Agatha Christie



Yüklə 2,33 Mb.
səhifə1/55
tarix30.07.2018
ölçüsü2,33 Mb.
#64494
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   55

Agatha Christie

O autobiografie

CUPRINS:


CUVÂNT ÎNAINTE 3

PARTEA I 5

PARTEA A II-A 35

PARTEA A III-A 63

PARTEA A IV-A 92

PARTEA A V-A 127

PARTEA A VI-A 165

PARTEA A VII-A 184

PARTEA A VIII-A 208

PARTEA A IX-A 244

PARTEA A X-A 279

PARTEA A XI-A 294

EPILOG 307

POSTFAŢĂ 309


CUVÂNT ÎNAINTE

Nimrud, Irak, 2 aprilie 1950

Nimrud este denumirea modernă a vechii cetăţi Calah, capitala militară a asirienilor. Casa expediţiei noastre, construită din chirpici se întinde pe versantul de est al colinei şi are o bucătărie, o sufragerie, totodată şi cameră de zi, un mic birou, un atelier, un oficiu pentru desenator, o sală mare, depozit, unde se află şi materialul ceramic, o cămăruţă obscură (noi toţi dormim în corturi). Anul acesta a fost adăugată încă o încăpere de vreo trei metri pătraţi. Podeaua e acoperită cu rogojini şi două covoraşe în culori vii. Pe perete atârnă un tablou de un tânăr artist irakian, reprezentând doi măgari realizaţi dintr-o masă confuză de cuburi în culori strălucitoare. Fereastra dă spre est unde se conturează munţii Kurdistan cu vârfurile acoperite de zăpadă. Pe o tăbliţă fixată afară pe uşă e scris în cuneiforme Beit Agatha (Casa Agathei).

Aşa că asta e „casa” mea, unde voi putea afla liniştea perfectă ca să mă dedic scrisului. Pe măsură ce săpăturile vor progresa, probabil că nu va mai fi timp pentru aşa ceva. Multe obiecte vor avea nevoie să fie curăţate şi reparate. Vor trebui făcute fotografii, etichetări, pachete. Dar în primele zece zile va fi o oarecare linişte.

Ce e drept, există unele piedici pentru a te putea concentra. Deasupra, pe acoperiş, muncitorii arabi sar, ţipă fericiţi, schimbă poziţia nesigură a scărilor. Câinii latră, curcanii bolborosesc. Galul poliţistului îşi zornăie lanţul, iar fereastra şi uşa refuză să rămână închise. Stau la o masă de lemn, destul de rezistentă, şi am lângă mine o cutie din tinichea, din acelea folosite de arabi în călătorii. E vopsită în culori vesele, în ea îmi propun să-mi păstrez Manuscrisul, pe măsură ce înaintez în scris.

Ar trebui să scriu o carte poliţistă, dar cu dorinţa naturală a scriitorului de a aşterne pe hârtie orice altceva decât ceea ce ar trebui, în mod cu totul neaşteptat tânjesc să-mi scriu autobiografia. Mi s-a spus că impulsul de a-ţi scrie autobiografia îl cuprinde pe fiecare om, mai devreme sau mai târziu. Şi pe mine m-a apucat, aşa, dintr-o dată. Gândindu-mă mai serios, cuvântul autobiografie pare cam pompos. Sugerează un studiu cu un scop bine determinat al întregii vieţi a cuiva. Aşa ceva implică nume, date, locuri scrise într-o ordine cronologică perfectă. Ceea ce vreau eu, este să-mi afund mâna şi să scot la întâmplare un pumn plin de tot felul de amintiri.

Pentru mine, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cât sunt mai nerezonabile şi mai improbabile cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de-a făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de mică importanţă, făcându-te brusc să spui: „Îmi amintesc…” cu o plăcere deosebită şi cu totul neexplicabilă.

Asta e una din compensaţiile oferite de înaintarea în vârstă, desigur una foarte plăcută: să-ţi aduci aminte.

Din nefericire adesea doreşti nu numai să-ţi aminteşti, dar să şi vorbeşti despre cele amintite. Şi asta, trebuie să-ţi spui de nenumărate ori, este un lucru tare plictisitor pentru ceilalţi. De ce, la urma urmelor, i-ar interesa pe ei viaţa ta şi nu a lor? Uneori ar putea să-i intereseze, mai ales când sunt tineri şi când te privesc ca pe o curiozitate „istorică”.

„Bănuiesc, îmi spunea odată, plină de interes, o tânără fată instruită, că îţi aminteşti totul despre Crimeea?”

Destul de jignită, i-am răspuns, acră, că nu sunt chiar atât de bătrână. Că repudiez, de asemenea, şi participarea la răscoala indiană. Am unele amintiri şi despre Războiul cu burii (trebuie să recunosc asta, pentru că fratele meu a luptat în acest război).

Dar mărturisesc că prima amintire care îmi vine în minte este o imagine clară a mea, mergând împreună cu mama pe străzile Dinardului, într-o zi de târg, când un băiat cu un coş mare dă peste mine cu brutalitate, mă zgârie la braţ, şi mă face grămadă, aproape, la pământ. Mă doare, încep să plâng. Cred ea aveam pe atunci vreo şapte ani.

Mama, care a fost întotdeauna o partizană a comportării stoice în public, mă dojeneşte:

— Gândeşte-te la bravii noştri soldaţi care luptă în Africa de Sud, îmi spune ea.

Şi, de dragul adevărului, trebuie să recunosc că răspunsul meu a fost:

— Eu nu vreau să fiu un brav soldat! Vreau să fiu o laşă!

Ce mecanism conduce în noi alegerea amintirilor? Viaţa e ca şi cum ai asista la un film. Apăs pe un buton: iată-mă copil, mâncând ecleruri de ziua mea. O altă apăsare pe buton. Au trecut doi ani şi mă văd stând pe genunchii bunicii pregătită în mod solemn ca un pui de pus la cuptor, adus chiar atunci de la prăvălia domnului Whitley, aproape nebună de fericire de hazul acestui joc.

Ici şi colo câte o clipă – şi între ele lungi spaţii pustii de luni şi ani. Unde erai în acel timp? Îţi vine în minte întrebarea lui Peer Gynt: „Unde am fost eu, omul întreg, cel adevărat?”

Omul întreg nu-l ştim niciodată, deşi uneori, în scăpărări rapide, cunoaştem omul adevărat Eu cred că amintirile reprezintă acele momente care, oricât de nesemnificative ar fi ele, constituie totuşi eul nostru interior, însăşi persoana noastră, cea mai adevărată.

Sunt şi azi acea fetiţă cu chip solemn şi zulufi cânepii. Acolo unde sălăşluieşte spiritul, se dezvoltă şi instinctele, gusturile, emoţiile, capacităţile intelectuale, dar eu însumi, Agatha, rămân aceeaşi. Pe Agatha, în întregime, nu o cunosc.

Pe Agatha, ca tot, cred că o cunoaşte numai Dumnezeu.

Aşa că iată-ne, pe micuţa Agatha Miller şi pe Agatha Miller cea mare, pe Agatha Christie şi pe Agatha Mallowan mergând pe aceeaşi cale cu noi – unde? Nu ştim. Asta, de fapt, face viaţa palpitantă, întotdeauna am considerat că viaţa e palpitantă şi aşa o consider şi acum.

Şi asta pentru că ştii extrem de puţin din viaţa ta, ştii numai o frântură din micul tău rol; eşti un actor care trebuie să rostească câteva replici în primul act. Are scenariul doar cu replicile lui şi asta e tot ce poate şti. Nu a citit piesa. De ce ar citi-o? El trebuie doar să spună: „Telefonul e deranjat, doamnă” şi apoi se retrage în obscuritate.

Dar când, în ziua spectacolului, cortina se va ridica, va auzi piesa de la un capăt la altul şi va trebui să se alinieze cu ceilalţi când vor fi chemaţi de aplauze la rampă.

A fi o parte dintr-un ceva pe care nu-l înţelegi câtuşi de puţin, este, cred, unul dintre lucrurile cele mai ciudate din viaţă. Îmi place să trăiesc. Am fost uneori în culmea disperării, sfâşiată de durere, foarte nenorocită, dar datorită tuturor acestor lucruri ştiu cu certitudine că a trăi este ceva grandios.

Aşa că ceea ce plănuiesc să fac este să mă bucur de plăcerea amintirilor, fără să mă grăbesc, scriind când şi când câteva pagini. E o sarcină care va dura probabil ani şi ani. Dar de ce îi spun sarcină? Este un privilegiu. Am văzut cândva un vechi pergament chinezesc care mi-a plăcut: reprezenta un bătrân stând sub un copac şi făcând dintr-o sfoară figuri. Era intitulat „Bătrânul gustând plăcerea răgazului”. Nu-l voi uita niciodată.

Deci, stabilind că vreau să mă distrez, poate e mai bine să şi încep. Cu toate că nu mă aştept să fiu în stare să păstrez o continuitate cronologică, pot cel puţin să încep chiar de la început.

PARTEA I

Ashfield


O! Ma chère Maison; mon nid, mon gate

Le Passé l’habite. O! Ma chère Maison…1

I

Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă este cred să ai o copilărie fericită. Eu am avut o copilărie foarte fericită.



Am avut un cămin şi o grădină care mi-au fost dragi, o doică înţeleaptă şi răbdătoare, părinţi care se iubeau foarte mult, căsnicia şi familia lor au fost foarte reuşite.

Privind înapoi, îmi dau seama că, într-adevăr, casa noastră a fost fericită. Aceasta s-a datorat în mare parte tatei, căci tata era un om foarte plăcut. Azi nu prea se face mare caz de o asemenea calitate. Oamenii au tendinţa să pretindă unui bărbat să fie deştept, muncitor, să contribuie la bunăstarea obştii, să fie un om de vază. Charles Dickens prezintă această calitate de o manieră încântătoare în „David Copperfield”:

— Fratele tău este un om plăcut, Peggotty? am întrebat cu prudenţă.

— O, de-ai şti cât este de plăcut! exclamă Peggotty.”

Puneţi-vă această întrebare cu privire la cei mai mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii dumneavoastră şi veţi fi surprinşi cât de rar răspunsul pe care-l daţi va fi la fel cu al lui Peggotty.

Dar despre tata se putea spune cu adevărat: „O, cât este de plăcut!” Şi adevărul e că toţi cei care veneau în contact cu el se simţeau foarte bine.

Considerat după standardele moderne, tata nu ar fi putut fi găsit pe plac. Era un comod. Pe atunci existau oameni de bani gata şi, dacă te numărai printre aceştia, nu munceai şi nici nu se aştepta cineva să te vadă muncind. Şi mă tem că tata nici nu ar fi fost în stare să lucreze. Locuiam la Torquay şi, în fiecare dimineaţă, tata pleca la club. Se întorcea la vremea prânzului cu trăsura, iar după-masa se ducea din nou la club, unde juca cărţi şi venea acasă puţin înainte de masa de seară. În timpul sezonului de crichet îşi petrecea zilele la clubul de crichet al cărui preşedinte era. Uneori se ocupa de spectacole de teatru de amatori. Avea imens de mulţi prieteni şi îi plăcea să-i invite la el. În fiecare săptămână se dădea la noi acasă o masă mare, iar tata şi mama erau la rândul lor invitaţi de două-trei ori pe săptămână.

Abia târziu mi-am dat seama cât de iubit fusese tata. După moartea lui au sosit scrisori din toate colţurile lumii. Iar localnicii, negustorii, birjarii, cei care fuseseră în serviciul nostru, vreun bătrânel, veneau din nou şi din nou la noi şi ne spuneau: „Mi-l amintesc foarte bine pe domnul Miller. N-o să-l uit niciodată. Nu mai sunt mulţi oameni ca el în lumea de azi.”

Nu ştiu ce calităţi avea, totuşi nu pot spune că ar fi posedat vreo trăsătură caracteristică specială. Nu era deosebit de inteligent. Cred că avea însă o inimă simplă, bună, şi îşi iubea foarte mult semenii. Era plin de umor, şi făcea uşor pe cei din jur să râdă. Nu avea nici o micime sufletească, nu nutrea nici o gelozie şi era nemaipomenit de generos. Poseda o seninătate şi o fericire naturală.

Mama era total diferită. Era o persoană enigmatică, impresionantă, mult mai eficientă decât tata, cu idei surprinzător de originale, timidă şi foarte neîncrezătoare în sine. În fond cred că avea o melancolie naturală.

Personalul de serviciu şi copiii îi erau total devotaţi şi cel mai mic cuvânt al ei era imediat ascultat. Ar fi putut fi o foarte bună educatoare. Orice ţi-ar fi spus devenea pe dată stimulator şi semnificativ. Monotonia o plictisea şi trecea de la un subiect la altul, într-un fel care uneori făcea ca spusele ei să te zăpăcească. Aşa cum îi spunea tata, nu poseda nici urmă de umor. La această acuzaţie protesta întotdeauna cu o voce jignită: „Pur şi simplu pentru că nu găsesc că unele din poveştile tale sunt hazlii, Fred…” şi atunci tata râdea în hohote.

Mama era cu vreo zece ani mai tânără decât tata şi-l iubea cu neclintit devotament de la vârsta de zece ani. Când tata, un tânăr expansiv şi jovial, circula neobosit de la New York în sudul Franţei, mama, o fetiţă timidă, liniştită, stătea cuminte acasă, gândindu-se la el, scriind câteodată vreo poezie în albumul ei sau brodându-i o învelitoare de carte pe care tata o păstra apoi toată viaţa.

O poveste de dragoste tipic victoriană, dar cu o bogăţie de sentimente fără seamăn.

Părinţii mei mă preocupă nu numai pentru că îmi sunt părinţi, dar şi pentru că au reuşit să ajungă la acea împlinire – o căsătorie fericită. Până acum am văzut doar patru căsătorii total fericite. Să existe oare vreo formulă pentru un asemenea succes? Nu prea cred.

Din cele patru exemple ale mele, unul era al unei fete de 17 ani căsătorită cu un bărbat cu peste 15 ani mai mare decât ea.

El protestase, spunând că fata nu ştia ce vrea. Ea i-a răspuns că ştia perfect de bine şi că luase hotărârea să se căsătorească cu el, cu trei ani în urmă. Căsătoria lor s-a complicat prin faptul că au stat împreună mai întâi cu o soacră, apoi cu alta, fapt suficient pentru a distruge cele mai multe căsătorii. Ea este o persoană foarte calmă, înzestrată cu o adâncă emotivitate. Îmi aminteşte puţin de mama, fără a avea însă strălucirea şi preocupările intelectuale ale mamei. Au trei copii, toţi pe la casele lor; sunt împreună de mai bine de 30 de ani şi nutresc devoţiune unul faţă de celălalt ca la început.

Alt exemplu este cel al unui tânăr, căsătorit cu o văduvă, cu 15 ani mai în vârstă decât el. L-a refuzat de mai multe ori, dar în cele din urmă l-a acceptat şi au trăit fericiţi până la moartea ei, 35 de ani mai târziu.

Mama, Clara Boehmer, a avut o copilărie nefericită.

Tatăl ei era ofiţer şi a căzut de pe cal, rănit mortal. Bunica a rămas văduvă la vârsta de 27 de ani, tânără, frumoasă, cu patru copii, cu o pensie de urmaş doar. Atunci sora ei mai mare, căsătorită de curând cu un american bogat (fiind a doua lui soţie) i-a scris, propunându-i să înfieze pe unul din copii şi să-l crească ca şi cum ar fi fost al ei.

Tânăra văduvă, copleşită de griji, lucrând cu acul ca să-şi ţină şi educe copiii, a acceptat propunerea. Dintre cei trei băieţi şi o fată, a ales fata, căci i se părea că băieţii pot să-şi taie mai bine cale în viaţă, în timp ce o fată avea nevoie de o existenţă mai uşoară, sau poate pentru că, aşa cum a crezut întotdeauna mama, bunica ţinea mai mult la băieţi decât la fete.

Mama a plecat din Jersey şi s-a dus în nordul Angliei într-o casă străină. Cred că resentimentul pe care l-a încercat şi rana adâncă de a nu fi dorită, i-au imprimat o anumită atitudine faţă de viaţă. A devenit neîncrezătoare în sine şi suspicioasă în privinţa afecţiunii oamenilor. Mătuşa ei era o femeie bună, generoasă, dar destul de puţin receptivă faţă de sentimentele unui copil. Mama dispunea de toate avantajele unei case confortabile şi ale unei educaţii alese, dar ceea ce pierduse şi nu putea fi înlocuit cu nimic era tocmai viaţa fără griji în tovărăşia fraţilor ei, în propriul ei cămin. Am văzut adesea în corespondenţa adresată ziarelor, cum părinţii, îngrijoraţi, se întreabă dacă ar trebui să lase un copil să se ducă la alţii, datorită avantajelor pe care ei nu i le-ar putea asigura… Întotdeauna aş vrea să le spun: „Nu daţi copilul. Căminul său, dragostea şi securitatea de care are parte acasă fac mult mai mult decât chiar cea mai bună educaţie de pe lume.”

Mama era foarte nefericită în viaţa ei nouă. În fiecare seară când se culca plângea, apoi devenise palidă, slabă, până în cele din urmă a căzut bolnavă atât de rău, încât mătuşa ei a chemat un doctor, un om în vârstă, cu experienţă. Acesta după ce a stat de vorbă cu fetiţa i-a spus mătuşii:

Copilului îi este dor de-acasă.

— O, nu! a exclamat ea. Nu e cu putinţă. Clara e un copil bun, liniştit, nu ne pricinuieşte niciodată vreo supărare şi e foarte fericită.

Dar bătrânul doctor s-a dus înapoi la fetiţă şi a vorbit iar cu ea. A întrebat-o despre fraţii ei, câţi avea, cum îi chema. Şi imediat copilul a izbucnit într-un hohot de plâns. Întreaga poveste a ieşit astfel la lumină.

Plângând aşa s-a mai liniştit, dar acel sentiment de „a nu fi dorită” l-a simţit întotdeauna. Cred că l-a nutrit faţă de bunica până la moarte. L-a iubit foarte mult pe „unchiul” ei american. La acea vreme era un om bolnav, dar ţinea la micuţa şi cumintea Clara. Venea şi-i citea regulat din cartea ei favorită Regele Râului de Aur. Singura ei mângâiere cu adevărat erau vizitele pe care le făcea fiului vitreg al mătuşii ei, Fred Miller, „verişorul ei Fred”. El era pe atunci un tânăr de vreo douăzeci de ani şi întotdeauna se arăta deosebit de bun faţă de mica lui „verişoară”.

Într-o zi pe când Clara avea vreo 11 ani, Fred i-a spus mamei lui vitrege:

— Ce ochi frumoşi are Clara!

Fetiţa, care s-a considerat întotdeauna foarte ştearsă, s-a dus cu un aer solemn în camera de sus şi s-a uitat îndelung în oglinda de la masa de toaletă a mătuşii. Poate că într-adevăr ochii ei erau destul de frumoşi… S-a simţit nemaipomenit de veselă. De atunci inima ei i-a fost dată în mod irevocabil lui Fred.

Pe când se afla în America, un prieten al familiei i-a spus tânărului vesel:

— Freddie, într-o bună zi o să te însori cu verişoara ta englezoaică.

Surprins, el a răspuns:

— Cu Clara? E un copil.

Dar întotdeauna a încercat un sentiment special pentru copilul care-l adora. Păstra scrisorile ei copilăreşti şi poeziile pe care i le scria şi după nenumărate flirturi cu cele mai frumoase şi spirituale fete din societatea newyorkeză (printre ele şi Jenny Jerome, mai apoi Lady Randolph Churchill), s-a întors acasă în Anglia pentru a o cere în căsătorie pe liniştita verişoara.

Aşa cum era firea ei, mama l-a refuzat cu hotărâre.

— De ce? am întrebat-o odată.

— Pentru că eram o bondoacă.

Un motiv extraordinar, dar foarte plauzibil pentru ea. Tata nu era dintre oamenii care să se demobilizeze uşor. A repetat cererea a doua oară şi de data aceea mama a reuşit să-şi depăşească neîncrederea în sine şi, cu inima foarte îndoită, a acceptat să se căsătorească, deşi era plină de nelinişti la gândul că tata „avea să fie decepţionat de ea”.

Aşa că s-au căsătorit, iar portretul ei ca mireasă, pe care-l păstrez, îţi arată un chip frumos, serios, cu ochi mari căprui şi păr negru. Înainte de naşterea sorei mele s-au instalat la Torquay, unde au închiriat un apartament mobilat. Torquay era pe atunci o staţiune elegantă de iarnă care se bucura de prestigiul de mai târziu al Rivierei. Tata era fermecat de localitate. Iubea marea, avea o mulţime de prieteni acolo şi alţii care veneau din America în timpul iernii. Sora mea Madge s-a născut la Torquay şi curând după aceea tata şi mama au plecat în America, unde credeau că-şi vor stabili căminul permanent. Bunicii tatei mai trăiau. După moartea mamei sale, în Florida, el a fost crescut acolo, în atmosfera liniştită de la ţară, din Noua Anglie. Tata era foarte ataşat de bunici şi ei, la rândul lor, doreau cu nerăbdare să-i vadă soţia şi copilaşul. Fratele meu s-a născut, când se aflau în America. La câtva timp după naşterea lui, tata a hotărât să se întoarcă în Anglia. Abia sosise şi unele probleme de afaceri l-au rechemat la New York. I-a sugerat atunci mamei să închirieze o casă mobilată la Torquay şi să rămână acolo până la întoarcerea sa.

Mama şi cu mătuşa ei (care era şi mama vitregă a tatei, îi spuneam Auntie-Grannie2) s-au dus atunci la Torquay să caute o casă mobilată. Apoi, mama s-a întors, anunţând triumfătoare:

— Fred, am cumpărat o casă!

Tata aproape a căzut din picioare. El credea că aveau să locuiască în America.

— Dar de ce? a întrebat-o el.

— Pentru că mi-a plăcut, explică mama.

Se pare că vizitaseră vreo 35 de case, dar numai una singură îi plăcuse, iar acea casă nu se închiria, era numai de vânzare. Aşa că mama, căreia soţul mătuşii ei îi lăsase două mii de lire, a făcut apel la mătuşă, care era şi tutore şi au cumpărat imediat casa.

— Dar n-o să stăm aici decât un an, cel mult, a mormăit îmbufnat tata.

Mama, despre care noi toţi am pretins întotdeauna că era clarvăzătoare, i-a răspuns că pot oricând să o vândă. Poate că întrezărise că familia ei avea să locuiască acolo mult timp.

— Mi-a plăcut casa de cum am intrat, stărui ea. E învăluită într-o minunată atmosferă de linişte.

Casa aparţinea unei familii numită Brown. Când mama, cu oarecare ezitare, a încercat să-şi manifeste regretul faţă de doamna Brown că este obligată să părăsească imobilul, unde a trăit atât de mulţi ani, bătrâna doamnă a spus cu amabilitate:

— Sunt încântată la gândul că dumneavoastră şi copiii dumneavoastră veţi locui aici, draga mea.

Pentru mama aceste cuvinte au fost ca o binecuvântare.

Şi cred cu adevărat că a fost o binecuvântare asupra casei. Era o vilă obişnuită, situată nu în cartierele elegante din Torquay – Warberrys sau Lincombers, ci în capătul opus, în partea mai veche, Tor Mohun. Se afla aproape de ieşirea din oraş şi drumul dădea direct în lanurile şi potecile frumoasei regiuni Devon. Casa purta numele Ashfield şi am locuit acolo, cu unele întreruperi, aproape toată viaţa.

Aşadar tata, în cele din urmă, s-a hotărât să nu ne mai mutăm în America. Îi plăcea atât de mult la Torquay, încât s-a decis să nu părăsească localitatea unde îşi avea clubul, jocul de cărţi şi prietenii. Mama nu putea suferi să locuiască în apropierea mării, nu-i plăceau reuniunile de societate, nu era în stare să joace cărţi. Se simţea însă foarte fericită la Ashfield şi dădea mereu mese la care invita multă lume, mergea la recepţii şi diferite manifestări sociale, iar în serile liniştite petrecute acasă îl întreba plină de curiozitate şi nerăbdare pe tata despre dramele locale şi despre cele petrecute în ziua respectivă la club.

— N-a fost nimic, răspundea tata fericit.

— Ba, fără îndoială, Fred, cred că cineva trebuie să fi spus ceva interesant, nu?

Tata, plin de bunăvoinţă, îşi storcea creierii, dar nu ieşea nimic, îi spunea apoi că M. e atât de zgârcit încât nu vrea să-şi cumpere un ziar de dimineaţă şi vine la club, citeşte ziarul acolo şi după aceea îi pisează pe ceilalţi, povestindu-le cele citite: „Ascultaţi băieţi, aţi văzut că pe frontiera de nord-vest…” Toată lumea e foarte plictisită, dar nu au ce face, pentru că M. este unul dintre cei mai bogaţi membri ai clubului.

Mama, care a mai auzit povestea, asta, nu-i deloc satisfăcută. Tata se cufundă într-o stare de mulţumire şi linişte, se lasă pe spate în scaun, îşi întinde picioarele în faţa focului şi se scarpină uşurel în cap (gest interzis).

— La ce te gândeşti, Fred? întreabă mama.

— La nimic, răspunde tata, perfect sincer.

— Nu se poate să nu te gândeşti la ceva.

O asemenea afirmaţie o descumpăneşte întotdeauna pe mama. Pentru ea este de neînchipuit, căci în mintea ei gândurile se întretaie cu iuţeala zborului unei rândunică, Departe de a nu se gândi la nimic ea se gândeşte la câte trei lucruri dintr-o dată.

Aşa după cum aveam să-mi dau seama mai târziu, ideile mamei erau uşurel în dezacord cu realitatea. Ea vedea universul în culori mult mai strălucitoare decât erau în realitate şi oamenii mai buni sau mai răi decât în realitate. Poate pentru că în anii copilăriei a fost liniştită, rezervată, şi şi-a stăpânit emoţiile nelăsându-le să iasă la suprafaţă, avea tendinţa să considere lumea asemenea unei drame, care uneori ajungea la melodramă. Era dotată cu o imaginaţie creatoare atât de puternică încât nu putea să vadă lucrurile din jur în culorile lor şterse, obişnuite. Poseda de asemenea străfulgerări de intuiţie ştiind dintr-o dată la ce se gândeau ceilalţi. Când fratele meu era în armată, s-a pomenit la un moment dat în nişte dificultăţi financiare, pe care nu vroia să le divulge părinţilor. Într-o seară, cum stătea încurcat şi îngrijorat, mama l-a făcut să tresară când, uitându-se la el, i-a spus:

— Ascultă, Monty, tu ai fost la nişte cămătari să împrumuţi bani pe baza testamentului bunicului, nu-i aşa? E mai bine să te duci la tata şi să-i spui despre ce este vorba.

Familia era foarte surprinsă de această facultate a ei. Iar sora mea a declarat odată: „Când mama e în cameră nici măcar nu mă gândesc la lucruri pe care nu vreau să le afle.”


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,33 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   55




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə