Збірник переказів для державної підсумкової атестації з молдовської мови для загальноосвітніх навчальних закладів
Yüklə 151,47 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 11 КЛАС 2014 Рекомендовано Міністерством освіти і науки України (наказ від(наказ від 27.12.2013 № 1844)
- CRITERII DE APRECIERE A CUNOŞTINŢELOR ORALE/SCRISE A COMUNICĂRII MONOLOGATE
- Nivelul Nota Criterii de apreciere a cunoştinţelor
- 1. Chezăşia şi veşnicia neamului
- 3. Dragă învăţătorule...
- 7. Ştefan Vodă n-a murit
- 8. Profanarea lăcaşului sfînt
- 9. Seceta din vremea lui Ştefan Vodă
- 10. Într-o toamnă după război
- 13. Crîmpeie de speranţă
|
Л. І. Фєтєску, Л. П. Страт Збірник переказів для державної підсумкової атестації з молдовської мови для загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням молдовською мовою 11 КЛАС 2014 Рекомендовано Міністерством освіти і науки України (наказ від(наказ від 27.12.2013 № 1844) Збірник переказів для державної підсумкової атестації з молдовської мови для загальноосвітніх навчальних закладів з навчанням молдовською мовою. 11 клас / Укладачі: Фєтєску Л. І. , Страт Л. П. PREFAŢĂ Culegerea de texte pentru expuneri, care se va folosi la atestarea finală de stat la limba moldovenească în clasa a 11-a a instituţiilor de învăţămînt general din Ucraina. Alcătuitorii propun texte pentru expunerea detaliată care au menirea de a verifica deprinderile de comunicare scrisă precum şi corectitudinea lexicală, gramaticală, ortografică şi punctuaţională. Fragmentele din opere artistice, publicistice şi ştiinţifice diverse ca tip (naraţiuni, descrieri, raţionamente) sînt recomandate pentru expunerea lor detaliată, textele corespund programei în vigoare. Expunerea este o parte constituitivă a învăţămîntului dezvoltativ, orientat spre formarea personalităţii elevului. Relatarea conţinutului unui text, oral sau scris, folosind procedeele de expresivitate artistică învăţate, constituie unul din factorii vitali, necesari în dezvoltarea competenţei comunicative şi a performanţei lingvistice a elevului. Textele pentru expuneri incluse în culegere permit stabilirea nivelului cunoştinţelor (elevilor) şi capacităţilor la limba moldovenească sub toate aspectele activităţii comunicative, admit realizarea obiectivului instruirii lingvistice în şcoală: formarea şi evaluarea competenţelor lingvistice şi comunicative ale şcolarilor. Orice comunicare scrisă se apreciază cu o singură notă în corespunderea lor proporţională. Evaluînd lucrările scrise, se iau în considerare următoarele: a) greşelile ortografice şi de punctuaţie; b) greşelile lexicale, gramaticale, stilistice. Nota totală pentru dotarea lingvistică se socoate astfel: numărul de puncte, obţinut prin sumarea punctelor acumulate pentru greşelile ortografice şi de punctuaţie (punctul a), lexicale, gramaticale, stilistice (punctul b) comise, se împarte la „2”. Nota generală pentru lucrarea scrisă se obţine astfel: suma punctelor pentru dotarea lingvistică, şi cele căpătate pentru conţinutul expuneri, compunerii, se împarte la „2”. Dacă nota obţinută nu este un număr întreg, atunci ea se măreşte, în beneficiul elevului. CRITERII DE APRECIERE A CUNOŞTINŢELOR ORALE/SCRISE A COMUNICĂRII MONOLOGATE
1. Chezăşia şi veşnicia neamului Măşuţa îşi vede copilul vesel, gîngurind în dibuiala primei expresii limpezi, rîzînd şi făcînd gropiţe în obraji, dînd din picioruşe în scăldătoare şi stropind-o; îl vede înfăşat, oprindu-se din supt, privind cu ochii adînci la gura ei ce-i cîntă străvechile cîntece de leagăn ale baştinei lor de departe. Mama... Chezăşia neamului, a veşniciei sale. S-au vînturat oştile şi mulţimile ca pleava; s-au perindat domniile, ca un carnaval; au ars aşezările de răul vrăjmaşului cotropitor, ca torţele, dar mamele, cu pruncii în braţe, s-au făcut una cu pămîntul, cu apele şi codrii; s-au întors, negre la obraz de amar şi suferinţă nemeritată, la vetrele arse, au amestecat lutul cu lacrima sărată şi paiul răşchirat, au ridicat pereţii, au muruit o prispă pentru şedere şi doinire, au îmboldit cu lut poduri de nuiele, să aibă unde ţine pîinea zilelor de mîine, au pus grinzi, cosoroabe şi stuh ori paie deasupra, au spoit pereţii şi i-au îmbrăcat cu covoare şi prosoape cusute cu aţe roşii de foc şi aţe negre de tăciune – amintirea pîrjolului. ...Măşuţa scoate un prosop ţesut cadrel, la capete cu horboţică lată de-o palmă; prosopul are pe la colţuri patru cocoşi negri cu clanţurile căscate: ei trîmbiţează voinţa de a trăi! Îs şi ei tot munca mîinilor Măşuţei, mîini dibace, făcătoare de minuni, simple, ţărăneşti. Rămasă singură, ea îşi împreună mîinile pe piept, ca de rugă, şi întovărăşi cu gîndurile partea aceea a fiinţei omeneşti, nevăzută, care şi-a încheiat ciclul pămîntesc. Modestă şi mică, s-a ridicat în picioare, şi-a pus obrazul transfigurat în snopul de aur al luminii, şi-a desfăcut braţele şi a răşchirat degetele, de parcă ar fi lăsat să-i scape din mîini odoare fără preţ. Părea un stîlp de lumină multicoloră în nesfîrşita ei suferinţă şi iubire, căci fiecare om e ca o rază de lumină într-un spaţiu de mister. Fie, deci, veşnică lumina asta dătătoare de bunăvoinţă şi înaltă înţelegere. Numai ea nu e pieritoare, lumina înaltei suferinţe şi iubiri de mamă. Şi lumină era de jur-împrejurul ei. Aşa, prin coridorul acesta de lumină, pe cărarea tipărită de muritori, coborîră apoi spre casa de pe costişă Omul, Femeia şi copiii Omului. (358cuvinte) (N. Costenco) 2. Dascălul Cred că primul învăţator pe lume a fost Mama. Iar învăţătura ei ni s-a turnat în suflet cu cîntecul de leagăn şi cu lumina ochilor, cu nesomnul şi neodihna ei... «Huţa, huţa»… este nu numai o formă de alint, ci şi o formă de a educa simţul. Nu numai un fel de a drăgosti, ci şi o formă de a apropia copilul de ”înalt-creşti, copile, spre soare şi spre cer, creşti, copile, din dragostea mea, din mîinile mele, din grija mea creşti...” Pîinea de la iepuri este nu numai o mică poveste, pe care o aşteptăm cu nerăbdare, ci şi o lecţie care pune în funcţie fantezia copilului. Ochii lui văd iepurele fugînd la casa lui, apoi dîndu-ne cu dărnicie din pîinica lui, apoi ducîndu-se cu cealaltă bucată la puişori... Poveştile mamei potolesc nu numai setea de cunoştinţe, ci sînt o lecţie de viaţă, în care binele sau răul se înfruntă, în care biruie omenia şi echitatea, iar toate ale lumii ţin parte celui bun... Şcoala preea şi adînceşte învîţamîntele mamei, le lărgeşte şi le apropie de lume, de imperativele ştiinţei, de timp...Tocmai de aceea imaginea învăţatorului se află în sufletul nostru alături de cea a mamei: învăţătorul continuă întîlnirile noastre cu frumosul şi enigmele vieţii, ne înalţă spre cer şi spre lume, ne modelează sufletul. Nu-mi pot imagina un om care n-ar purta în memorie icoana unui întîi de septembrie: fie că-şi aminteşte cum a păşit sau păşea pragul şcolii în fiecare toamnă, fie că vede cu ochii amintirii cum îşi petrece copilul la şcoală, fie că aude în suflet clopoţelul mereu tînăr al îndemnului la lecţii. Nu-mi pot imagina un om care n-ar purta în memorie icoana învăţătorului. Pentru că primul beţişor, pe care l-am închipuit cu mîna neîndemînatică pe hîrtia albă, a fost, de fapt, o treaptă, cucerire a omului spre sine, spre soare, spre lume. Iar lîngă această foaie albă şi lîngă aceste beţişoare şi cîrlige s-a aflat, înţelept şi cuminte, Dascălul... Dascălul ce întruchipează oamenia şi înţelepciunea, înţelegerea şi dragostea... (336 cuvinte) (Din presă) 3. Dragă învăţătorule... E toamnă afară, e sărbătoare, scump învăţător! Cîţi ani la rînd auzi glasul dulce al clopoţelului? Nici n- ai cînd să te gîndeşti la toţi elevii care i-ai învăţat să scrie, să citească, să cunoască lucruri bune şi frumoase. Aşa uşor ai găsit cheiţa fermecatoare pentru fiecare discipol. Sufletul Dumneavoastră este legat pe veci de sufletul elevilor, ce au crezut şi au lăsat roade bogate în urmă datorită D-stră. Dacă ţi-aş scrie o scrisoare, aş încheia în felul următor: ,,Dragă învăţătorule, luminile de seară pîlpîie de asupra satelor şi oraşelor, iar pe masa ta ard cel mai tîrziu. Lumina urcă din carte în suflet, coboară din ochi pe foaia de carte, din caiet- în luminoasele proiecte, cărora a doua zi prinzi să le dai contur... Dimineaţă o întreagă ţară porneşte la muncă şi nu ştiu dacă sînt drumuri mai multe decît cele ce duc spre şcoală... Pe acest drum îţi duci zilele, săptamînile, anii, viaţa... E drumul dăruirii. Amiezile se umplu de soare şi de osteneală, aducîndu-ţi şi ţie oboseală, dar şi bucuria de a mai fi aprins o luminiţă în sufletul cuiva, de a mai fi deschis o portiţa spre poveste, de a mai fi pornit pe cineva pe drumurile visului. Se adună drumurile spre porţi, spre casă, spre om. Se adună şi drumurile tale – spre casă, spre odihnă şi neodihnă, spre copii şi spre poezie... Dragă învăţătorule, înalţă-ţi fruntea şi inima, căci e primăvară în ţară, iar primăvara cere puteri pentru arătură, sămînţă bună pentru semănat, muguri sănătoşi pentru roadele viitoare... Dragă învăţătorule, înalţă-ţi sufletul spre cer şi spre floarea de mai, trezeşte-ţi conştiinţa datoriei sacre pe care o ai de a creşte omul de azi şi de mîine, de a-i adăuga aripi, de a-i trezi şi cultiva sentimentul onoarei şi al demnităţii, dragostei de neam, limbă, de a-l porni pe drumul cel bun!”
(427 cuvinte) (I. Druţă) 5. O, graiule! Avem un grai cu ochi umezi de dor şi de istorie. Cu paşnice şi delicate unghii formate din cristalizarea sudorilor rostogolite pe aerul vetrei cu atîtea crîncene bătalii, unghii care la înstrîmtorări s-au preschimbat în săbii de foc. Un grai cu tîmpla îmbrobonată de roua trudei creatoare. Nicăierea dorul nostru de desăvîrşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate, pe care poporul şi-a făcut-o singur sieşi. Frumos trebuie să vorbim cu toţii, adică de-a împreuna plastic, armonios cele mai obişnuite cuvinte. Limba e o fiinţă vie, mereu în dezvoltare şi ea trebuie să fie mereu sensibilă la tot ce e nou. Adică să altoiască cuvinte noi, îmbogăţindu-se. Limba noastră, spunea acelaşi Eminescu, nu este nouă... Ea e pe deplin formată în toate părţile ei, ea numai dă muguri şi ramuri noi. Să muncim în miezul limbii, nu la marginea ei. Nu cuvîntul să înţelegem, dar sugestia şi taina sa. E mai sărac, mai bogat în compăraţie cu alte limbi graiul în care vieţuim? Nu ştiu. Eu nu număr cuvintele limbii, căci ştiu că le are în de ajuns, adică pe toate, eu număr pe vorbitorii ei, pe îndrăgostiţii de ea şi zic, ferice de limba care... continuă, cu tandră emoţie, să se mai caute în cîntece bătrîneşti şi legende nedescoperite încă, al căror şirag pare să nu mai aibă sfîrşit. O, graiule! Oglindă în care ca o vie şi roşie frunză se vede sufletul nostru!... Trestie foşnitoare şi smărăldie tot legănînd în vîrf un ochi auriu căruia i se zice Luceafăr! Limba este comoara cea mai de preţ a poporului a cărui strălucire nu trebuie să pirotească nicicînd. Mărturisesc că îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frămîntă, se zbat în căutarea cuvîntului potrivit, înţelegînd că a vorbi sănătos limba pe care păstorul Mioriţei ne-a lăsat-o „scrisă-n ţărînă cu băţul”, cu un băţ fermecat, iar Eminescu – pe cosmica nemărginire cu o pană muiată în aurul Luceafărului, a vorbi sănătos limba mamei este o datorie, una din cele patriotice. (344 cuvinte) (G. Vieru) 6. Cîntecul unei viori În faţa clubului e lume multă. S-a adunat aproape tot satul. Autobuzul venit de la Chişinău stă într-o parte, sub salcîmii de lîngă gard. Pe scena mare, improvizată afară, cîntă orchestra. Oamenii ascultă. Două săptămîni au aşteptat trupa aceasta de artişti din Chişinău. Două săptămîni satul vorbise : - Trebuie să vină şi Vladimir Arin. - Feciorul morăriţei ? - Îl mai ţineţi minte ? - Da pe Venea scripcarul ? Multe îşi amintea satul. Acum Vladimir Arin venise. Era o după-amiază de toamnă cu soare molcuţ şi blînd. Frunzele copacilor prinseră a păli, a rugini, a roşi. A cădea unele. Rezemate de gardul clubului, stăteau mulţime de biciclete. Pe gard, cu picioarele spînzurate în jos, şedea Ioniţă al lui Ştefan Cumpănă. Nu dovedise să se aşeze aproape de scenă şi, ca să vadă şi să audă mai bine, se căţărase pe gard. Îmbrăţişase cu amîndouă mîinile stîlpul înalt, obrazul şi-1 lipise tot de el, iar ochii şi-i aţintise spre scenă. De dînsul s-a apropiat soră-sa şi 1-a întrebat ceva. El n-a auzit-o, nu i-a răspuns. Fetiţa 1-a zgîlţîit iar: - Ioniţă ! Auzi, Ioniţă ! I-a răspuns rugător: - Lasă-mă să ascult... Spre marginea scenei păşise Vladimir Arin. Şi-a rezemat bărbia de vioară — şi o melodie limpede s-a revărsat peste mulţime. - Cîntă la scripcă, a suspinat copilul. Şi-a alipit mai tare faţa de stîlp, de parcă lemnul cela ar fi fost viu, şi a rămas, aşa, cu buzele întredeschise, cu ochii umbriţi şi cu sufletul transpus în melodia măiastră, ce avusese puterea să-1 copleşească. Între timp, vioristul 1-a zărit. I-a zîmbit şi lui, şi unei aduceri aminte şi şi-a urmat cîntecul. Din ochi îi izvora lumină. Un zîmbet îi încremenise în colţul gurii. Părea că fiinţează numai el şi cîntecul. I se dăruise în întregime cîntecului, serii acesteia, îşi contopise sufletul cu vioara şi în vraja melodiei se pierdea ca într-o nirvană. Mult a cîntat în ziua ceea Vladimir Arin. Iar cînd concertul s-a terminat, cele mai multe flori i-au fost dăruite lui. Le-a luat şi a ieşit în drum. Lîngă poartă mai stătea băieţelul ce-1 ascultase de pe gard. Se uita la el cu ochi mari, miraţi. A vrut să se aplece, să-1 prindă de mîini şi să-1 întrebe : - Ţi-a plăcut tare ?.....
Nu-1 bocea numai poporul, se pare că îl bocea şi natura. Cerul şi soarele, apele şi holdele, dealurile şi văile, munţii şi cîmpiile plîngeau şi ele sfîrşitul celuia care le-a fost deopotrivă apărător şi suflet din sufletul lor. Natura presimţise moartea lui Ştefan şi protesta în felul ei faţă de această nedreptate. Grigore Ureche scrise în cronica sa: „Fost-au mai înainte de moartea lui Ştefan Vodă într-acelaşi anu iarnă grea şi geroasă, cîtu n-au fostu aşa nici odinioară, şi decii peste vară au fost ploi grele şi şuvoaie de ape şi multă înecare de apă s-au făcut ". Istoricul polon Varovski, martor al evenimentelor, completează aceste spuse în felul următor: „În acelaşi an, care era anul Domnului 1504, în lunile lui Martie şi Aprilie, rîurile se umflară de ploile cele multe şi ieşiră din albiile lor, cum nu se mai pomenise pînă atunci; şi nu mult după aceea muri Ştefan, palatinul Moldovei, slăbit de bătrîneţe şi de podagră, în ziua de 2 iulie. De bună seamă a fost om vrednic, iscusit şi norocos în războaie. Căci el a învins pe Matei, regele Ungariei, într-o luptă de noapte la Baia, rănindu-1 cu trei săgeţi. Pe tătari de multe ori i-a alungat. Pe Mohamet împăratul turcilor, care după luarea Constantinopolului trecuse Dunărea cu 120 mii turci şi jefuia Moldova, îl bătu, iar oştile cele mari ale duşmanilor le risipi şi le puse să fugă cu ajutorul polonilor la rîul Bîrlad. Pe lîngă acestea îl înfrînse şi pe regele Albert, care luase domnia de la tatăl său Cazimir; prefăcîndu-se că are gînduri paşnice, el puse pe fugă şi alungă şirurile din urmă ale armatei polone, nu atît prin luptă deschisă, cît prin pierderile pricinuite. A fost înzestrat cu virtuţi de erou Ştefan aşa, încît pe drept merită să fie socotit printre bărbaţii vestiţi în arta războaielor". Şi aceste lucruri le rosteşte un istoric, compatrioţii cărora fuseseră nu o dată bătuţi pe cîmpul de luptă de voievodul Moldovei. (385 cuvinte) (Nicolae Dabija) 8. Profanarea lăcaşului sfînt Într-o des-de-dimineaţă, pornind spre izvoare cu căldăruşele şi cobiliţa, Maica se opreşte uimită în poartă. Trecătoarea ce şerpuia domol printre dealuri, urcînd spre mănăstire, era numai vuiet, numai muget. Aracan de mine, şi-a zis biata femeie, o fi nebunit văcarul cela! Să vîri o cogemite turmă de vite pe acolo pe unde trece cu greu un car cu boi! N-a găsit un loc mai bun să-şi adape văcuţele? Iată însă că turma ocoleşte izvoarele, urcînd spre mănăstire. Îngrozită, Maica se grăbeşte să încuie poarta. Văcarul cere să i se deschidă, şi pentru că femeia nu mai deschide odată, sparge poarta, lăsînd cornutele să umple ograda mănăstirii. De acum încolo, asta urma să-i fie soarta. După ce au frămîntat în fel şi chip problema, autorităţile au hotărît să organizeze la Trei Izvoare un punct pentru colectarea vitelor. (…) Maica n-a pornit-o cu bocetele, nu-şi smulgea gîţele, nu se dădea cu capul de toţi pereţii... Călugăriţele au fost jurate să poarte dragoste acestei lumi pline de păcate. Deci, cu sufletul plin de smerenie, cu inima veşnic gata pentru binefacere în numele Domnului, să nu ne împotrivim relelor, să le primim pe toate aşa cum vin ele rînduite de sus, şi astfel fosta bucatăreasă a ajuns a rîni grajdurile, pe cînd bărbatul cu un butoiaş pus pe roate căra cu un catîr apă de jos de la izvoare pentru adăpatul vitelor. Trei ani la rînd renumita noastră mănăstire nu a fost decît un grajd de vite. Dregătorii „Zagotskotului” furau nutreţ de la vite şi-1 dădeau pe basamac, tăiau viţei, fierbeau carne în cazane, apoi după groaznicele beţii porneau sfezile şi bătăile. Umezeala vitelor prinse a răzbate pînă pe sub temelia bisericilor, crăpăturile au urcat pînă la chipul sfinţilor apostoli de sub cupola cea mare. Altarul — numai putoare de vite şi mucegai. Trecătoarea ce şerpuia din vale, urcînd spre mănăstire — fărîmiţată în fel şi chip de tractoare, apoi bătătorită de copitele turmelor, şi-o fi deformat straturile de pămînt în adîncuri, aşa încît unul din cele trei izvoare a secat, al doilea a scăzut pe jumătate.
În primăvara celui de-al treilea an a prins să plouă. Pămîntul s-a jilăvit puţin şi era tocmai bun pentru arat. Dar, cînd să iasă la semănat, plugarii şi-au dat seama că nimănui nu i-a rămas nici măcar un bob de grîu pentru sămînţă... Ştefan cel Mare a trimis atunci gonaşi prin toată ţara cu vestea că va răsplăti împărăteşte pe oricine îi va aduce sămînţă bună de aruncat în brazdă. După o vreme, cînd toată lumea îşi pierduse nădejdea, iată că a venit la curtea domnească un bătrîn şi i-a spus lui Ştefan: - Eu aş putea izbăvi întreaga ţară de primejdie. - Cum? s-a mirat domnitorul. Ai dumneata atîta sămînţă? - Da. Aş putea însămînţa cu ea jumătate din pămîntul Moldovei. - Atunci fii bun şi vinde-mi-o mie, ca să-mi scot poporul din nevoie. - Aş fi bucuros s-o fac, Măria ta, dar sămînţă mea nu e de vînzare. Dacă vrei, trimite plugarii să are pe unde voi umbla eu, iar de semănat voi semăna şi singur. - Bine, s-a învoit Ştefan cel Mare şi a poruncit ca toţi plugarii din satele şi tîrgurile Moldovei să-i dea ascultare bătrînului. La îndemnul acestuia, ţăranii au prins a brăzda drumurile şi cărările pe care le arăta el. Ziua se făcea arătura, iar noaptea (ca să nu-1 deoache nimeni) bătrînul îşi făcea datoria de semănător. Cînd treaba a fost încheiată, au căzut cîteva ploi bune, urmate de zile cu soare, că s-a făcut un grîu des şi frumos, de mai mare dragul. Toamna oamenii erau din nou cu hambarele pline. Bucuros că totul s-a sfîrşit cu bine, Ştefan cel Mare 1-a chemat pe bătrîn să-l răsplătească după merit. - Lasă, Măria ta, că meritul nu-i al meu, ci al pămîntului, s-a îndreptătit bătrînul, plin de modestie. Astă primăvară eu n-am avut nici măcar un fir de bob de grîu. Dar în colbul drumurilor s-au păstrat destule grăunţe scuturate în anii cu belşug din carele cu snopi... Anume ele au şi rodit în brazdele răsturnate de plugarii Măriei tale.... (394 cuvinte) (Legendă) 10. Într-o toamnă după război Era toamnă. Către zorii zilei suflase o brumă groasă. Din salcîmi se topea frunzişul galben, se scutura ca o ploaie de lămîie. O bătrînică urca anevoie dealul. Răsufla greu, ducînd o coşniţă de papură. Venea din jos, din Valea Rece. Şi aproape să treacă pe lîngă mine, străină... - Gheorghe! am auzit un glas tremurător. M-am întors şi am privit-o lung, răsfoind în minte cartea vremii: evacuarea, războiul, pribegiile ...Frunzuliţele de salcîm se scuturau pe broboada şi pe coşniţa bătrînei. Bătea soarele-n ferestre de-ţi usturau ochii. Şi de odată mi-am amintit lămurit. Era mama lui Filipaş. Cum de n-am recunoscut-o îndată? Era Dochiţa Stoian, vecina noastră de odinioară. Da, da era mătuşa Dochiţa, cu coşniţa ei de papură. Acum nu mai rămînea nici o îndoială. I-am sărutat mîna trudită şi noduroasă. Am simţit o lacrimă fierbinte, cînd i-am sărutat zbîrciturile de pe obraji. Era aceeaşi, dar parcă se îndepărtase într-o negură uşoară. - Dar Filipaş? Sănătos, bine? Aşa se întreba atunci, după război. Mai întîi, dacă s-a îndurat ursita şi 1-a lăsat pe pămînt. Apoi unde-i şi ce face. Trebuia să întrebi, n-aveai încotro. - A căzut pe front, lîngă Poltava. Ochii mamei lui Filipaş mă priveau îndelung. Mîhnirea ei se risipise ori mă înşelam poate... - Mă bucur, că te-am întîlnit... Amîndoi întotdeauna aţi fost înaintea ochilor mei... Cînd te-am văzut, Gheorghieş, parcă l-aş fi văzut pe Filipaş al meu... Ce puteam să-i răspund? Ultima oară l-am văzut în acea iarnă dinainte de război. Pe şosea, într-o sanie uşurică, trasă de un cal focos, negru ca tăciunele, el trecea în goana mare. Nu m-a zărit. Zurgălăii din frîu sunau atît de vesel, iar Filipaş, în cuşma lui de cîrlan, rîdea atît de fericit. Avea şi de ce: pe atunci lucra învăţător la Hînceşti şi, după cum bănuiam, se îndrăgostise. L-am petrecut cu privirea pînă ce sania se pierdu din vedere. Doar clinchetul zurgălăilor se mai auzea în depărtare. În preajmă ningea lin, lin... Iar acum se scuturau frunzuliţele de salcîm şi nu-mi venea nici o vorbă mai potrivită, una de mîngîiere.
Graiul florilor e întotdeauna frumos. Dar graiul lor poate fi şi dureros... În oraşul Goldz din Polonia se înalţă un complex memorial unic în felul său. De cîteva decenii încoace, în timp de iarnă sau de vară, întîlneşti aici flori vii. Ele sînt depuse de oamenii sosiţi din difetite colţuri ale planetei. În preajma lor e o adîncă şi zguduitoare tăcere. Şi numai focul veşnic pîlpîie încet, de parcă ar vrea să desfacă aripile, dar îl ţine în loc lespedea lucitoare. Pe acest loc, în timpul războiului, hitleriştii au construit un lagăr de concentrare pentru copii. Lagăr al morţii. ...Tălpi mici, desculţe se întipăresc pe zăpadă. Zdrenţele abia se mai ţin pe ei. Sînt flămînzi, sleiţi de puteri, n-au pus în gură nimic cîteva zile în şir. Inima copiilor îngheaţă la aceea ce-i aşteaptă... Florile la acest monument rămîn veşnic vii. Peste douăzeci de mii de copii din mai multe ţări au fost deţinuţi în acest lagăr. Şi cam tot atîţia şi-au găsit aici moartea. Fără a se bucura de copilărie. Fără a reveni la Patria lor. Nimic nu e dat uitării. Pe banii adunaţi de copiii din Polonia a fost construit complexul memorial impunător din Lodz. Pînă astăzi, părinţi din difetrite ţări îşi caută odraslele dispărute. Aici, precum şi în alte locuri, unde au fost supuşi celor mai neomeneşti grozăvii. Iar florile ard, parcă-s ochi de copii – mereu căutători, mereu în aşteptare... Ce ne vorbesc aceste petale fremătînde? Să păzim pacea, să păstrăm cu vigilenţă frumuseţile acestui pămînt. Să nu se mai repete niciodată dezastrul care a distrus atîtea vise, atîtea nădejdi. Generaţiile tinere din întreaga lume să nu mai cunoască Hirosima, cele mai noi tipuri de arme, bombe atomice şi cu neutroni! Copiii sînt florile vieţii, sînt viitorul omenirii! (370сuvinte) (Şt. Lozie) 12. Taina muncii Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă, şi-a dat pălăria, pe ochi şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina cu şchioapa, a încercat dacă nu dă drumul la coajă şi tocmai spre chindii,cînd ciubotele au început să-i pară cam grele, a pus cîrja la locul ei şi-a zis în gîndul lui că are să facă o sanie. Dar l-a zărit baba furat pe gînduri,cu toporul subţioară, şi 1-a pus'sa-i facă nişte surcele,ca să nu prindă toporul rugină. Apoi i-a trebuit un vătrar ceva mai lunguşor.o căldare de apă proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazurile lui. Pe urmă - azi e soare,mîine e vînt- fugeau zilele una după alta, de parca era de furat. Vreo săptămînă se tot uita la coroana nucului, ghicind cam cum i-i rădăcina,1-a încercat într-un loc cu hîrleţul să vadă dacă n-a dat greş , şi într-o zi, cînd i-a p1acut borşul cu care 1-a hrănit baba, i-a spus că are să scoată nucul şi are să facă o sanie. Peste cîteva zile i-a retezat coroana . rădăcinile , care nu-i veneau la socoteală, şi le-a pus sub şopron, ca să nu-1 apuce ploile. Pe urmă a adus nucul în cămară şi atîta i-a trebuit: În fiecare seară venea baba, ca să vadă cît a cioplit el şi găsind nucul întreg, îi făcea nişte borşuri că i se opreau în gît. Cînd au venit viscolele, moş Mihail de abia a dovedit să facă tălpile, în schimb erau nişte tălpi cum nu mai văzuse satul cela: uşurele,netede şi luceau că puteai să te bărbiereşti uitîndu-te într-însele. Cu vremea pierduse şi socoteala zilelor,căci se culca cînd îi amorţeau palmele,aţipea şi se trezea îndată,privind bucăţile de lemn aşezate pe vîrstac. Şi cînd a început a se înmuia omătul,cînd pe la amiază se auzea picurînd din streşină,moşul a început a număra pe degete cînd va veni ziua în care va întoarce barda şi va lucra numai cu muchia ei,adunînd sania. S-a dus şi iarna asta, fiindcă îi venise vremea, s-a uscat ograda şi într-o bună zi a scos moş Mihail afară tot ce pregătise şi a început a strînge sania. Spre amiază sania era gata. O săniuţă sprintenă sta în mijlocul ogrăzii.soarele se scălda în coşul ei şi sania lucea de-ţi părea că s-a mai vărsat o picătură de lumina pe pămînt. (400 cuvinte) ( I. Druţa) 13. Crîmpeie de speranţă ... S-au întors acasă cu un crîmpei de bucurie şi de speranţă în inimi. Gheorghina se înviorase. Indiferenţa de pe faţa ei palidă dispăruse. Era mereu preocupată cu cîntecul cela. Vroia iar şi iar să-1 asculte şi părinţii care-i mărturisise că l-au luat cu ei pe viorist porunceau cu glas tare să cînte şi din odaia vecină imediat începea să se reverse, miezoasă şi plină, melodia cîntecului fără nume. - Ce frumoşi şi măreţi sînt munţii! şopteau buzele ei subţiri şi albe, în timp ce valurile cîntecului se revărsau zgomotos şi liniştit. Şi scripcarul trebuie să fie frumos. Da, iată-1 văd: înalt, subţire şi tînăr. Şi vioara... Mămico, de ce nu-mi luaţi şi mie o vioară? Părinţii tăceau înmărmuriţi, cu privirile îndurerate la mîinile ei fără de viaţă. Dar tot atunci au tresărit surprinşi. Gheorghina mişca din degete şi-şi săltă puţin palmele. - Aş vrea să cînt şi eu, zise ea rugător. - O să-ţi luăm, Gheorghino. Numaidecît o să-ţi luăm, o liniştea părintele bucuros. Treceau zilele. Treceau săptămînile. Trecu iarna şi acum din nou era cald şi frumos afară. Gheorghina stătea culcată pe patul de sub cireşii ninşi de floare şi asculta cîntecul. Asculta şi mîngîia în tăcere, cu mişcări încete vioara pe care i-o cumpărase părinţii să cînte şi ea ca flăcăul cela înalt şi frumos. Se simţea mai bine. Putea ridica palmele şi purta degetele. Îşi mişca încet şi picioarele. Medicii confirmau că merge spre bine. Într-o zi ea a rugat să-l aducă pe flăcău să cînte lîngă ea. Şi atunci se petrecu un lucru neaşteptat. Gheorghina a ascultat o vreme cîntecul, apoi a făcut o sforţare, s-a ridicat din pat, a coborît pe pămînt şi a prins să meargă, cu paşi şovăitori şi nesiguri, ca un copil, cînd începe a deprinde umbletul. Mergea spre scaunul închipuit unde şedea scripcarul şi cînta. Cînd a ajuns aproape de izvorul cîntecului, a început să caute prin aer cu palmele. Vroia să-i pună mîna pe cap, pe faţă, să-i pipăie degetele, care storceau din strune cîntecul fără nume. Părinţii încremeniseră... (395 cuvinte) (Mihail Cibotaru) 14. Căprioara Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara sta jos, lîngă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveste şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţămînt stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă, căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Că- pioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stîncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vînătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora, numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lîngă dînsa. Dar pînă la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvîrle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceste de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte cîte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avîntă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere. Şi-au mers mult aşa, pînă ce au dat, în sfîrşit, de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte ca de o presimţire, adulmecînd. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt şi iedul ar fi tost sfîşiat. Atunci căprioara dă un zbierăt adînc, sfîşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzînd prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea. … Prăbuşită în sînge, la pămînt, sub colţii fiarei, căprioara rămîne cu capul întors spre iedul ei. şi numai cînd acesta înspăimîntat,"se topeşte în adîncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii. 354 cuvinte ( După E. Gîrleanu) 15. Biserica Albă Era primăvara, se scutura floarea prin livezi cînd, în cele din urmă, s-a întors părintele Ioan. S-a dus cu sania, s-a întors într-o căruţă, la aprinsul zorilor. Fiind duminică, Ocolina dormea dusă. Dormeau şi cei din căsuţa din preajma bisericii. Ca să nu-i scoale cu noaptea în cap, părintele a tras căruţa dincolo de biserică. A deshămat murgul şi, cu clopotul în braţe, a intrat în sfîntul lăcaş. Nu mai avea răbdare. Oriunde şi oricum ar suna clopotul, unica lui bătaie se naşte şi moare acolo, în clopotniţa ce i-a fost sorocită. L-a legat de crucea grinzilor, a tras de cîteva ori funiuţa. Avea clopotul cela un sunet curat ca lacrima, tulburător precum lacrima, frumos cum sînt frumoase lacrimile bucuriei… O jale, un chiot de biruinţă, o rugă pluteau peste văile nistrene… Ecaterina a ieşit cu tot cu copii, l-au cuprins cu toţii pe sărmanul, pe mult chinuitul, pe mult aşteptatul lor părinte. După care, într-un fel de înfrigurare, cu pumnii duşi la gură, femeia a întrebat: - Dar, părinte dragă… va mai fi ea şi albă?... După ce a rătăcit o iarnă întreagă prin cîmpiile basarabene, făcîndu-şi din chinurile şi necazurile acestui pămînt propriile sale chinuri şi necazuri, părintele Ioan şi-a dat sama că albul aici nu e atît o culoare cît un destin. - Fireşte, a zis, sărutîndu-şi copilaşii rind pe rind. Cum alta mai poate fi, de nu va fi albă?! … Şi albă a tot fost şi fost biserica din Ocolina. Albea iarna cînd cădeau peste dînsa fulgi măşcaţi şi moi, ningînd-o cu turle cu tot; albea în toiul verii cînd soarele, topindu-se în pereţii văruiţi, o făceau să lumineze: albea în tihnele nopţi de vară, la bătaia lunii, cînd totul aduce a basm, a poveste; albea la răscrucea anotimpilor cînd – nici tu vara, nici tu toamnă. Albă era biserica din Ocolina în zilele de sărbătoare, albă pe vremea marilor nedreptăţi; cu glasu-i alb se ruga cerului pe vreme de secetă, şi cu alba-i neprihănire mulţumea Domnului cînd le veneau anii cu roadă. Albă stătea la căpătîiul mirenilor, petrecîndu-i în lumea celor drepţi, şi albă răsărea în ochii micilor ocolineni ce vedeau pentru prima oară lumea…
În lipsa memoriei, drumul parcurs de un popor în timp ar semăna cu dîra pe care o lasă un peşte într-un rîu care curge: nici o urmă care ar vorbi dacă a venit dirt-acolo şi pleacă într-acolo. Odată, demult, numind obiectul, omul îl stăpînea. Cuvîntul făcea astfel o legătură între el şi lucruri. Astăzi scriem, ca să nu uităm. Se zice că scrisul celor vechi era alcătuit din noduri. Azi a face nod la batistă pentru a nu uita ceva vine, precum o reminiscenţă, din acel scris, probabil. Au rămas nu demnitarii de-a lungul istoriei, ci învăţaţii, cărţile, monumentele scrise sau orale, adică ceea ce a fost în stare să conserve şi să transmită Memoria. Cei care n-au avut trecut şi l-au inventat. Cei care n-au avut bătrîni şi i-au procurat. Noi am fost scutiţi de această grijă, fiindcă i-am avut. Nu trebuie să-i inventăm azi pe Dosoftei, Varlaam, Costineşti, Neculce, Cantemir, fiindcă ei au existat cu adevărat. Dovadă ne sînt scrierile rămase de la aceştia. Nu trebuie să inventăm bătăliile lui Ştefan, Cetatea Sorocii, nu trebuie să inventăm ”Mioriţa”, nu trebuie să ne inventăm străbunicii, bunicii, părinţii. Pentru că, cum zice M. Costin: ” Nasc şi la Moldova oameni.” , ” de-a lungul vremilor şi noi moldovenii, am dat lumii importante figuri, care au ajutat şi altor popoare să-şi găsească drumul spre carte şi adevăr, precum: P. Movilă, mitropolitul care a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurînd şi prima şcoală superioară din Europa de est – Academia Kieveană; N. Milescu Spătarul, unul dintre primii soli ai Rusiei în China, animator al vieţii ştiinţifice din ţara Moscovei; D. Cantemir, care a născocit pentru turci primul sistem de note muzicale, cel care l-a ajutat pe Petru I la modernizarea statului său şi candidatura căruia ţarul avea s-o propună pentru postul de primpreşedinte al Academiei Ruse, ce urma să se inaugureze; Varlaam, candidat în anul 1639 la scaunul de patriarh al Bizanţului; M. Costin, scriitor moldovean, dar şi autor de poeme poloneze... Nu putem zice că am fost prea săraci, dacă am dăruit din puţinul nostru şi altora. ... Există o memorie a cărţilor. Există o memorie a locurilor. Există o memorie a inimii. Amintirea, cinstirea înaintaşilor... rămîne nu doar o datorie de căpetenie, ci şi una de onoare a oricărei generaţii. 390 cuvinte (După N. Dabija) 17. Mama Şi iară revenim la mama, la acest cuvînt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cîntăm decît îl rostim, şi uneori se pare că tot ce-a fost mai frumos şi mai măreţ plăsmuit în faşa limbii noastre e legat de acest cuvînt. … Cînd m-am ridicat şi eu copăcel, rămăsese puţin din frumoasele gîţe negre pe care le avusese mama de fată mare. Mai erau însă tineri şi plini de viaţă ochii negri, faţa bălaie, încununată de un zîmbet plin de bunătate – sfinte Dumnezeule, atîta bunătate creştinească, atîta bunătate omenească, încît orice cerşetor, orice pui rătăcit de cloşcă, orice fir de iarbă, călcat de roţi pe-o margine de drum, găseau înţelegere şi compătimire în inima ei. Ar zice că era harnică şi silitoare ca o furnică mama, dar nu ştiu ce fac furnicile acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cîrpea, iar de cu primăvară şi pînă toamna tîrziu basmaua ei albă zbura ca o pasăre- ba e în casă, ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind uşor pe-o dungă de deal, în seninul serii, alerga, pentru că avea, cum zicea ea, copii şi, azi, gîndindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o măcar o singură clipă, stînd pe-o ramură, lîngă cuibul său. Îşi avea totuşi bucuriile sale. Îi plăcea, de-o pildă, măcar o dată pe zi, măcar o jumătate de oră, să treacă pe uliţele satului, pentru a vedea ce mai face lumea. Nu ştiu cum se întîmpla, dar cănd se ducea, mă lua şi pe mine, şi-mi plăcea grozav să mă ţin de mîna ei, pentru că în felul mamei de-a vorbi cu unul şi cu altul simţeam cum oscilează glasul ei de la gingăşie la simpla cuvioşie, de la dragoste la compătimire, de la compătimire la mirare, la nelinişte, şi apoi, la întoarcere, căutăm tot drumul s-o descos, să aflu de ce cu omul cutare a vorbit într-un fel, iar cu femeia lui- mult mai altfel. … Înainte de a fi ieşit din ogradă, mama îmbrăca o haină mai bunişoară, îşi punea un bariz curat, pe care îl lega sub bărbie, mă speria şi pe mine cu cite un pumn de apă rece şi se făcea cu pieptenele spre chica mea deasă şi aspră, ce stătea pururea în picioare, aşa încît semănam cu un pui de arici stîrnit din culcuş… … Odată, cînd ne întorceam de pe undeva, ţin minte că am întrebat-o pe mama ce i-a venit mătuşii celea să spună că-s frumos. Mama s-a oprit foarte mirată: - Da de ce să nu zică aşa? - Care frumos, cînd, nu vezi? – şi fruntea, şi nasul, şi obrajii mi-s numai pistrui… Mama a rîs atunci pe marginea aceea de drum, a rîs încet, îndelung, cum n-o mai văzusem pînă atunci să rîdă. Toată ziua aceea a umblat senină, dragostea ei pentru mine creştea ca o pine de grîu curat. 431 cuvinte (După I. Druţă. Fragment ”Horodişte”) 18. Apa înseamnă viaţă Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de susurul unui izvor, de răcoarea unei ape. Oamenii, ghicind unde ar fi apa mai bună, au săpat ici-colea, pe marginea unui drum, ba un izvor, ba o fîntînă. Şi, odată scoase la lumină, mîna care le-a găsit are grijă să le primească, să le cureţe la timp. Deoarece, pentru un bun gospodar, ori fîntîna de la poartă, ori cea de la răscrucea drumurilor e totuna. Pentru că apa, ca şi lumina soarelui, e necesară peste tot. Iată: sub coasta unui deal susură un izvoraş! Dă crengile la o parte, apleacă-te să-ţi potoleşti setea! Nu-ţi fie teamă, apă mai curată nu-i! De-aici beau căprioarele, albinele, furnicile şi tot neamul de păsărele. Bună apă! Şi, fără să vrei, te pomeneşti că-ţi pui întrebarea: încotro ţine calea şuviţa aceasta argintie şi jucăuşă? Pe unde ajunge? Pe cine mai răcoreşte în drumul ei? Şuviţă cu şuviţă, pîrăiaş cu pîrăiaş se îndeamnă la vale, şuşotindu-se între ele. Şi iată-le, în sfîrşit, unite, din diferite izvoare, într-o apă întinsă. Pe alături trec în viteză maşini, de pe costişe coboară turiştii, pe mal se înghesuie, una lîngă alta, casele de odihnă. Şi rar cine-şi bate capul cum o duc la fundul apei peştiii. Ba se mai găsesc unii care intră cu maşinile în apă şi le spală stăruitor, curăţind de pe ele murdării şi fel de fel de unsoare. Ce se întîmplă atunci cu apa care porneşte de la izvoarele curate ca lacrima? Ce se întîmplă cu peştii ce respiră cu unsoare? Dar cînd se abate nevoia peste capul peştilor, ei n-au nici o scăpare. Nu pot fugi dintr-un rîu în altul. Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de susurul unui izvor, de răcoarea unei ape. Gîndeşte-te că, încotro n-ar duce şuviţa aceasta argintie, jucăuşă, peste tot trebuie să ajungă curată. De aceea trebuie să avem grijă de ea, s-o păstrăm, pentru că apa, ca şi lumina soarelui şi aerul, înseamnă însăşi viaţa pe pămînt. (340 cuvinte) ( Şt. Melnic) 19. Meşterul orb În tîrgul Hîrlău era un orb cu numele Dorofti, care era minunea tîrgului pentru vrednicia sa ciudată. El fabrica tot felul de fluiere, jucării, rogojini, biciuşte. Se mirau toţi cum un om lipsit de vedere poate face atîtea lucruri! Cînd lucra în dugheniţa lui, se găsea totdeauna cîte un leneş care-l privea. Între aceia se afla des Dediul Fruntă, copilul vecinului său, care era de 15 ani şi încă nu se apucase de vreo meserie. - Zău, moş Dorofti, zise el, aş dori prea mult să ştiu cum ai putut învăţa atîtea meşteşuguri fără să vezi? - O! Aceasta e o istorie lungă, zise orbul. Cînd am pierdut vederea, aveam numai cinci ani. Eram prea tînăr, ca să pot preţui toată mărimea acestei pierderi. Aveam oarecare jucării, care-mi goneau urîtul pentru puţină vreme, dar curînd mă dezgustau. Prin urmare, mă apucai să învăţ a deosebi şi a cunoaşte jucăriile. Doream să mă apuc de o meserie care să mă facă neatîrnat de orice ajutor străin şi învăţai muzica, adică fluierul şi cimpoiul. Astfel începui a cutreiera satele, unde duminicile făceam să dănţuiască flăcăi şi fete, cîntîndu-le hore, iar pe bătrîni îi înveseleam cu doinele mele. Acestea mă făceau să trăiesc destul de bine. Apoi m-am dus la Botoşani, unde învăţai mindirigia (adica să pot confecţiona saltele şi plapume). Cînd m-am simţit în stare a-mi cîştiga pîinea, m-am întors acasă. Părinţii mei, neputincioşi, veniră la mine. Ziua aceasta a fost cea mai frumoasă din toate zilele mele! Eu, un biet băiat orb, acela care trebuia să fie povară familiei sale, am ajuns, prin puterea voinţei mele, să le fiu de ajutor şi sprijin. În toate serile luam de subsiori pe tata şi pe maică-mea şi ne plimbam împreună. Trecătorii stau şi ne priveau cu respect. Alteori, cînd şed la lucru şi aud glasul cerşetorilor care şi-ar putea cîştiga bucăţica de pîine sau pe beţivii care-şi pierd vremea şi starea prin crîşme, zic în sine: “ Orbi în lumea aceasta nu sînt acei care nu văd soarele, ci acei care nu-şi văd datoria”. A doua zi Dediul Frunză a venit iar în dugheniţa lui Dorofti, dar acum ca să-l roage să-l primească de ucenic. (360 cuvinte) (După C. Negruzzi)
A creşte pîine înseamnă a nu uita că în lumea aceasta mai sunt atîtea guri flămînde. A creşte pîine înseamnă a te dărui, a te gîndi la copiii tăi, dar şi la cel pe care nu-l cunoşti. A creşte pîine înseamnă a ţine la pămînt, fiindcă fără el n-ai s-o creşti, înseamnă a-l păstra, a-l crede, a-l ajuta să-şi adune puterile, a te gîndi că şi nepoţii tăi vor avea nevoie de pîine, adică de pămînt. Poate că niciodată nu vom fi atît de bogaţi pentru a avea dreptul de a risipi pîinea. Copiii acelora care au ştiut războiul cu pîinea-i ca piatra, copiii acelora care au avut pe vremuri fraţi şi părinţi stinşi din nealimentare, pot astăzi lovi într-o pîine ca într-o minge. Am citit undeva că televiziunea din Sankt-Petersburg a avut o zguduitoare emisiune închinată unei bucăţi de pîine. Această emisiune a pornit şi ea de la un fapt banal şi dureros: într-o şcoală din oraş. La recreaţia mare elevii, primind cîte o pîinişoară şi cîte un pahar de lapte cu cafea, au băut laptele, iar pîinişoarele le-au luat la picior, închipuind un meci de fotbal cu mai multe mingi. Cineva dintre părinţi care era pe acolo, o mamă, a încercat să-şi mustre fiica, dar fără nici un rezultat. Ideea emisiunii s-a născut în aceeaşi clipă. Lucrînd mai apoi asupra scenariului, autorii şi-au amintit de pîinea blocadei, au aflat de la martori oculari compoziţia pîinii de atunci, în care rumeguşul de lemn ocupa nu ultimul loc. Au copt 50 kilograme de pîine asemănătoare cu pîinea blocadei, au tăiat-o în felii mici şi au împărţit-o participanţilor la emisiune. Se spune că după aceea televiziunea din Sankt-Petersburg a primit sute de scrisori cu rugămintea de a le trimite şi lor o felie din pîinea blocadei. Mă gîndesc la acea fărîmă de pîine pe care oamenii o priveau ca pe ceva sacru, văzînd în ea un sol al memoriei, al bărbăţiei şi demnităţii celora care au supravieţuit apărînd neînvinsul oraş. Şi mă gîndesc la ce nu le-am spus şi noi celor mici, pentru ca ei să înţeleagă cît de legate au fost de multe ori şansele vieţii şi continuităţii noastre de norocul de a avea în clipa grea o bucată de pîine. (370 cuvinte) (L. Damian) C U P R I N S Prefaţă........................................................................................................2 Criteii de apreciere.....................................................................................3 1. Chezăşia şi veşnicia neamului………………………………………..7 2. Dascălul.................................................................................................7 3. Dragă învăţătorule.................................................................................8 4. Vatra strămoşească................................................................................9 5. O, graiule!.............................................................................................10 6. Cîntecul unei viori……………………………………………………10 7. Ştefan Vodă n-a murit………………………………………………..11 8. Profanarea lăcaşului sfînt…………………………………………….12 9. Seceta din vremea lui Ştefan Vodă…………………………………..13 10. Într-o toamnă după război…………………………………………14 11. Flori veşnic vii...……………………………………………………15 12. Taina muncii………………………………………………………..15 13. Crîmpeie de speranţă………………………………………………..16 14. Căprioara…………………………………………………………….17 15. Biserica Albă………………………………………………………..18 16. Povara memoriei……………………………………………………18 17. Mama.................................................................................................19 18. Apa înseamnă viaţă...........................................................................20 19. Meşterul orb.......................................................................................21 20. Faţa pîinii ..........................................................................................22 Yüklə 151,47 Kb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||