9. Vremea marilor arşiţi...
Iulie. Luna lui cuptor. Vremea marilor arşiţi...
E amiază. Soarele încremenit pe cer frige şi arde. Aerul înfierbîntat pînă la 50 de grade e dens ca fumul. Valuri-valuri se scurg spre orizont. Nici un semn de viaţă. Nici o mişcare. Pînă şi păsările nu mai zboară. Stau ascunse la umbra arborilor, înfoindu-şi penele şi deschizînd larg ciocurile, dormitează pe leagănul crengilor. Moţăie în tihnă. Din cînd în cînd, pentru a demonstra că încă n-au murit, deschid ba un ochi, ba altul. Arşiţa e nemaipomenită. Pe aşa timp nu le mai arde de cîntec.
Pe neaşteptate, însă, apare ba un fluture, ba un calul-popii. Zboară în cercuri- cercuri de parcă-s ameţiţi. Dar nici ei nu îndrăznesc să rămînă mult în cuptorul incandescent al aerului. După două-trei viraje chitesc o floare sau o frunză şi, făcîndu-şi vînt cu aripioarele obosite, ţuşti!.. sub o frunză sau sub petalele florii. O clipă nu-i mai vezi. Parcă i-a înghiţit verdele din jur. Dar asta numai pentru o clipă, pentru că, din cînd în cînd, căpuşoarele lor mai apar din ascunziş. Рrivesc-privesc şi apoi dispar din nou. Parcă s-ar juca cu cineva…
(184 cuvinte) (Alexandru Lozanciuc)
Dostları ilə paylaş: |
