Єi atunci ei au юinut sfat

NECUPRINSĂ-I

ŢARA MEA NATALĂ

A doua zi n-au mai chemat pe nimeni la cercetări, iar doctoriţa ne-a permis după dejun să plecăm la KVC. De cum am scăpat din captivitatea medicinei, am ţinut tot o fugă până la baraca cu bârlogul meu. Pe laviţa mea de la etajul trei nu era umblat, iar sub boarfa de căpătâi stătea liniştit şi mă aştepta Shakespeare cu toată suita lui de eroi. Şeful secţiei din baraca noastră s-a bucurat când m-a văzut.

– Slavă Domnului băiete, că v-aţi întors de pe ceea lume! Va mai dăruit cel de Sus zile.

– Aşa este. Eu am venit să-mi văd culcuşul.

– Cred că e în ordine. Brigadirul a controlat toate culcuşurile voastre şi i-a prevenit pe toţi să nu lipsească din ele nici un capăt de aţă.

– Vă mulţumesc la toţi de prietenie. Aceasta-i tot atât de scump în lagăr ca şi pâinea.

– Ba uneori e mai scump!

În KVC erau diferite persoane, dar nu chiar aşa de mulţi. Pe o masă lungă erau aşezate dosare cu ziare din toate republicile unionale. Oricare ziar nu l-ai lua în mână, toate aveau aceiaşi structură şi aceleaşi tematici. Eroismul oamenilor sovietici în muncă în toate ramurile economiei naţionale. Supraâmpliniri de planuri în toate domeniile. Indiferent ce articol nu luai să citeşti numaidecât întâlneai numele Marelui conducător al popoarelor. Citate din cuvântările lui “înnobilau” toate articolele, dar mai ales pe cele de fond. Pagina de ştiri externe era dominată de lupta de clasă a oamenilor muncii din ţările capitalismului muribund. O altă temă prezentă aproape în toate ziarele era”Ajutorul dezinteresat al URSS diferitor ţări şi popoare. dar mai ales acelor ţări unde microbul se infiltrase deja şi avea mari progrese. Puteai să-i mori de milă imperialismului american care se descompunea ireversibil şi în acelaşi timp era foarte puternic şi viclean.

Pe mine mă supărau grozav temele lor şi felul lor de a mi le propune. Cititorul era “ocrotit”, nu trebuia să facă analize şi concluzii. Ele trebuiau primite de-a gata, fără ezitare.

După jumătate de oră de lectură am avut impresia că am căzut, vorba lui Mandelştam, în voma unui om beat.

Circula atunci în mare taină sub formă de manuscris un poem de a lui “Evanghelistului Damian”, închinată poetului ateist cu acelaşi nume. Acolo era un rând care suna cam aşa: “Mne kajetsia şto ia popal v blevotinu s p’iana”

Când năucit de lectură eram gata să plec se apropie de mine un moşneguţ josuţ, subţire ca un ţâr şi cu o voce scârţâită mă întreabă dacă eu sunt din secţia sanitară.

– Da, moşule, de acolo.

– Eşti dintr-acei care au scăpat cu viaţă din abataj?

– Întocmai nenicule, precum mă vezi sunt în piele şi oase.

ŞI fără să mă compătimeacă, fără să mă întrebe cum mi-a fost acolo pe ceia lume, mă întreabă aşa , într-o doară:

– Cred că repede o să vă faceţi bine şi o să vă întoarceţi în abataj?

Inima mi-a făcut “ţâc”, asta-i!

– Asta cum va dori administraţia moşule.

– Tu eşti din Moldova?

– Nu!

– Da de unde eşti?

– Din Basarabia.

– D-apoi ce, nu-i totuna? Ei, da să lăsăm asta. Uite îţi propun să citeşti un articol al marelui vostru poet Emilian Bucov.

Intuind ce scop urmăreşte noul meu cunoscut, m-am uitat cam de sus în jos la el, l-am măsurat puţin cu privirea şi-i zic:

– Da, într-adevăr, e un haidamac mare, cam de vreo trei ori ca dumneata. Dar pentru mine amândoi sunteţi totuna.

Ce a înţeles el di răspunsul meu nu ştiu, însă eu mi-am făcut impresia că îi turnător.

Îndemnul lui însă m-a intrigat şi m-am aşezat lângă dosarul ”Izvestia” să văd ce scrie marele poet.

Pe atunci renăştea din ruine şi din scrum Germania, care fusese divizată înn patru zone de ocupaţie:cea de răsărit sovietică, care se înfiripa după chipul şi asemănarea biruitorului. Iar celelalte trei zone renăşteau sub umbrela planului Marshall. Mai întâi s-au unit două zone formând Bizonia, apoi se adaugă a treia şi dau naştere aşa numitei Trizonia. Încet, dar sigur apărea pe harta politică a lumii Germania ciuntită. Acest proces de renaştere nu i-a plăcut trubadurului sovietic şi l-a înfierat în fel şi chip în opusul său, încercând să ne sperie că teutonii ne ameninţă iarăşi. Numai terminasem de citit articolul că moşneguţul apare ca din pământ lângă mine şi mă întreabă:

– Aşa că bine le dă el la bot fasciştilor?

– Hitler şi partidul lui au fost condamnaţi de omenire. Acum renaşte Germania distrusă de doi smintiţi. Dumneata ce doreşti moşule, ca Germania să se descompună din nou în landuri feodale, iar cnezatele ruseşti unite să mai adaoge la dânsele şi toată Europa?

– Nu zic asta, dar să nu mai năvălească iar.

– Ca noi în sudoarea frunţii să ne dobândim în linişte ”gorbuşca”?

Mă uit la dânsul lung şi-l privesc drept în ochi, iar el îi întoarce într-o parte. Faţa lui gălbăgioasă, nasul subţire şi puţin ghebos ca la greci, semăna cu o mumie mişcătoare. Să-i pui lumânarea în mână, că nu mai are poftă să se zbată…

– Moşulică, chiar dacă m-a înghiţit pământul eu nu m-am schimbat, aşa să-i spui stăpânului!

M-am sculat brusc şi m-am pornit spre uşă. I-ar el în urma mea mi-a aruncat un cuvânt ca o piatră de moară: ”sumaşedşii, pojaleeş”(smintitu-le, o să-ţi pară rău)!

M-am pornit spre secţia sanitară, iar în interiorul meu se zuciumaa ceva, ca lava într-un crater de vulcan. Doamne, cât demult au comun între dânşii robii– poetul şi ţârul de moşneag. Şi chiar în acel moment, pe drum se înfiripează gândul să-i scriu o scrisoare lui Bucov la Uniunea scriitorilor, pe care eu pe atunci o socoteam uniunea lingăilor care au ticluit scrisoarea marelui Stalin. Rândurile se înghesuie unul după altul, eu mă strădui să le memorizez, să nu uit nici un cuvânt, ca să le pot aşterne pe hârtie la momentul potrivit. Intru în secţie bolbirosind, gândurile se sonorizau în frânturi fără voia mea şi deodată trântesc eticheta comună pentru toate lagărele din “necuprinsă-i ţara mea natală”, “gad”! (şarpe)

În secţie stătea întins pe laviţă numai Diaconu. El mirat se uită la mine şi mă întreabă:

– Ce s-a întâmplat? Tu pe cine acum îl onorezi?

– Ca-n totdeauna, pe stăpân şi robii săi!

Îi povestesc totul despre moşneguţ şi articolul lui Bucov, îi spun că vreau să-i scriu o scrisoare. El se uită lung la mine şi după o mică pauză îmi zice:

– Se vede că ru nu vrei să prinzi la minte. Crezi că la uniunea ceia a lor nu-i un băgător de seamă, care zi şi noapte urmăreşte până şi ce visează ei noaptea prin somn? Scrisoarea ta va ajunge până la urmă în dosarul tău, Dar de scris– scrie, te vei răcori măcar.

M-am dus în baracă mi-am luat creionul chimic şi caietul şi până la prânz m-am isprăvit cu scrisoarea precum urmează:
SCRISOARE LUI EM. BUCOV
Tu scrii poeme-n Chişinău,

Te plimbi a lene prin alei,

Îţi aperi caldul loc al tău,

Şi liber miroşi flori de tei.
Ţi-i frică, strigi la teutoni

Să nu ne calce iar ogorul.

Bucov, eu tot nu vreau patroni,

Nu vreau să văd robit poporul.
Azi văd popoare răstignite,

Pe cruci puternice de fier,

Iar tu le cânţi că-s fericite

Sub talpa noului boier.
Închide-ţi fabrica de versuri,

Şi nu mai scri poeme în Chişinău,

Dacă nu vezi a vremii mersuri,

Nu vezi ce-i bine şi ce-i rău!

Karlag 1953

Aproape de prânz s-au adunat cu toţii în secţie. Primul cărui i-am citit scrisoarea a fost Petrică. El s-a bucurat nespus de mult şi mi-a propus să le-o traducă şi ortacilor. Aceştia m-au aplaudat, iar şeful m-a prevenit s-o învăţ pe de rost, că de cade în mâna copoilor, voi avea de suferit.

– Aceea ce omul încuie în mintea lui, nu mai poate lua nimeni, – mi-a zis şeful.– va veni cândva un timp când oamenii vor dori să afle cu ce gânduri trăiau robii din trâmbiţatul paradis.