Єi atunci ei au юinut sfat

DESPĂRŢIREA

Toate zilele care au urmat îmi părea nespus de apăsătoare. în ultima scrisoare pe care am primit-o de la studentă se simţea un fel de răceală. De fapt, nici nu aveam dreptul să pretind ceva, căci eu eram un simplu ocnaş şi ziua eliberării mele o ştia numai cel de sus. Dar într-o clipă de slăbiciune i-am scris un răvaş plin de reproşuri, însă nu m-am grăbit să-l expediez. După mai multe frământări, mi-am dat seama că nu am dreptate şi am ars scrisoarea. Mă frământam mult, deschideam albumul, aşezam alături pozele actriţei şi studentei şi le priveam minute în şir. Actriţa mi-a zis adio şi mi-a lăsat o parte din vămile ei. A plecat pentru totdeauna şi nu mi-a lăsat barem adresa ei. în schimb mi-a lăsat amintirea primei mângâieri din partea unei femei. Uneori fără să-mi dau seama, îmi pipăiam încetişor faţa şi căutam locurile unde m-a netezit cu degetele. Studenta devenise de acum profesoară şi niciodată n-a folosit acele două cuvinte care ţineau legătura între două inimi. Ele erau dizolvate în tot textul scrisorii, parcă se citea printre rânduri. Dar şi ea acum tace. Am hotărât totuşi să-i scriu o scrisoare de reproş, dar care semăna mai mult cu o dorinţă.

Să nu-mi săruţi cenuşa,

Să mă săruţi cu soarele în obraz,

Cu ploi şfichiuitoare pe grumaz.

Să mă săruţi cu albastrul primei stele,

Să mă săruţi cu gândul maicii mele.

Să mă mângâi cu degetele tale,

Precum cu-a gingaşelor flori petale,

Sărută-mă cu noaptea ochilor tăi,

Treacă-mă fiorii până la văpăi.

Până ce viaţa-mi timpul n-a cosit-o,

Cu suflarea sărută-mă, iubito.

Durere mi-i când totu-i nefiinţă,

E pulbere tot şi nu-i de trebuinţă.

Cât inima în piept mi se mai zbate,

Sărută-mă de acolo de departe.

Sărută-mă acum cât mai sunt viu,

Să nu-mi săruţi cenuşa din sicriu.

N-am avut de unde şti dacă a primit ea sau nu scrisoarea mea. Pe atunci nu puteai fi sigur de nimic. Nici chiar de viaţa ta. însă după ce am scris-o, am simţit o uşurare în suflet, ca după un bocet de la înmormântarea celui mai drag om. între timp am primit câte o scrisoare de la Fănică şi de la Serghei în care mi-au destăinuit bucuriile şi problemele lor. Mai aproape de Anul Nou, primesc o scrisoare scurtă, dar nespus de miezoasă de la Pimen, care mi-a fost prilej de meditaţie pe multă vreme.

“Dragă Ionele, am ajuns cu bine în Basarabia noastră. M-am oprit în oraşul Soroca. Ca să mă hrănesc, umblu deocamdată la vânătoare şi eu şi Fănică. Ca şi în trecut, armele mi le duc din urmă, avem şi câini hăitaşi. Nu-s aşa de agresivi ca cei de la voi. Sunt harnici, tot timpul miroase urmele. Câte odată rânjesc colţii dar totuşi, e mai bine fără convoi. Ştiu că eşti foarte ocupat, să nu-mi scrii şi să nu scrii nimănui, decât numai mamei. Te aştept, te rog să te ţii de cuvânt. Al tău badea.”

Scrisoarea m-a răvăşit. M-a îngrijorat starea de lucruri de la libertate. I-am citit-o în traducere şi lui Boris. Iar el a remarcat că altfel nici nu poate fi. Sistema zice, doar nu s-a schimbat. S-a făcut numai rocadă din vrerea lui Dumnezeu, dar piesele au rămas să joace mai departe pe tabla de şah. Aşa că încă noi încă multă vreme e posibil să fim vânaţi dacă vom ajunge la libertate.

ELIBERAREA

Era o dimineaţă vitregă a începutul anului 1956. Afară viscolea. Încă nu sunase “deşteptarea”. Eu mai degrabă dormitam decât dormeam. De laviţa mea s-a apropiat Kotelnikov. Mai întâi în şoaptă m-a întrebat dacă-s treaz, apoi mi-a dat bineţe cu o voce care parcă se întrerupea.

– Vania, maestrul e foarte bolnav şi vrea să te vadă înainte de a pleca tu la lucru.

La aceste cuvinte am sărit ca fript, îndată m-am îmbrăcat şi am alergat într-un suflet la chilia domnului Beresnevici. Acolo erau deja Mişa din Lvov şi Avdeev, consolându-l pe bietul bătrân. De cum am ajuns, Belca, care şedea cu lăbuţele pe pieptul lui a hămăit o singură dată şi parcă a suspinat. Carabas şedea ghemuit la picioarele lui.

– A, Maniaşa… Ai venit? Iartă-mă că te-am sculat din somn înainte de vreme… Tu mai trebuie să creşti.

– Am trecut de 25, ajunge. Ar fi bine să mai adaug la minte.

– Iată ce-i, fraţilor, am stat 9 ani şi jumătate, mai am de stat jumăta… – şi vorba i s-a tăinuit. Apoi cam greu a continuat– mai am jumătate de an, dar simt că inima mea nu mai vrea să lucreze ca până acum. Mă pot duce în orice clipă. Vă rog din suflet, să aveţi grijă de aceste două fiinţe.

A lăsat pleoapele în jos şi i s-a scurs o lacrimă pe obraz, apoi a oftat.

– Maestre, noi sperăm că deseară vom face repetiţie. Ba poate şi la libertate vom ieşi împreună, a remarcat Avdeev (noi îl porecleam “chinezul”. )

– Vaniuşa, aşează-te aici lângă mine. – Mi-a pus o mână pe umăr şi a continuat.– Tu să n-o uiţi pe actriţa care te-a machiat.

Belca s-a lipit strâns de capul moşneagului şi se uita la mine iscoditor, parcă se temea să nu-i pricinuiesc vreun rău stăpânului.

– Fraţilor, v-am iubit pe toţi. Dragostea nu are dimensiuni, în ea încap nelimitat de multe suflete dragi. Să nu vă uitaţi unul pe altul nici voi. Dintre toţi m-au mişcat în mod deosebit actriţa Monastîriova şi Vaniuşa. Poate de aceea că ei au intrat ultimii în cămara sufletului meu sau poate că viaţa cu ei a fost mai vitregă… Nu ştiu… Aş fi dorit foarte mult,– şi s-a uitat lung la mine,– ca să devii actor. Dar dacă nu voi apuca zilele acelea sunt bucuros că te-am cunoscut aşa cum eşti. Acum plecaţi, ca să nu scăpaţi rânduiala puterii…

A pus mâna pe capul căţeluşei şi o mângâia. Noi, unul câte unul, ne-am luat rămas bun de la el şi în tăcere am plecat.

Toată ziua vântul s-a zbătut fără odihnă. Periodic arunca fire de nisip, amestecate cu zăpadă care se vârau după guler, pe sub mâneci, în ochi şi chiar în suflet. . Toate brigăzile de suprafaţă am lucrat ca salahori pe teritoriul minei 22 (bis).

Seara când se îngâna ziua cu noaptea, brigadă după brigadă treceam percheziţia corporală de rutină şi intram în zonă. În faţa porţii mari, la ieşirea din lagăr, aştepta loitra de serviciu cu ceva învelit pe fund. Dup brigada noastră într-o pauză s-a strecurat prin poarta deschisă căruţa. În acel moment am observat-o pe Belca şi pe Carabas stând pe foaia de cort cu care se înveleau morţii când îi scoteau din zonă în ultimul timp. Erau micuţi şi zgribuliţi, vârând botişorul unul în altul… Căruţa a trecut controlul cuvenit, cele două fiinţe neluate în seamă de nimeni au trecut fără control. Iar eu, neputincios, mă uitam cu jale în urma cortegiului. De cum am scăpat de percheziţie, am alergat tot o fugă în odăiţa maestrului. Încăperea era nu numai goală, dar răvăşită şi pustie. După mine îndată au venit şi ceilalţi camarazi. Nicolai şi-a luat chipiul de pe cap, noi l-am urmat şi am înţeles că maestrul a ajuns la o altfel de libertate. S-a mai adăugat o unitate la groapa comună nesăţioasă. După cum am avut să aflăm de la serviciul sanitar, bunul nostru prieten şi camarad s-a stins din viaţă în urma unui atac de cord. Inima lui n-a rezistat experienţelor sistemei care a fost prea crudă şi nemiloasă cu el. În ultimul drum l-au însoţit doar cele două fiinţe la care el ţinea nespus de mult.

În lagăr rămâneau tot mai puţini. Pe basarabeni i-am petrecut aproape pe toţi la libertate. La fiecare două săptămâni brigăzile se regrupau şi se uneau. La începutul lunii februarie, l-am petrecut şi pe Boris la libertate. El era sceptic în privinţa eliberării lui. A primit-o nu chiar cu mare entuziasm, zicând că în document lipseşte cel mai însemnat cuvânt – reabilitarea. Mi-a lăsat două tablouri. Portretul tinerei profesoare care avea unele trăsături cu “Italianca la cules de struguri” şi “Călăreaţa”. În rest a lăsat atelierul cu toate atributele lui şi a plecat cu un geamantan micuţ din placaj, la fel ca al meu.

După fiecare plecare la libertate a celor mai buni camarazi, lagărul apăsa asupra mea tot maia nemilos. Uneori aveam impresia că vom rămâne numai câteva brigăzi, alcătuite din cei pe care au de gând să-i care cu loitrarul ca elemente purtătoare de viruşi sociali.

Cam prin luna martie, primesc o scrisoare de la tânăra profesoară datată din anul trecut. Scrisoarea avea tangenţe cu cea a lui Pimen. “Dragul meu, îţi scriu ultima dată, te rog iartă-mă, dacă poţi (pe alocuri era cu pete de parcă ar fi plâns). Tatăl meu a avut o întâlnire (cu un “înger ocrotitor” care există în vremurile noastre). După acea întâlnire n-a vorbit cu mine o săptămână. Şi, în virtutea tradiţiilor patriarhale a hotărât să mă mărite. Eu nu am puterea ta de a mă împotrivi destinului. Destinul meu s-a pecetluit pentru toată viaţa el nu-mi mai aparţine. Vorba poetului:

“Teper’ drugomu otdana

I budu vek emu verna”.

Toate visele noastre şi tot zbuciumul sufletului meu le vei găsi cândva înmormântate la “Farfuria turcului”. Un loc plin de taine de pe malul Nistrului.

Scrisoarea parcă nu era scrisă de mâna ei. N-avea sfârşitul tradiţional “cu mult drag” şi avea o cu totul altă adresă de întoarcere. Am citit şi am recitit ultima ei scrisoare nici nu mai ţin minte de câte ori. Şi de fiecare dată mă lua cu frică. Dar dacă tânăra profesoară a intrat în vizorul lor? Dacă e bănuită de legături?… Până la moartea va trebui să duc povara durerii unui păcat la care, fără să vrea, am fost părtaş. Regretam tot mai mult că m-am prins în această corespondenţă. Pentru nimic în lume, n-aş dori nici puiului de şarpe să-i fie mirosită urma de hăitaşi, mai ales după cele auzite de la actriţa Monastîriova. Am început să mă pregătesc de cercetări. Depănam în minte tot firul corespondenţei noastre de la prima şi până la ultima scrisoare. Toate scrisorile ei le-am ars. Faptul că profesoara s-a căsătorit, l-am primit ca ceva firesc. Eram ocnaş şi nu puteam pretinde de la nimeni nimic. De frica ca ea să nu devină obiectul de cercetări a “îngerilor roşii” mă dădea în călduri zilnic. Această stare de nelinişte m-a ţinut sub tensiune până la mijlocul lunii iunie. Pe ce puneam mâna să fac, numaidecât stricam. Pe data de 20 iunie, îndată după dejun, am fost chemat la cancelarie. Aveam emoţii teribile şi blestemam în gând ceasul în care am răspuns la prima scrisoare. Până am ajuns acolo eram ud ghioalcă, transpirasem ca la cercetări. În cabinet mă aştepta după o masă, acoperită cu pluş roşu un om în vârstă cu tâmplele sure, tuns scurt, îmbrăcat în civil. Asta-i,– m-am gândit,– se începe din nou. Ce face ea, sărmana în faţa lui? Are plete lungi sau nu? E îmbrăcată subţirel? Chiar de prima dată va face pe ea de durere? Mi s-a întunecat în faţa ochilor şi cât pe ce n-am căzut.

– Şezi, Ivan Ilarionovici, că văd că eşti prea agitat.

Mi-a întins un pahar cu apă. M-am gândit că acum, probabil, au noi proceduri psihologice, mai sofisticate.

– Am de-aţi comunica ceva foarte important pentru dumneata.

Ce vrea să-mi comunice javra şi încă de pe şezute?…

– Hai, linişteşte-te şi fii atent.

Apoi, după o scurtă pauză a dat citire unui decret, precum urmează: “Po Ukazu, Verhovnogo Soveta Soiuza SSSR ot 24. 03. 56-go goda, vî osvobojdenî so sniatiem sudimosti i porajenia prav”.

Mi-a întins hârtia şi mi-a propus să citesc singur. După ce am citit-o şi eu încă odată, am încercat să mă ridic de pe scaun şi nu-mi venea să cred ochilor şi urechilor. El, destul de liniştit şi poruncitor, îmi propune să şed mai departe. Sudorile nu mă părăseau aşa de uşor. Apoi a început să-mi ţină un fel de povaţă.

– Ascultă, băiete, au fost vremuri grele– război, foame, tu ai fost tânăr şi plin de romantism şi n-ai putut înţelege rostul timpurilor noi, care s-au abătut la voi. De aceea ai pornit pe o cale greşită în viaţă. Prezentul document este o milostivire a conducerii ţării noastre şi te pun în libertate în condiţii avantajoase. Trebuie să conştientizezi acest lucru şi s-o rupi cu trecutul pentru toată viaţa. Vei pleca acasă chiar în zilele următoare. Ai dreptul să munceşti şi să înveţi. Din aceste clipe te duci în zonă şi te pregăteşti pentru fotografie pe certificatul de eliberare. Conducerea lagărului este înştiinţată. De azi eşti liber. Când documentele vor fi gata, eu personal am să te urc la tren.

– Vă mulţumesc de vestea bună pe care nu m-am aşteptat s-o primesc. Într-adevăr, voi avea mult de gândit tot drumul şi va trebui să mă obişnuiesc cu libertatea.

Deşi, în sinea mea, m-a răscolit ca un cuţit predica lui, dar am fost nevoit să-mi ţin limba în frâu. Vreau să-i văd pe ai mei! Aşa e! Nu e cum gândeşte omul, dar cum dă Domnul. Decretul a pus capăt frământărilor mele de câteva luni. Cu toate că a lipsit cuvântul “reabilitat”. În procesul pregătirii certificatului cea mai mare neînţelegere am avut-o cu femeia care le completa. De câteva ori

I-am lămurit denumirea satului, iar ea de după ferestruică a înţeles şi a scris greşit. Pentru mine atunci nu conta cum a scris. Principalul era cât mai repede să ajung acasă. Din zonă am ieşit a doua zi dis-de-dimineaţă. Până la poartă m-au petrecut Nicolai şi Dima. Tot le-am dat din mână semne de adio şi ei toţi stăteau la poartă. O noapte am dormit în baracă fără convoi, iar a doua zi, pe data de 22 iunie, acelaşi bărbat care mi-a citit decretul s-a urcat cu noi în tren. Eram mai mulţi. Ocupasem un vagon întreg. Erau di diferite lagăre. El ne-a numit grupa “zapad” şi a mers cu noi până la Moscova, unde ne-a repartizat prin trenurile de destinaţie ca să nu poposim nici o zi în capitală.

A sosit ceasul când ne-am apropiat cu trenul de oraşul Movilău de pe malul stâng al Nistrului. M-am uitat prin vagon să nu fie vreun cititor de gânduri şi mi-am amintit un catren al lui Puşkin

Proşciai nemîtaia Rosia,

Strana rabov, strana gaspod,

I vî, mundirî golubîie,

I tî posluşnîi im norod.

Din subconştient a apărut un alt gând – “nu ai dreptate”. Aşa de repede l-au uitat pe maestru, pe cei doi camarazi care te-au petrecut până la a poartă– Nicolai şi Dima, l-aia uitat pe Serghei şi Boris? Pe atâţia şi atâţia cu care ai împărţit amarul şi puţinele bucurii? Ai uitat-o pe gingaşa Monastîriova? Şi, maşinal, mi-am dus mâna la obraz pipăit locurile pe care mi le-a pipăit şi mi le-a sărutat actriţa. “Ei vezi? ,– Îmi ziceam eu în sinea mea,– aceştia sunt adevăraţii feciori şi fiice ai Rusiei şi ei au suferit împreună cu tine. În geamantan probabil că s-a rătăcit o fotografie şi Lenadr Alexandrovici, care dacă m-ar fi auzit, mi-ar fi zis: “Vaniuşa, nu-i toată Rusia aşa cum a descris-o poetul”. În încăierarea acestor gânduri nici n-am prins de veste când am trecut Nistrul şi trenul a început să mă legene pe pământul ţării mele care avea acelaşi destin de la Nistru până la Tisa. Ajuns în sat, m-am gândit să trec mai întâi pe la bunelul, că mi-i în drum. Când m-am apropiat de poartă, prin curte nu foia nimeni. Numai Tărcuş îmbătrânit de-a binelea, stătea de veghe pe o bucată de manta veche la uşa bunul meu. Nu m-a cunoscut şi a început să latre. Eu l-am întrebat cum m-au întrebat şi pe mine alţii. “Tărcuş, m-ai uitat?” El s-a oprit şi nehotărât a început să dea din coadă, apoi s-a năpustit spre mine cu un scheunat de mare bucurie ca în tinereţe. Mi-a sărit în piept, a început să-mi lingă mâinile, s-a învârtit în jurul meu, apoi a luat-o razna spre gârlă, de parcă mă îmbia într-acolo, iar s-a întors… A obosit şi respira din greu cu limba scoasă. Bietul Tărcuş. I-a petrecut pe nemţi spre răsărit, apoi pe ruşi spre asfinţit. A mâncat cu noi turte din urluială cu sfeclă de nutreţ, a petrecut lumea în Siberia. Au intrat cu toţii în colhoz şi numai pe biata mamă n-a putut-o convinge să intre. Între timp din casă, auzind lătratul câinelui au început să iasă mama, bunelul şi bunica. Au înlemnit toţi în prag când m-au văzut. Bunelul stătea între mama şi bunica, înalt şi ciolănos ca o stâncă de granit Au început să plângă şi nu mai ţin minte la cine primul m-am repezit să-l cuprind. M-am dezmeticit în genunchi, cuprinzând picioarele bunelului cu mâinile. Plângeam toţi trei în hohote. Bunelul s-a aplecat, m-a cuprins şi mi-a zis.

– Ridică-te, dragul bunelului,– slavă Domnului că te-am văzut acasă!