Єi atunci ei au юinut sfat

VIII.

Pustiirea

Bura ceea de ploiţă caldă din primăvara anului 1946 s-a abătut asupra satului şi ţarinii noaptea. Ea se abătuse pe furiş şi de aceea n-a reuşit să spele multitudinea de păcate cu care a fost împovărat satul toată iarna. Nimeni nu s-a gândit atunci că acea rouă dătătoare de viaţă era ultimul dar trimis de Tatăl ceresc în vara acelui an, care parcă da buzna cu de-a sila peste primăvara neisprăvită.

Plantele care s-au grăbit să se ridice din pământ au încremenit aşa, pe loc, şi au început să îmbătrânească, iar cea mai mare parte a seminţelor, date sub brazda răsturnată cu mare chin, a rămas să zacă pe veci în pământ, fără să mai vadă lumina soarelui vreo-dată.

Aratul de primăvară a fost foarte chinuitor. Cea mai mare parte a cailor s-a pierdut pe front, alături de cei mai vrednici bărbaţi ai Basarabiei, iar bietele văduve se înhămau lângă Joiana, la plug, ca să are pământul şi să crească pâine, pentru a avea de unde da postavka şi cu ce potoli foamea copiilor.

Şi mai greu era pentru cei care au venit de pe front fără un picior sau cu alte răni. Pâlcuşorul de grâu, care îşi revenise puţin de pe urma ploiţei din acea noapte, s-a oprit şi el pe loc din creştere şi numai câteva fire parcă se săltau să dea în burduf, dar sub arşiţa dogorâtoare, mai ales sub gard şi în faţa soarelui, toate plantele s-au oprit din creştere şi aşteptau să ploaie. Dar ploaia aşa şi nu ne-a mai bucurat în acea vară. Arşiţa frigea necruţător chiar de draga dimineaţă şi ţinea până seara. Toată ziua, deasupra capului, atârna un soare mânios care trimitea cu nemiluita asupra pământului însetat văpăi de foc mistuitor. Săptămâni şi chiar luni întregi nu se vedea pe cer nici un nouraş. Văzduhul era plin de praf şi făcea ca aerul să devină şi mai fierbinte. Crăpături mari, de puteai să vâri piciorul în ele, au împânzit tot pământul, încât aveai impresia că au căscat gurile mii de balauri, care erau gata să te înghită.

Dimineaţa, ici-colo, mai puteai vedea vreo femeie bocă­nind cu sapa printre bulgări, în speranţa că va ieşi ceva, iar pe hat, lângă burluiul de apă, priponit de cherşiţari, îi gângurea copilul, încă sugar. Biata femeie, alerga din când în când să-şi ude gura şi să dea sugarului câte un dop de papcă. Iar îndată cum se ridica soarele la vremea amiezii, toată suflarea se retrăgea spre sat sau spre vii şi livezi, împrăştiate prin toată ţarina. Dar şi sireacii copaci se ofileau de-a binelea şi nici ei nu te puteau feri de mânia soarelui. Şi aşa s-au pomenit oamenii în toamnă cu puţin nutreţ pentru vite, aproape fără de foc şi numai cu mila lui Dumnezeu în pod, fiindcă activul a avut grijă să împlinească planul cu postavka, cu fondul apărării şi cu toate fondurile menite să ne pustiască.

Toată toamna aproape că n-a plouat. Oamenii n-au putut ara şi nici nu aveau ce să semene, iar dacă ar fi semănat, totuna n-ar fi încolţit nimic.

Iarna a venit pe neobservate, fără fulg de zăpadă. Iazul de lângă moară, gârla şi malurile râului au îngheţat bocnă. Şi lumea de dimineaţă până seara cosea şi aduna stuful, care de foc, care de acoperit casele…

Bunelul aducea stuful cu sarcina, nu vroia să folosească caii. Spunea că trebuie păstrată puterea lor pe la primăvară. Ca toţi oamenii bătrâni, ştia să chibzuiască şi să măsoare de şapte ori şi o dată să taie. În vara aceea a semănat multă sfeclă de nutreţ şi de zahăr pe locul dinspre gârlă şi cu toate că a fost mare seceta, totuşi, s-au făcut rădăcini cât sticla de jumătate de litru, fiindcă acolo pământul avea umezeală de la sărături. Am strâns-o toată, chiar şi de grosimea unui deget, iar bietul tătucă a făcut groapa în faţa casei şi a acoperit-o grijuliu, punându-i răsuflători. A mai ştiut el să mai dosească şi oleacă de pâine de ochii iscoditori ai activului… Până în mijlocul iernii, toată valea Cuboltei a fost tunsă de stuf şi părea tare deşănţată. Oamenii care mai aveau putere au început să taie răchiţile şi plopii de pe malul râului. Au început să ardă gardurile, iar noaptea unii au târâit şi crucile din cimitir. Pustiul înainta tot mai ferm nu doar în ţarină şi sat, dar şi în sufletele oamenilor.

La începutul iernii se mai observau ici-colo pisici mieunând jalnic şi câini urlând fioros, iar cu timpul nu se mai auzea nimic.

Finul bunelului, Afanasie Bucur, zicea că unii oameni taie câinii şi pisicile şi-i mănâncă, iar alţii, ca să-şi mai poto­lească foamea, prindeau vrăbii, ciori, totul ce se mişca şi zbura. Lângă oraşul Cernăuţi era o mare groapă cu jom⁶, aparţinând unei fabrici de zahăr. Oamenii au descoperit-o şi au început să care la nesfârşit din acel putregai şi să-l mănânce. La început, unii îl amestecau cu câte o boaghe de urluială, economisită ca prin minune, şi făceau nişte turtele. Apoi, când s-a terminat şi ultimul gram de urluială, ca să-şi poată potoli foamea, făceau turtele numai din jom. În scurt timp, lumea începu să se umfle de foame. Murea lumea pe-un capăt.

În 1944, Părintele Ion Goriaev a fugit nu se ştie unde de urgia bolşevicilor. Biserica se deschidea tot mai rar. Veneau să facă rânduiala preoţii din Maramonovca sau din satul Drochia. De la un timp, nici nu reuşeau să pecetluiască mormintele.

Bietul moş Parfenie din marginea satului, când i-a murit soţia a aşezat-o, fără sicriu, pe un lăicer şi a târâit-o până la cimitir. Ajuns lângă groapă, a început să-i roage pe nişte oameni să-i ajute să coboare în pământ mortul, dar i-a mai rugat să aştepte să zică „Tatăl Nostru”, pe urmă să coboare şi el lângă cea neînsufleţită, iar după aceea să arunce pământ peste ei. Oamenii, îngroziţi, l-au lăsat cu mortul lângă groapă şi au fugit.

Lumea tot căra cu tobultocii jomul de la fabrica Jučka şi, după fiecare porţie înghiţită de sat, o nouă „porţie” de oameni pornea pe calea veşniciei…

Noi am avut mare noroc de văcuşoară şi de înţe­lep­ciunea bunelului. Ca să-i ajungă nutreţ, bunelul a descoperit un sarai acoperit cu ocoloţi şi l-a acoperit din nou cu stuf. Ocoloţii i-a amestecat cu frunze de stuf şi i-a tăiat şişcă. Iar groapa de sfeclă a ştiut s-o împartă în aşa fel, încât să ne ajungă nouă, la vite, şi să mai miluiască din ea şi vecinii.

Şi, totuşi, când am ajuns în primăvară, foamea a dat buz­na şi la noi în casă. Într-o seară, pe când eram cu toţii în jurul unei străchini mari de lut şi ne străduiam fiecare să ducem la gură nişte geandră cu sfeclă, în tindă a început să miaune un motan într-un mod oarecum neobişnuit. Bunelul mi-a zis să-i dau drumul în casă. În momentul când am întredeschis uşa, el s-a încordat ca un arc şi dintr-o săritură a ajuns tocmai pe măsuţă. Cu ghearele desfăcute, cu un miorlăit sfâşietor s-a năpustit asupra străchinii şi a început să mănânce. Cu nişte ochi verzui sticliţi se uita ameninţător la noi. Cineva l-a lovit cu lingura în cap, iar el continua să mănânce cu o viteză nepământească. Atunci bunelul s-a repezit şi l-a apucat de după cap, iar motanul s-a înfipt cu toate ghearele şi toată furia în mâna bunelului. Scăpând din mână, s-a făcut ghem, s-a mai încordat o dată, iar a sărit pe masă, a mâncat câteva îmbu­cături cu furie, a scos un miorlăit gros care s-a sfârşit brusc. Motanul a căzut mort alături de măsuţă. Bietul bunel, după ce şi-a uns mâinile cu gaz, a scos animalul înţepenit din casă. Întorcându-se, cu o mare tristeţe în voce, a zis: "Apoi, se vede că farguţii iştia care ne cotrobăiesc podurile, au de gând să facă din toată lumea ceea ce-au făcut şi din motanul acesta." După ce, tăcuţi, ne-am aşezat care şi unde ne-a prins vremea, el s-a adresat către mine: "Dragul tatei, eşti de-acum mărişor, eu rămân acasă să fiu de stăpânire, iar tu ia nişte pielicele şi du-te în zapad, poate-i putea aduce măcar o mână de mâncare, să putem ajunge până a face orzul frunte."

A doua zi, moşneagul mi-a pus în sac douăzeci de pieli­cele, mi-a dat de grijă să fiu cu ochii în patru şi să mă stră­duiesc să nu vin acasă cu mâna goală. Ajuns la gară, m-am ames­tecat în mulţimea care, năucită, căuta ceva de mâncare. Împreună cu nişte băietani cam de-o seamă cu mine, ne-am urcat într-un tren mărfar care pleca spre Cernăuţi. Drumul a fost anevoios, dar după miezul nopţii am ajuns în gara de Cernăuţi.

Acolo nu aveai cum să te rătăceşti, fiindcă erau două curente de oameni – o parte din oameni se îndrepta spre oraşul Sniatin, aceştia aveau saci şi torbe pline cu lucruri de schimbat pe de-ale gurii, iar cei mai mulţi se pregăteau să plece la fabrica "Jučka", la groapa cu jom. S-a făcut aşa că din voia întâmplării, atras de învălmăşeala mulţimii, am nimerit şi eu în rândul celora care se îndreptau spre groapa „salvatoare”. Panorama pe care am văzut-o acolo e imposibil s-o descrie cineva, oricât de iscusită i-ar fi pana. Plângeau şi pietrele de mila sărmanilor oameni care foiau în jom ca viermii în rană. Nu simţeau durerea lor numai activul şi portretele lui Stalin, atârnate pe toate clădirile de stat. În groapă plutea o masă sură-gălbuie, puturoasă, de tăiţei de sfeclă.

Cum numai apăreai acolo, îţi ieşea în faţă o namilă de om zdravăn care-ţi spunea:

– Uite, puişor, jom poţi să iei cât vrei, fără plată, dar pentru a-l usca, trebuie să plăteşti pe un loc de doi pe doi metri cinci ruble.

Locul era delimitat de cel al vecinului prin câteva pietre. La fiecare hotar era o placă metalică pe care puteai să-ţi coci turtele ca să-ţi mai potoleşti foamea. Vreascuri erau de ajuns, deoarece pădurea era la câţiva paşi.

Oamenii se vârau în jom până la brâu, îl dădeau la o parte pe cel de deasupra, lua care şi cât putea, săpând cât mai dedesubt, apoi îşi scotea „dobânda” la mal. Unii coceau turtele până se rumeneau, iar alţii numai le opăreau, nedovedind, cu mâinile tremurânde, să-l ducă la gură. După ce mâncau lacom, mulţi dintre oameni se îngălbeneau la faţă, începeau să vomite, se zvârcoleau în agonie, ca mai apoi să treacă în lumea celor drepţi, ţinând în pumnul încleştat o boaghe de jom. În groapa ceea cu jom puteai să vezi nenumărate cadavre, unele fiind deja în putrefacţie, acoperite de roiuri de muşte, dar mulţimea parcă nici nu le observa, în acel moment având doar un singur scop: să scoată cât mai mult jom din groapă. Nişte femei îl întindeau la uscat pe pestelci, şalinci şi chiar pe rochiile cu care veniseră îmbrăcate. Mirosul acela nesuferit de zeamă bâhlită îmbiba toate hainele, sacii şi obiectele cu care venea în atingere. Groapa aceea afurisită era ultima fază de chinuri, ultima vamă pe care o treceau basarabenii. La scurtă vreme, după ce mânca din otrava ei, omul pierdea senzaţia gustului, apoi pierdea simţul durerii, deve­nind indiferent la toate. Îl părăsea nu numai credinţa şi conştiin­ţa, dar chiar şi simplele instincte omeneşti… Roind aco­lo, în jurul gropii, săptămâni întregi, dormind sub cerul liber fără să se spele şi să se închine Mântuitorului, unii se scăpau în pantaloni şi cu udul şi cu grosul, iar alţii îşi făceau nevoile în public, chiar lângă făţarea cu jom. Întrucât viaţa mea pe atunci avea un drum scurt de numai 18 ani, pentru prima dată am văzut oameni prădaţi şi de instincte. Aveam impresia că acolo s-a adunat roată Basarabia ca să guste din ospăţul viitorului luminos din care de câteva ori la rând au gustat şi Ucraina, şi Rusia…

Mirosul acela acru-dulciu, pătrunzător şi priveliştea oamenilor goi de la jumătate în jos, feţele lor galbene, cu ochii duşi în fundul capului, ca la morţi – toate au început să mă ameţească, dar poate şi foamea... O cunoscută melodie, intonată de un cor bisericesc, a început să-mi sune în urechi: "Odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor tăi… " Mi-am achipuit fundul sacului, unde ţineam pielicelele (o mică speranţă de scăpare) şi o bucăţică de turtă din urluială cu sfecle şi mi-am dat seama că sunt cu mult mai fericit decât mulţimea din jurul gropii. Fără a mai sta mult pe gânduri, m-am pornit spre gara din Cernăuţi, ca mai apoi, cu un tren mărfar să ajung la Sniatin, unde basarabenii expuneau zilnic cele mai scumpe lucruri care le-au mai rămas pentru a fi schimbate pe un boţ de mămăligă sau o hrincă de pâine.

Ca să ajungem până la piaţa oraşului, a trebuit să trecem râul Prut, acolo el curge năvalnic şi are o apă limpede, de i se văd pietrele de pe fund, şi ca să-l treci de unul singur era foarte greu. Pentru a ieşi din încurcătură, oamenii se apucau unul de altul, iar cei care încercau să-l treacă singuri rămâ­neau pe veci în posesia apei … Ajuns în piaţă, am fost orbit de tabloul pe care mi-a fost dat să-l văd. Oa­menii de toate vârstele – copii, femei, bătrâni - stăteau cu lucruri de vândut–pielicele, blănuri, haine gata, dar mai ales covoare. Erau atât de multe încât au îmbrăcat toată piaţa.

Am stat aproape toată ziua şi nimeni nu m-a întrebat ce vreau pe pielicele, şi tocmai spre seară s-a apropiat de mine un moş uscăţiv, cu o cuşmă ţurcănească pe cap . M-a întrebat, în română, din ce judeţ sunt, apoi s-a uitat îndelung la fiecare pielicică şi m-a întrebat ce vreau pe ele. Eu i-am răspuns că aş dori ceva de mâncare şi să-mi dea atâta cât îl trage inima. Moşul a spus că acuşi vine să facem târgul. Nu ştiu cât timp a trecut până a revenit moşul, dar mi s-a părut nespus de lung şi chinuitor. Un singur gând mă chinuia: să nu se răzgândească moşneagul. Altfel, ce mă fac eu în dricul nopţii - ca un câine a nimănui în iarmaroc. Îmi venea să plâng, chiar să bocesc în glas. Îi depănam în mintea mea pe toţi cei de-acasă care au avut încredere în mine şi m-au trimis în aşa misiune importantă. Dar cel mai mult îmi doream să mă ia moşneagul la el acasă şi să-mi dea ceva să mănânc. Şi în timp ce-mi frământam eu minţile în fel şi chip, moşul cu promisiunea a răsărit ca din pământ. Îmi făcu un semn de chemare spre dânsul. Mi-am luat sacul şi i-am urmat calea. M-a dus pe nişte stradele întortocheate până am ajuns lângă o casă dărăpănată, pe jumătate fără ogradă. Acolo stătea un cal nu prea mare, legat la o cărucioară pe potriva lui, grojdind iarbă.

– Iată, măi băiete, aceasta-i bogăţia moşului. Cu ajutorul lui îmi pregătesc de foc, îmi agonisesc de mâncare pentru mine şi babă. Am avut doi băieţi, unul a murit pe front cu nemţii, iar al doilea s-a dus de la casă. Umblă hăbăuca prin păduri şi spune tuturor că o să-i bată pe ruşi. Pe aceştia n-au să-i poată bate nimeni pe lume, în afară de Dumnezeu. Fiindcă şi ei , şi nemţii au fost daţi în mâna Satanei ca să se încaiere între ei, să hăcuiască şi să calicească lumea. Ţărişoarele mici n-au putut şi nici n-au avut cu ce să le stea în cale. Ele au fost în mâinile lor ca nişte cărţi mărunte de joc. Uite ce-a păţit Polonia dacă şi-a arătat mândria şi colţii: au hăcuit-o cum le-a plăcut şi nemţii, şi ruşii…

– Da pe mata cum te cheamă, moşule?

– Pe mine mă cheamă ca şi pe tine.

– Da de unde ştii mata cum mă cheamă?

– Apoi, înainte de a-ţi târgui pielicelele, te-am păscut vreun ceas şi am auzit cum îţi ziceau băietanii cu care erai. Îi foarte interesant să vezi de la o parte cum se umflă în pene cucoşii, mai ales când îs flămânzi.

– Da nouă la şcoală ni se spune că Armata Roşie a eliberat toată Europa de nemţi.

– Măi băiete, de crescut la trup ai crescut binişor, dar iată, când îţi va mai îmbătrâni ciolanul, poate vei înţelege că un lup l-a fugărit pe alt lup şi i-a luat din gură osul. Dar pentru sireaca vietate nu-i totuna care jivină are s-o mănânce? Când te mănâncă jivina, nu sta ca o mămăliguţă caldă, măcar zbată-te, să miroase de la tine a dihor, ca jivina să nu se repeadă chiar deodată să te mănânce, iar în timpul acesta poate ai noroc să se încaiere cu alt lup, iar tu scapi.

În momentul acela mie nu-mi ardea de lecţii de istorie, la una mă gândeam - să-mi dea moşul ceva de mâncare şi să-mi schimbe pielicelele.

– Apoi, iată ce-i, măi Ionică. Mai întâi să-ţi dea moşul ceva să guşti. Şi mi-a dat o hrincuţă neagră de pâine de secară şi doi cartofi fierţi. Mi-a părut cea mai gustoasă mâncare din ultimii doi ani. Numai că, după ce am terminat ultima înghiţitură, am simţit că mi-i a mânca încă mai tare. În timpul acesta, moş Ion a mai trecut încă o dată toate pielicelele prin mână şi a ales douăsprezece bucăţi şi mi-a spus:

– Pe aceste douăsprezece bucăţi moşul îţi dă două căldări de cartofi, două străchini de fasole şi o căldare de orz. Căci şi la noi de-acum s-a subţiat pâinica.

După o mică pauză, a adăugat :

– Iar acestea care-ţi mai rămân, ţi-i mai prinde tu foamea cu dânsele pân-a face pâinea frunte şi la voi.

Am turnat la un loc totul ce mi-a dat moş Ion. Mi-a legat sacul desăgeşte şi mi-a spus să merg cu el până la gară, la Cernăuţi. Când mi-am luat rămas bun, mi-a mai dat o hrincă de pâine şi doi cartofi fierţi din aceeaşi trăistuţă vărgată… Apoi a întors calul şi s-a mistuit în întunericul care punea stăpânire pe oraş, pe pădurea din jur şi pe toată ţara…