Єi atunci ei au юinut sfat

REVEDEREA

În a doua jumătate a anului 1955 actriţa Monastîriova iese la libertate după 7 ani de catorgă şi întâmplarea fericită face ca ea să se întâlnească în Dubovka în zona fără convoi cu Leandr Alexandrovici. După tradiţia din lagăr au început să-şi povestească unul altuia prin ce lagăre au trecut, cu cine şi-au dus împreună crucea, şi unde au lucrat. Din vorbă în vorbă, au ajuns şi la faptul că ambii mă cunosc pe mine. Domnul Leandru tocmai a săltat de bucurie şi i-a spus că mă socoată unul din feciorii lui de suflet. I-a sugerat ideea că trebuie să obţină permisiunea să vină la întâlnirea cu mine. Leandru Alexandrovici i-a promis că o va ajuta, el avea mari legături şi era stimat în sferele înalte ale boierimii bolşevice. Cum s-a urzit lucrurile nu mai ţin minte, însă toamna, într-o zi de odihnă, am fost chemat la o întrevedere cu o femeie. Uitasem de actriţă şi-i socoteam pierdută urma. îmi aminteam de ea ca de un vis plăcut. Când s-a deschis uşa în sala de întrevedere, în faţa mea a apărut o doamnă prezentabilă îmbrăcată într-un palton demisezon, cu o eşarfă dată peste umărul stâng şi cu o căciuliţă pe cap, care cobora până la jumătatea frunţii. Când am văzut-o am rămas într-un fel confuz şi la început credeam că e vreo greşeală ori vreo practicantă care studiază diferite cazuri. Nu puteam pricepe cine este doamna şi ce interogatoriu mă aşteaptă.

Eram îmbrăcat ca de obicei în uniforma mea jegoasă de zek, nebărbierit de două săptămâni şi stăteam disciplinat în faţa doamnei.

– Vaniuşa, tu m-ai uitat atât de repede?!

În acel moment i-am observat cicatricea micuţă din colţul buzei de jos şi ochii aceea negri şi rotunzi care iradiau o bucurie nestăvilită. A deschis braţele larg, s-a apropiat de mine, şi aşa jegos cum eram, m-a cuprins. Iar eu mă simţeam nespus de stingher şi nu ştiam ce să fac de bucurie. Era actriţa Monastîriova.

– Draga mea, Maniaşă, acum mă cunoşti?

Eu, pe cât de limbut eram, îmi pierdusem darul vorbirii, stăteam în faţa ei nemişcat, neştiind ce să zic. Iar actriţa netezea cu degetele ei fine faţa mea ţepoasă şi aspră.

– Dragul meu, sunt liberă!!! Am aflat că încă eşti aici şi am venit să te văd pentru ultima dată.

– Cum de ţi-au dat voie? Cum ai motivat întrevederea noastră?

– Parcă asta contează? Principalul este că alături de mine se află unicul tovarăş de suferinţă care după 7 ani de torturi sufleteşti şi trupeşti mi-a dăruit un sărut atât de curat. Tu nu m-ai sărutat pe mine, ai sărutat crucea mea pe care mi-am dus-o până aici cu atâta chin. Ai sărutat buzele pe care călăii mi le-au ars cu ţigara… pe care mi le-au lovit cu labele lor zoioase de zeci de ori. Ai sărutat buzele care s-au hrănit cu toate resturile şi putregaiurile numai ca să rămân în viaţă. Ai sărutat buzele care au sorbit cupa torturii bolşevice până la fund. Nici nu mai ţin minte de câte ori am fost aruncată în carceră numai în chiloţei. Apoi scoasă la interogatoriu plină de toată murdăria de acolo. Pentru ei tortura era satisfacţia supremă. Ăsta era drogul preferat al bolşevicilor. Odată ca să-şi satisfacă dorinţa sadică de a umili, m-au adus din carceră şi după mai multe întrebări stupide, m-au legat cu pletele proprii de mânerul uşii, apoi au început a mă înţepa cu ceva ascuţit în diferite părţi ale trupului. Multă vreme am răcnit fără simţire, iar ei ritmic repetau acelaşi cuvânt: spune! Coardele vocale refuzau să mă mai asculte şi am trecut într-un suspin. Când puterile mi-au slăbit definitiv, iar sufletul parcă vroia să mă părăsească, am simţit în ultima clipă cum trupul neputincios s-a răstignit nespus de urât, spânzurat de pletele proprii. Până în cameră am fost târâtă pe podele. Mai mult nu ţin minte nimic. Când mi-am revenit cu greu în fire, nu puteam sta culcată nici într-o poziţie din cauza înţepăturilor. Durerile de cap erau sfâşietoare şi mă durea chiar atunci când îmi atingeam cu mâna de firele de păr, care mai rămăsese. Consoartele de cameră mi-au spus să toată pielea de pe cap era însângerată şi umflată. Şi-au bătut joc de trupul meu cum au vrut. Cât de mult aş fi dorit atunci să-mi citească sentinţa capitală şi s-o execute pe loc. Şi acum noaptea prin somn, răcnesc uneori fără simţire. Bătută cu picioarele şi numită târfă de toate nulităţile acestui veac, iar tu, Vaniuşa, după atâţia ani, m-ai prins de mijloc şi m-ai lipit de trupul tău. Dumnezeu mi te-a dăruit pe o singură clipă ca să readuci în mine demnitatea de femeie şi de om. Asta nu voi uita până la sfârşitul vieţii. Eşti mai tânăr decât mine şi ar fi o crimă să încerc să te seduc. Am venit nu pentru asta, te-am ales, scumpul meu frate, de duhovnic, deoarece în ţara asta duhovnicii demult s-au bolşevizat. După destăinuirile pe care mi le-ai făcut în cele câteva scrisori, vreau să cred că nu eşti şi nici nu vei fi turnător. Tot ce-am tras noi în viaţa aceasta, se datorează în temei numai lor. în ei sunt întruchipate toate metehnele neamului omenesc şi te rog să încalci canonul sfintei spovedanii, să spui la toată lumea ce-ai auzit de la mine.

Mi-a povestit multe cazuri oribile pe care cred că nici inchiziţia nu le-a cunoscut.

– Nu te supăra că ţi-am sărutat faţa de-amănuntul. Te-am sărutat pentru mama ta, pentru soră şi bunei, pentru fata care poate te aşteaptă, pentru toată Basarabia ta iubită.

Mi-a lăsat o fotografie a ei şi una a lui Leandr Alexandrovici. Mi-a lăsat toată căldura ei şi a moşneguţului. Mi-a lăsat un pacheţel cu trei tartine cu un bileţel în el “Bog liubit troiţu”.

Cât de diferiţi erau Monastîriova şi Narodostavski dar amândoi aveau suflet mare.

După o destăinuire atât de sinceră îmi era frică să mă ating de dânsa. Am sărutat-o pe obraji, pe frunte, îndelung am sărutat-o în vârful capului. Apoi i-am sărutat ambele mânuţe care au cotilit atâţia buşteni, au ridicat atâtea pietre, ca să reuşească să se hrănească. Din ochii ei se cotileau pe obraji rânduri de lacrimi scoţând la suprafaţă amarul ce l-a îndurat. Acele clipe de o supremă mângâiere pentru noi, au fost curmate de comanda supraveghetorului: vremea!

Mâinile noastre tremurând nu vroiau să se despartă, dar se retrăgeau încetişor până au ajuns la vârful degetelor. Stătea ca o icoană în rama uşii şi aşa mi s-a întipărit pentru toată viaţa în memorie. Am reuşit să-i şoptesc doar atât:

– Drum bun şi Dumnezeu să te ocrotească mai departe.

Ea s-a uitat îndelung la mine învăluită într-o tristeţe nemărginită şi printre lacrimi mi-a şoptit:

– Adio, Vaniuşa.

S-a întors brusc şi a plecat. Marele nostru noroc a fost că în acele clipe nu era nici un supraveghetor alături de noi. Ei jucau împătimiţi într-un colţ domino. Odată cu slăbirea regimului au devenit şi ei mai puţin agresivi. După plecarea ei, unul din supraveghetori mi-a controlat pachetul şi a cerut fotografiile să le vadă. Le-a întors pe o parte, pe alta, eu nu reuşisem să le strecor în sân. A întrebat cine-i moşneguţul şi de ce scrie ca la americani? De fapt era scris în latină. I-am zis primul lucru ce mi-a venit în minte, că el pentru mine e zeul Mahadeva.

– Dar femeia?

– Ea este fiica lui , zeiţa răbdării şi suferinţelor.

M-am gândit: fie ce-o fi. Poate să-mi reţină fotografiile, ştiu că n-o să mă dea afară din lagăr, nu e în puterea lui. Supraveghetorul le-a mai sucit de câteva ori pe o parte şi pe alta, apoi mi le-a întins şi mi-a zis.

– Voi, sectanţii sunteţi oleacă săriţi de pe fix. Hai, pleacă!

şi m-a trecut prin poarta mică (urechea acului) ca prin strungă în zonă. Boris mă aştepta nu departe de poartă.

– Eşti fericit?

– Mai degrabă năucit şi distrus.

În faţa ochilor îmi stăruia încă icoana actriţei din rama uşii, care pleca la libertate învăluită de un doliu de înmormântare a celor mai frumoşi ani din viaţă.

– Ce-i cu tine, eşti schimbat la faţă, cu ce te-a tulburat femeia asta atât de mult. Eu credeam, că vei ieşi de acolo zburând, că vei radia de bucurie, dar tu semeni cu o mumie.

– Ce mi-a fost dat să aud din gura ei, nu intră nici într-o limită de tortură pe care a cunoscut-o omenirea până azi. Să fie în puterile mele, chiar azi aş canoniza-o.

– Hai să mergem în atelier, acolo te vei linişti puţin şi-mi vei povesti.

Ajunşi în atelier, am început să-i povestesc cu lux de amănunte cum ne-am cunoscut în lagărul lor. Boris a tăinuit răsuflarea şi mă asculta aşa cum ascultă copiii poveştile. Iar când am ajuns la momentul răstignirii a sărit ca muşcat de şarpe de pe scaun şi a strigat: ajunge! şi-a apucat capul în mâini şi amândoi am stat multă vreme nemişcaţi. Cine ştie, poate îşi depăna şi el vămile prin care i-a fost dat să treacă. Apoi, într-un târziu m-a întrebat – Dragă prietene, tu ştii unde ai fost? Cum se numeşte camera aceea?

– Cum adică? Camera de întrevederi.

– Ştii, evreii au un zid care se numeşte “Zidul plângerii”. Ei iată şi Rusia, care pretinde că este Mesia omenirii, a hotărât să aibă nu un zid, dar mii de camere a plânsului unde toţi acei cu greşeală, dar mai ales fără greşeală, să poată plânge cât le cere durerea spre a se răcori. Iar imaginea actriţei în rama uşii, care ţi s-a întipărit atât de mult, este o minunată denumire a unui tablou. “Fericirea Rusiei de după revoluţie”.