiile de exploatare erau cele mai primitive. Forajul se făcea numai în uscat şi fără mască de protecţie. Pe lângă cupru în compoziţia rocilor însoţitoare erau cele mai diverse elemente şi substanţe chimice, care se ridicau în aer sub formă de praf în timpul prelucrării. Nu exustau sisteme de ventilaţie. Deţinuţii de acolo nu rezistau mai mult de 2-3 ani. Se îmbolnăveau de silicoză şi de alte boli ale căilor respiratorii.

Eram într-o situaţie extrem de dificilă. Aveam de ales– ori să dau depoziţiile pe care le dorea buldogul, ori riscam să fiu trimis la minele de aramă. Or, eu am ajuns aici pentru că am urât de moarte minciuna! Indiferent pe cine n-aş numi din cei opt pedeapsa ne va fi comună şi din prieteni de suferinţă vom deveni duşmani de moarte şi la o adică vom căuta să ne luăm viaţa unul altuia. Nimic de zis– tactică satanică!

– Ei, eu aştept răspuns!

– Pe oricine nu l-aş numi, eu voi rămâne alături de dânsul vinovat dublu– vinovat pentru cele petrecute în mină şi vinovat ca turnător. Nouă nu ne rămâne nimic altceva decât să îndurăm pedeapsa pentru că am rămas în viaţă. De aceea, dumneavoastră ca Stăpân hotărâţi-vă, ori căutaţi mai departe vinovatul, ori căutaţi cauza celor întâmplate!

– Pe mine cauza nu mă interesează. Marfă de înlocuit vom avea atâta timp, cât va trăi măreţul nostru partid. Iar tu şarpe pleacă acum din ochii mei şi gândeşte-te cum să-ţi salvezi pielea ta, nu avea grijă de alţii.

În palată mă aşteptau cu nerăbdare ortacii ca să putem compara mersul cercetărilor. Absolut toţi au fost provocaţi să devină turnători. Pe Mişa Diacon şi pe Andreico i-au chinuit cel mai mult, pentru că ei au vorbit despre adevărata cauză a prăbuşirii. Ei au spus că de câteva ori când plecau după proptele au văzut cum unii şefi din administraţie puneau să sortuiască materialele de construcţie. Cele bune erau încărcate în maşină şi transportate în afara zonei, iar bârnele mai putrede rămâneau. Şi după cum s-a văzut pământul nu se ţine pe putregaiuri.

În prima zi după cină, la mine în vizită a venit Gunter Antonovici şi ne-a adus noutatea tristă că cinci betonişti au fost prinşi de pământ şi i-au adus la poartă. La ultima numărătoare…

– Cum vă merg treburile în carieră domnule colonel?

– Acolo e adevăratul chin al ocnaşului, iar noi nu suntem judecaţi ca voi, noi suntem prizonieri de război şi trăim cu speranţa, că va veni ziua când v-om fi transmişi ţării noastre.

– Cel puţin, plecând de aici nimeni nu va arăta cu degetul, că sunteţi “duşman al poporului”. Iar noi şi copiii noştri toată viaţa vom fi în vizor.

– Tu ai mers cu noi în coloană şi ai văzut ce cinste primim noi de la populaţia locală.

– În ţara asta toţi sunt mutaţi împotriva tuturor,– a remarcat Petrică. – În loc să fim consolaţi după nenorocirea prin care am trecut, azi toată ziua Bolotov a căutat printre noi sabotorul, duşmanul…

– Cum poţi să te gândeşti că pentru a opri pe o săptămână lucrul în abataj, nouă oameni au hotărât să moară atât de chinuitor?! Este ridicol să bănuieşti aşa ceva. De cele mai multe ori învinuirile pe care ni le aduce administraţia coboară din domeniul absurdului, – s-a amestecat pe fir Mişa.

– Băieţi, bine că aţi rămas în viaţă!, vă doresc să vă veniţi cât mai repede în fire.

S-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis:

– Dar tu se vede că ai un înger păzitor bun. M-am ataşat de tine şi când ţi se întâmplă ceva eu simt acest lucru. Îmi fac griji pentru tine.

– Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru căldura sufletească pe care mi-a oferiţi.

– Ştii Iohan, în viaţa mea de militar, în numele unor idei aberante, prea mulţi flăcăi am dus la moarte. Sângele lor nevinovat mă apasă, mă sufocă. Şi când te văd pe tine, pe băieţii din Ucraina Apuseană, pe acei din Pribaltica, vă admir cum pentru faptul că v-aţi ridicat la luptă pentru dreptul vostru la libertate. Mă cuprinde groaza când îmi dau seama că am activat pentru o cauză străină omenirii. Acum , la răscruce de ani mă gândesc că ar fi trebuit să muncească aici alături de mine , în carieră toţi cei care au încolţit Polonia în anul 1939 nu numai din Vest, dar şi din Est. Anume acolo ei au declanşat cel de-al doilea război mondial. De acolo au pornit să curgă izvoare de sânge nevinovat. Şi ei ca şacalii au au sfârtecat acea ţară şi dintr-o parte şi din alta.

– Eu mă gândesc că istoria nu uită nimic, le aşează pe toate la locul lor, dar pentru asta este nevioe de mult timp.

– Mă bucur că ai o judecată limpede, nu degeaba ai ajuns aici atât de tânăr. La revedere.

Când mi-a şoptit ultimele cuvinte a luat poziţia de drepţi, s-a întors la stânga-n prejur şi a plecat.

Gherasimciuc m-a întrebat de când îl cunosc pe colonel. I-am răspuns că spre fericirea mea îl cunosc de aici, din lagăr. El azâmbit puţin şi a zis că după musteaţa mea nici nu seamănă să-l fi cunoscut din timpul războiului. Mica lui ironie nu m-a ofensat. Aveam altă dominantă atunci.

Groaza se retrăgea încet ne părăsea şi se ducea spre alte lagăre, alte nenorociri. Simţeam cum din mine iese frigul, cum s-a mai potolit foamea. Mă gândeam dacă nu mi-a furat-o cineva pe Giulieta din bârlogul meu. Spre deosebire de alţi ocnaşi eu mă socoteam puţin mai bogat avându-l pe Shakespeare. Interesant e construită fiinţa asta umană. O proprietate cât de mică îl facă să fie legat de ea, îşi face griji. .

Şeful nostru stătea cu capul în palme, se vede că adulmeca ceva. Mişa a hotărât să-l scoată di toropeală.

– La ce te gândeşti camarade?

– Mă frământă şi pe mine, ca şi pe voi toţi diferite amintiri care mai de demult, care mai recente. Pânăacum nu-mi vine a crede că noi, atât de diferiţi atât de străini unul de altul am putut rezista şi susţine un aşa examen greu.

– Nu suntem noi chiar atât de străini. Suferinţa ni-i comună şi cauza pentru care am nimerit aici, este cred că tot comună, – a zis Diacon.

– Ei, fraţilor, de ce numai nu este capabil omul, atunci când îi este ameninţată viaţa! M-a înfiorat strigătul lui Luis că vrea mâncare. Halucinaţiile lui Vania şi ale lui Andreico erau o mărturie vie, că ei erau între viaţă şi moarte. În asemenea momente omul este capabil de cele mai nobile fapte, dar şi de cele mai josnice.

– Aiureile acestor doi flăcăi era ceva ce se întâmplă rar în viaţa omului şi era nespus de mişcător. Priviţi de la o parte vedeai în ei o mare dramă a unei dragoste jeluite ca la drumul mare, – s-a amestecat Gherasimciuc, încercând parcă să atenuieze trăirile sufleteşti ale şefului. Apoi a cntinuat:

– Cât priveşte Luis. În ăştea din America Latină nu prea am mare încredere. Mulţi din ei s-au lăsat contaminaţi de microbul marxismului şi socot că această”religie” va izbăvi omenire de toate relele. Sunt chiar gata să construiască împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, dar fără Arhitectul Suprem. Au născocit noi îngeri, noi sfinţi şi cioplesc în blocuri mari de granit chipurile lor, la care se închină cu trabă şi fără treabă.

Luis a sărit ca ars şi a început să se apere:

– Această “religie” de care vorbiţi voi, o primesc cu uşurinţă acei care socot că bunica lor a fost maimuţă. Iar maimuţele şi descendenţii lor, prea bine ştiţi că au proprietatea de a imita stângaci Creatorul şi creaţia lui. A mea bunică însă a fost o contesă surghiunită de maimuţe şi deaceia eu mă aflu cu voi aici.

– Acest fapt poate numai să ne bucure, că pe continentul de peste ocean se află şi sânge nobil, deşi boala molipsitoare nu cruţă pe nimeni. . , – a dat glas Andreico aşa ca de pe lumea cealaltă.

– Ho, bobocilor! – I-a liniştit Lucştas. Anume de o încăierare mă temeam acolo în abataj. Acest lucru putea avea loc şi de la o fărâmă de pâine, nu numaidecât de la rudele cuiva. Acolo o mică scânteie ar fi putut naşte o adevărată catastrofă.

– Se vede că alături de noi în abataj a coborât şi bunul Dumnezeu, ca să vadă cum se vor comporta oamenii în adâncul pământului, fiind puşi în faţa morţii. , – s-a amstecat pe fir Petrică. – Eu aş zice să lăsăm vorba asta pe altă dată şi mai bine să ne gândim de ce atâta grijă părinteacă din partea stăpânilor faţă de noi? De ce ne-au adus aici, într-o palată călduţă şi curăţică?

– Gherasimciuc s-a sculat în capul oaselor şi şi-a dat cu părerea:

– Această grijă faţă de noi nu este întâmplătoare. În primul rând ei au avut nevoie să elibereze abatajul cât mai repede, ca să poată lucra mai departe. iar în al doilea rând şi poate cel mai principal, sa caute printre noi”duşmanul înrăit”. Asta-i temelia credinţei lor. Să caute duşmanul şi în fundul pământului. Important este şi faptul că noi suntem o echipă deja pregătită, care dădea în permanenţă un randament de muncă mai mare de 100 %, or o altă echipă vor trebui s-ao pregătească, să piardă timp cu ei. Cum numai vor lichida urmările prăbuşirii şi va fi posibil de înaintat în abataj, îndată ne vor scoate la lucru.

– Judecata camaradului este absolut reală, – azis Petrică, şi s-a adresat la cei de la maşinile de forat:

– Vă mai coborâţi în abataj?

– Nu! – arăspuns şeful. – în această galerie care a înghiţit 38 de vieţi omeneşti este nespus de periculos să mai intrăm. dar dacă va mai apărea şi gazul, va fi şi mai periculos.

– Voi cum doriţi, – a zis Gherasimciuc, – eu însă vă jur, că în acest abataj mai mult nu cobor. Fiecare hotărăşte şi răspunde pentru sine, ca nu cumva mâine la cercetări “cumătru” să dibuiască organizatorul. Cu asta terminăm dezbaterea acestei teme, cred că este clar fiecăruia ce are de făcut. mai bine să ne odihnim, cât întâmplarea ne-a dăruit aceste clipe.