Abrogarea inseamna desfiintarea unei reguli. Canoanele insa pot cadea in desuitudine



Yüklə 114,53 Kb.
səhifə3/3
tarix28.10.2017
ölçüsü114,53 Kb.
#18870
1   2   3

La început, toți clericii au avut libertatea, pe de o parte, de a se căsători sau de a rămâne necăsătoriți, iar, pe de altă parte, de a se căsători fie înainte fie după hirotonie, singura restricție fiind monogamia (Tit 1, 6).

De foarte timpuriu a început a se generaliza obiceiul ca încheierea unei căsătorii să se facă înainte de hirotonie sau hirotesie. La generalizarea acestei practici a contribuit în bună măsură și faptul că limitele de vârstă care s-au stabilit inițial pentru accesul în treptele ierarhiei bisericești erau deasupra vârstei la care se încheiau căsătorii în vremea aceea. Această practică îmbracă forma scrisă abia în canonul 26 Ap, care stabilește că: ,,Dintre cei care au intrat în cler neînsurați, orânduim că se pot căsători numai citeții și psalții (cântăreții) care vor” (16 Cartagina stabilește chiar și pentru citeți că ajunși la vârsta maturității să se hotărască ori să se căsătorească ori să facă înfrânare).

Nu se prevede însă nici o sancțiune pentru clericii care ar încălca această rânduială. Este important de menționat dintru început faptul că interdicția din acest canon nu are nici un fundament dogmatic, ci doar rațiuni de ordin practic-pastoral. Prin urmare, hirotonia nu constituie un impediment de natură doctrinară pentru primirea Tainei Cununiei.

Sinodul local de la Ancira (314) a venit cu o derogare pentru diaconi, permițându-le să se căsătorească și după ce au fost hirotoniți, cu condiția să fi mărturisit această intenție la momentul hirotoniei pentru a primi încuviințarea de la episcop (can 10). Totuși, împăratul Iustinian, prin mai multe novele, revine și întărește dispoziția canonului 26 Ap, stabilind să fie îndepărtați din cler preoții, diaconii și ipodiaconii care s-ar căsători după hirotonie și amenință chiar cu confiscarea averii pe cei care ar nesocoti această hotărâre. În același sens se pronunță și Sinodul Trulan, care deși în canonul 2 confirmă canoanele Sinodului local de la Ancira, reluând contextual dispoziția canonului 26 Ap, o dezvoltă și prevede sancțiunea cu caterisirea pentru ipodiaconul, diaconul sau preotul care ar îndrăzni să se căsătorească după hirotonie.

Cu toate acestea, au continuat să existe clerici care se căsătoreau după hirotonie. Drept urmare, împăratul Leon al VI-lea emite o Novelă în 897 prin care interzice categoric practica încă existentă la acea dată de a se permite nu numai diaconilor, ci chiar și preoților căsătoria după hirotonie.

Pe de altă parte, încă din sec. IV, Sinodul local de la Elvira din Spania a încercat și în parte a și reușit să impună celibatul clericilor începând cu treapta de ipodiacon. După aproximativ două decenii și dezbateri aprinse, Sinodul I Ecumenic de la Niceea a respins această măsură. Însă, unii apuseni au interpretat canonul 3 I Ec în sensul impunerii celibatului. De altfel, acest canon oprește pe clerici să locuiască cu femei care ar da de bănuit. Astfel, Sinodul I Ec nu a formulat un canon în acest sens întrucât a lăsat la alegerea viitorului preot să-și aleagă căsătoria sau celibatul.

De cealaltă parte, în Răsărit au prevalat dispozițiile canoanelor apostolice. Acestea au stabilit, pe de o parte, pedeapsa caterisirii atât pentru episcopii cât și pentru preotul sau diaconul care și-a părăsit soția pe motiv de evlavie și ar stărui în această situație (5 Ap), iar, pe de altă parte, o îndoită pedeapsă extremă, caterisirea și excluderea din Biserică atât pentru clericii cât și pentru laicii care s-ar feri de căsătorie, cărnuri și vin, nu pentru înfrânare, ci pentru îngrețoșare (51 Ap).

Spre sfâșitul sec. IV, tot în Apus, mai multe Sinoade africane au reluat problema obligației clericilor de a păzi înfrânarea depărtându-se de femei (3, 4, 25, 70 Cartagina). Având în vedere și opiniile unor Părinți și scriitori bisericești ai primelor veacuri, care se pronunțaseră că ar fi mai bine pentru clerici să nu se căsătorească (Eusebiu de Cezareea, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Epifanie, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augustin), cei mai mulți dintre apuseni au văzut aici impunerea celibatului. Însă Sinodul Trulan, combătând ceea ce ,,în Biserica romanilor s-a predat drept canon” și referindu-se în mod expres la acele canoane de la Sinodul de la Cartagina, le-a interpretat în sensul că înfrânarea clericilor căsătoriți fusese întotdeauna înțeleasă în Răsărit ca obligație de abținere de a avea relație cu soția în anumite zile, mai ales înainte de Sf. Liturghie (13 Trulan). Mai mult, în același canon Părinții Sinodului Trulan prevăd pedeapsa caterisirii pentru cel care ,,împotriva canoanelor apostolice, ar îndrăzni să lipsească de legătură și însoțire cu femeie legiuită pe careva dintre cei sfințiți: preot, diacon, ipodiacon” (de remarcat că aici s-a stabilit celibatul episcopilor, dar nu neapărat monahismul). Dacă nu ar fi fost canonul 13 Trulan să lămurească această problemă, interpretarea canoanelor africane în sensul obligării celui promovat în cler să se despartă definitiv de soție, ar fi greu de susținut, mai ales în cazul canonului 3 Cartagina care cere clericilor ,,să fie întru toate înfrânați pentru a dobândi ceea ce ei cer sincer de la Dumnezeu, astfel și noi vom ține ceea ce ni s-a transmis prin Apostoli și ni s-a păstrat din vechime”.

În privința înfrânării Apostolul Pavel recomanda: ,,să nu vă lipsiți unul de altul decât prin buna înțelegere pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu Postul și cu rugăciunea și apoi să fiți din nou împreună, ca nu cumva Satana să vă ispitească prin neputința voastră de a vă stăpâni” (I Cor. 7, 5).

Totuși situația episcopilor căsătoriți este abordată în mod diferit. După cum deja s-a văzut, Sf. Scriptură prezintă posibilitatea ca episcopii să fie căsătoriți și să aibă copii (I Timotei). Chiar unii dintre Apostoli au fost căsătoriți. Drept urmare, deși unii Părinți și scriitori bisericești ai primelor veacuri credeau că ar fi mai potrivit pentru clerici să nu fie căsătoriți, în primele veacuri chiar și episcopilor li s-a lăsat opțiunea de a fi căsătoriți sau nu, cu condiția ca rămânerea în celibat să nu fie cauzată de o desconsiderare a căsătoriei.

De remarcat faptul că în Răsărit celibatul s-a mulat pe starea monahală. Împăratul Iustinian încearcă să îngrădească accesul la episcopat al celor căsătoriți, impunând candidatului la această treaptă să fie necăsătorit, fără copii sau nepoți și să fi fost minim 6 luni cleric sau călugăr (Novela 6).

Mai târziu, urmând linia lui Iustinian, Sinodul Trulan reacționează împotriva faptului că în unele ținuturi episcopii continuau să trăiască cu soțiile lor chiar și după hirotonia în treapta arhierească, sancționându-i cu caterisirea (12 Trulan – de remarcat că sunt vizate nominal tocmai Africa și Libia). Același sinod stabilește pentru soția episcopului obligația de a întrerupe legătura cu fostul soț și de a intra într-o mănăstire departe de reședința fostului soț, episcopului revenindu-i obligația de a-i acorda sprijinul material necesar (48 Trulan).

Prin urmare, atât legislația lui Iustinian cât și dispozițiile Sinodului Trulan nu îi interziceau celui căsătorit accesul la treapta arhierească, însă îi interziceau sub amenințarea caterisirii continuarea vieții conjugale. Așadar, începând cu epoca împăratului Iustinian și mai ales după Sinodul Trulan, cazurile de episcopi căsătoriți au fost rare, regula pentru episcopi devenind celibatul.

Deși în Răsărit, de foarte timpuriu, majoritatea clericilor celibi au intrat în monahism, totuși pentru candidații la episcopat, starea monahală nu a devenit obligatorie decât după sec. XIV. Pentru ceilalți clerici, însă, starea monahală nu s-a impus niciodată ca unica formă de celibat.

Un moment important în evoluția instituției episcopatului îl constituie Sinodul local de la Constantinopol din 879, care în canonul 2 ajunge să declare incompatibilitatea demnității episcopale cu starea monahală. Unii canoniști au interpretat acest canon în sensul că ar interzice accesul monahilor la treapta episcopală, sau, altfel spus, că starea monahală ar fi impediment pentru hirotonia în arhiereu (Pr. Floca etc.). Într-adevăr, canonul prevede o interdicție, însă aceasta nu-i vizează pe monahi, ci pe episcopi. Canonul interzice celor ce au ajuns la deminitatea episcopală ,,să se pogoare la viața monahicească”. Așadar canonul lasă să se înțeleagă că episcopului provenit dintre nemonahi nu îi este îngădui să intre în monahism, iar episcopul ales dintre monahi, odată ridicat la această treaptă, își pierde calitatea de monah, ,,căci voturile monahilor presupun ascultare necondiționată și ucenicie, nicidecum a fi învățători și cârmuitori, nici a păstori pe alții, ci înșiși a fi păstoriți”. Ales păstor, monahul iese din starea de ascultare.

Prin urmare, obiceiul generalizat în Răsărit către veacul al XIV-lea de a se impune celui ales episcop dintre nemonahi să intre în starea monahală înainte de a fi hirotonit arhiereu, nu trebuie socotit contrar canonului 2 de la Const. din 879. Din moment ce potrivit afirmațiilor mai multor Sfinți Părinți că episcopul este chipul lui Hristos în eparhia sa, Biserica a hotărât ca înainte de a fi păstor, fiecare candidat este obligat să treacă printr-o stare de ascultare. Oricât de anevoioasă este această ascultare, ea nu reprezintă decât o umbră ștearsă a ascultării pe care a arătat-o Fiul lui Dumnezeu. După înălțarea Sa, Fiul nu se mai întoarce niciodată la starea de supunere și smerenie, arătându-Se ca Împărat al slavei și Judecător al judecătorilor.




Kataloq: 2017

Yüklə 114,53 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə