Єi atunci ei au юinut sfat

IAR LA DRUM

Acele două cuvinte pe care le-a răcnit involuntar mulţimea, atunci când îl târau pe Luis au pus administraţia în gardă. Au înţeles că masa de zeki este imprevizibilă şi poate răbufni oricând. Într-o noapte brigada nemţilor a fost dusă în etapă într-o direcţie necunoscută. În următoarea noapte au început să formeze coloana pentru o nouă etapă şi acolo am nimerit şi eu împreună cu Petrică şi Pavel Rurac. Acesta din urmă a fost foarte bucuros, că mi-a transmis cartea, iar eu am rămas mişcat de prietenia lui credincioasă.

În următoarea noapte, spre dimineaţă , îngheţaţi ca vai de noi am ajuns la Ekibastuz, unde am avut să afllăm că de la acest lagăr a plecat o mare etapă, probabil la Maikaduk.

În prima zi ne-au repartizat pe brigăzi, ne-au cantonat şi ne-au dat voie să ne odihnim. Lagărul avea aceiaşi structură cu acelaşi regim ca şi în celelalte prin care am trecut. Eu am nimerit în brigada a doua de construcţii iar Petrică şi Pavel în prima. După ce se mai precipită evenimentele toţi încep să-şi caute cunoscuţii şi pământenii. În acele condiţii pământenii erau socotiţi rude de sânge şi se bucurau mult unul de altul.

După ce mi-am potrivit culcuşul şi am făcut cunoştinţă cu cei din jur, mă gândeam să mă pornesc în căutarea lui Pimen, dar el a răsărit ca din pământ în faţa mea. Inima a început să mi se zbată cu putere când un glas de bariton a întrebat dacă este cineva din Basarabia. Eu l-am recunoscut, dar el nu. Atunci i-am adus aminte de anumite detalii din mica noastră întâlnire. M-a cuprins strâns şi mi-a spus că am crescut şi că m-am schimbat mult.

– Ai devenit adevărat bărbat Ionele! îmi pare numai rău că ai nimerit şi tu aici şi parcă mă simt vinovat faţă de tine.

– Pimene, chiar dacă nu ne-am fi întâlnit noi atunci, crede-mă, totuna aici am fi ajuns. De acum eram porniţi pe drumul acesta şi crezul nostru ar fi fost aproape tot aşa. Noi însă l-am primit întocmai pe acela pe care ni l-ai lăsat tu. Numai că secţia de pe Cubolta, după ce am auzit că v-au arestat pe voi am numit-o “Sabia dreptăţii”. Şi am continuat să activăm până ne-au arestat ca organizaţie de sine stătătoare.

– Nu regreţi ceia ce ai făcut?

– Întrebarea asta mă ofensează.

– Iartă-mă te rog. N-am chibzuit. Domnul Leandru mi-a povestit multe lucruri plăcute despre tine. Mergem s te vadă. Adesea te pomeneşte.

Când am intrat domnul Leandru stătea plecat la o măsuţă asupra unui desen tehnic. Noi ne-a furişat motăneşte şi am apărut în faţa lu fără ca el să simtă. Încetişor îi zic:

– Bună ziua domnule Leandru!

El puţin a tresărit, a scos luleaua din dinţi:

– Pe cine văd eu! Nu-mi vine a crede! înseamnă că lumea e strâmtă, mai ales când ţara e plină de lagăre!

Ne-am cuprins frăţeşte. El m-a atins puţin cu degetele pe faţă:

– O-o-o! Da pufuşorul tău te-a părăsit şi ţi-a apărut miriştea de bărbat. Nu-i nimic, aici vei deveni adevărat om politic, nu romantic aşa cum v-aţi pornit la luptă voi cu bună dreptatea.

Pimen de la o parte radia de bucurie urmărind convorbirea mea cu moşneguţul, care ba era evreu , ba polonez. Cert era că-i un om de o înaltă cultură, dar care a trecut prin filiera limbii ruse.

– Spune, ce fac pe frigul ăsta nemţii în carieră?

I-am povestit despre buran, că am primit în el botezul împreună cu nemţii. Dar o altercaţie între supraveghetori şi un deţinut politic ne-a făcut să strigăm toţi odată: ”Ostav’te gadî”, şi asta se vede că a făcut ca să ne împrăştie pe toţi în miez de iarnă. Noi am făcut o plimbare până aici, dar nemţii nu ştiu pe unde.

– Bravo! Acele două cuvinte izbucnite ca lava dintr-un vulcan vor fi analizate multă vreme la şedinţele lor. Pe măsură ce numărul nostru devine tot mai mare, noi devenim tot mai periculoşi cu toate că ei sunt înarmaţi până în dinţi.

– Perfect domnule Leandru! Arma este aşa o jucărie, că poate trece uşor dintr-o mână în alta. Uneori prilejul apare când nici nu te aştepţi.

– Anume modul vostru de a gândi altfel decât robii de acum 10-15 ani, mă leagă de voi. Acesta-i un semn că în masa de zeki a apărut sânge proaspăt. Dar să trecem la partea practică. Unde te-au repartizat?

– În brigada a doua de construcţii.

Ai nimerit la un om de treabă. Este fiul unui militar alb-gardist refugiat în Harbin de urgia bolşevică şi după război, naivitatea, ori dorul de ţară l-au făcut să se repatrieze. Nu i-a plăcut pâinea albă şi orezul, aşa că acum savurează ciorpacul de lături…

Pimen s-a uitat la mine şi mi-a făcut semn să plecăm. Ne-am scuzat şi ne-am luat rămas bun, iar domnul Leandru s-a cufundat din nou în desenul său tehnic.

NU pot să descriu sentimentele pe care le-am avut de la întâlnirea cu Pimen, ele nu pot fi trecute nici printr-o unitate de măsură. Ne uitam unl la altul şi nu ne venea să credem, că Dumnezeu ne-a dăruit aşa clipe de bucurie. Avea dreptate Petrică când a zis că acolo unde-s doi români deacum e Ţară. Doamne, ori câţi din neamul nostru se află în zecile de mii de insuliţţe din din imensul sisitem?!

– Ei, Ioane spune, v-a trădat cineva? Cum de atât de repede aţi ajuns în labele lor?

– Au fost la judecată ca martori Sereoja Ţăpuşă şi Grigorii Ghuţanu. Ambii din satul Droachia. Da Dumnezeu cu dânşii.

– Bietul nostru popor n-a dus niciodată lipsă de şa elemente! Dar ce să mai vorbim? Mântuitorul în ceata lui a avut 12 şi s-a găsit unul să-l vândă!

– Pe tine din ce lagăr te-au adus aici?

– Am muncit prin multe lagăre, dar cel mai groaznic mi-a fost Djezkazgan. Un an dezile am muncit la mina de aramă. Nu era nici o şuviţă de apă, foram în uscat. La un an de zile n-am mai putut rezista. Tuşeam uneori câte 10-15 min. În şir şi-mi curgea nasul. Medicul de acolo mi-a pus diagnoza silicoză şi m-au trimis la spitalul din Spasc. Acolo m-a tratat un medic prizonier neamţ. El era şi chirurg şi terapeut, medic universal. Deţinuţii vorbeau că îl duceau uneori în Caraganda ca să opereze şefi mari de partid.

– Adică pe cei din casta superioară?

– Întocmai! Şi cum spuneam, două săptămâni am stat la pat apoi m-au trecut într-o brigadă la cariera de piatră. Praful din carieră nu mi-a priit şi m-am întors înapoi la pat. După o lună de zile la insistenţa acelui medic mi-au dat de lucru după specialitate, lăcătuş-mecanic. Le-am pus la punct multe agregate în lagăr şi chiar maşinile lor personale le-am reparat. În acelaşi timp umblam la tratament. medicul m-a asigurat că voi fi bine, dar să mă păzesc de praf.

– Da cum ai ajuns aici?

– Într-o bună zi mă cheamă la comendantul lagărului. În cabinet erau doi civili. Mi-au făcut un interogatoriu numai biografic. Ce studii am, ce am visat să deviin , după care mi-au întins un desen tehnic în limba germanăşi m-au rugat să le citesc câteva poziţii de acolo. S-au întors către şef şi i-au spus:”corespunde”. Atunci şeful mi-a ordonat:”Du-te şi-ţi adună boarfele. Peste două ore ăleci în etapă.

Încă peste câteva zile am trecut examenul la Leandr Alexandrovici, care m-a bătut pe spate şi mi-a zis că voi lucra cu dânsul.

– Bine că ai scăpat de Djezkazgan.

– De dânsul e posibil să nu scap până la moarte. Cine ştie ce elemente şi substanţe mai conţinea roca ceia afară de cupru? Mureau ca muştele. groapa comună stătea cu gura căscată zi şi noapte. Aproape în fiecare lună venea câte o etapă de forţe proaspete, dar plecau etape mici de schilozi şi cei mai mulţi nimereau la Spasc.

la noi în lagăr se vorbea că în regiunea Semipalatinsc se construieşte un obiect supersecret de către zeki, şi că toţi erau supuşu unor radiaţii, după care omul nu mai trăia mult.

– Dar tu cum crezi, că acei care lucrază la un obiect militar supersecret au dreptul să rămână vii?

– Apoi ţara aceasta e plină de enigme pe care omenirea nu va putea să descifra nici o mie de ani.

– Tu cum te-ai descurcat până acum?

– Cum să mă descurc? Am gustat de toate, numai aramă n-am gusta încă. De cei răi mă apăr cum pot, iar când nu pot, vorba bunicii mele, tai poala şi fug, iar oamenii buni îi port în suflet, că încap toţi, de-ar fi cât de mulţi.

– Asta-ii problema că buni rămân tot mai puţini, şi unul din scopurile stăpânilor este anume ca noi să ne mâncăm unul pe altul ca guzganii. Ai stabilit legături cu cei de acasă?

– Da, şi suplimentar cu ajutorul d-lui Leandru şi a unui colonel neamţ. Ştii Pimen, am încercat să le scriu chiar şi în versuri. Îmi pare că aşa mai lesne redau durerea mea şi a altora şi în aşa mod îmi antrenez memoria. Vezi că şerpii ăştia ne scotocesc orice petec de hârtie scris şi mai ales cu alfabetul limbii noastre. Am pregătit o scrisoare chiar şi pentru Bucov, dar încă n-am trimis-o.

– Aş fi curios s-o aud.

După ce i-am recitat-o, i-am spus-o şi pe cea pentru bunicul. El s-a uitat lung la mine şi îmi zice:

– Câtă poezie este eu nu pot spune, da’ suflet este mult. E bine că te strădui să memorizezi.

– Tu poate ai să mă crezi sărit de pe fix, dar eu când dau de greu mi-i trec în memorie pe toţi cei de acasă, vorbesc cu ei, iar la sfârşit vorbesc singur cu mine. De câteva ori în timpul torturilor, când mă duceau în celulă am vorbit şi cu tine.

– Şi ce anume te frământă atunci?

– Mă durea că ne-au chinuit pe noi toţi. Mă gândeam: oare au reuşit să-l frângă, oare a spus ceva? E trădător ori e arcaş?

– Şi până la urmă care ţi-a fost concluzia?

– Tocmai când s-au încheiat cercetările am răsuflat uşurat şi mi-am zis: este arcaş!

Pimen m-a cuprins strâns şi a afirmat:

– Aşa este Ionele, aşa! Şi mai mult să nu ai îndoieli până la moarte. Au rămas în urmă cruzimile lui Silaiev, a lui Popov. Cred că şi pe voi v-a trecut prin mâini aceeaşi echipă de şoc.