Alejo Carpentier



Yüklə 1,04 Mb.
səhifə3/27
tarix30.12.2018
ölçüsü1,04 Mb.
#88384
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

[28J O altă noutate a romanului Recursul la metodă rezidă în accentuarea caracterului epic, de acord cu concepţia pe care Carpentier a expus-o într-o celebră conferinţă ţinută la Geneva în 1969 şi publicată în anul următor în revista cubaneză Cosa Americilor sub titlul Rolul social al romancieruluil. Care este acest rol? Dat fiind că procedeele romanului tradiţional au fost în ultimele decenii anexate de mass-media, de sociologie şi de psihologie, singura salvare a romanului este, după părerea lui Carpentier, elaborarea mitică şi critică a realităţii şi accentuarea eposului politic prin care se poate ridica într-un plan de universalitate. De altfel întreg romanul latinoamerican actual poate fi considerat un element hotărâtor în constituirea unei atitudini critice atât faţă de structurile sociale existente în numeroase ţări ale Americii Latine, cât şi faţă de modalităţile literare tradiţionale, în majoritate de provenienţă europeană. „Romanul, scrie el, este în criză acolo unde se supune vechilor norme. In schimb, este viu acolo unde devine roman epic, unde posibilitatea de a fi epic îl ajută să evite particularul nesemnificativ, unde mişcarea proprie îi permite să trăiască în funcţie de epoca sa, exprimând realităţi care sunt ale timpului în care trăieşte romancierul şi pe care acesta le poate surprinde direct.” înţelesul special conferit de Carpentier romanului „epic” presupune_dm partea scriitorului pasiune pentru politică şi angajare. Nu limbajul ştiinţific, greu accesibil pentru scriitor şi cititor deopotrivă, ci limbajul politic trebuie abordat şi reelaborat: „Lumea politicii este complexă, plină de capcane, dar este o lume în care romancierul trebuie să găsească, datorită însăşi căutării şi schimbării sale continui, asemeni râului lui Heraclit, un motiv de meditaţie, un îndemn pentru acţiune, pentru ceea ce aş numi acţiunea scrisă”.

Recursul la metodă este un asemenea roman „epic” un roman cu problematică politică de actualitate stringentă şi cu limbaj politie. Comparat cu o altă carte politică celebră, care prezintă tot figura unui dictator, Domnul Preşedinte al lui Asturias, romanul lui Carpentier îşi dezvăluie cu mai multă claritate specificul epic. La Asturias problema dictaturii era complet subiectivizată, atenţia se oprea la profilul şl destinul unor

1 A apărut şi în traducere românească, în volumul Antologia eseului hispanoamerican, Ed. Univers, 1975.

^

Personaje individuale. Tema centrală în Domnul Preşedinte o constituiau teroarea, cruzimea, violenţa fără margini şi chiar fără sens. Explicaţia ultimă a conduitei dictatorului nu era de natură socială sau politică, ci părea condiţionată în primul rând de psihologia maladivă a personajului (sadism, bestialitate), care devenea o întruchipare a răului. Domnul Preşedinte era istorie exactă şi cumplită văzută din interior. Recursul la metodă este algebră, metaforă, mit, este confruntare şi complementaritate de perspective, obiectivizare prin distanţare şi subiectivizare (sau mai curând des-obiectivizare) prin umor comprehensiv. Mergând până la complicitatea celui care simte că face parte din aceeaşi zonă a realităţii, o complicitate pe care criticul uruguayan Mario Benedetti o consideră rezultatul experienţei acumulate de scriitor în anii revoluţiei, fiindcă „fără revoluţia în care s-a integrat, Carpentier nu s-ar putea simţi detaşat şi complice în acelaşi timp: numai detaşarea îi permite să ajungă la îngăduinţa complicităţii” l.



Romanul lui Carpentier posedă o dimensiune în plus faţă de opera lui Asturias: viziunea obiectivă. În locul notelor romantice (vehemenţa demascării directe), apare un realism cu bază politică. Spre deosebire de Domnul Preşedinte, Recursul la metodă nu se mai limitează la o figură individuală, ci are în vedere un model, o întreagă categorie de figuri individuale. Nu mai este romanul despre un anume dictator, ci despre toţi dictatorii Americii Latine. Nu mai este o simplă biografie romanţată, ci un roman supraistoric, o chintesenţă a istoriei politice a continentului latinoamerican. Locul farsei (la Asturias personajul semăna cu o marionetă grotescă) îl ia acum epica obiectivă, în care viziunea exterioară (nararea detaşată a evenimentelor) se împleteşte strâns cu viziunea interioară, capabilă să ne dezvăluie psihologia dictatorului. Acesta poate fi surprins acum în intimitatea gândurilor lui, îi cunoaştem gusturile şi reacţiile, ştim mult mai multe lucruri, despre tiranul prototip al Americii Latine, care condensează adevărul supra-verosimil al „realului miraculos”. De la monologul interior se trece la dialog şi apoi, pe nesimţite, la naraţiunea la persoana

1 Mario Benedetti, El recurso del supremo patriarca Recursul supremului patriarh) în Casa de la Americas, nr. 98/1976, p. 19.



A treia. Uneori şi prin intermediul monologului se relatează evenimente, ceea ce contribuie la fuziunea punctelor de vedere şi a procedeelor. Această tehnică ne oferă o perspectivă contrastivă între dictator şi lumea în care se mişcă, avem posibilitatea să comparăm permanent două imagini: imaginea pe care dictatorul o are despre sine şi imaginea mai puţin favorabilă care se configurează din părerile adversarilor. Avem de-a face cu o evaluare parţială – ironică – a naratorului atotştiutor( care nu poate fi identificat cu romancierul, ci este mai curând un martor critic, capabil să transforme ironia în sarcasm şi caricatură batjocoritoare. Cunoaşterea multiplă produce un efect eliberator. Dictatorul nu ne mai înspăimântă, fiindcă nu reprezintă dezlănţuirea unor forţe iraţionale, capricioase şi imprevizibile, ca în operele mai vechi, ci poate fi privit acum în linişte, ca un produs monstruos al unei anumite etape în dezvoltarea societăţii latinoamericane. Detaşarea umoristică şi calmul cu care Carpentier descompune mecanismul puterii constituie dovada intrării într-o nouă etapă istorică, când, în pofida dăinuirii regimurilor dictatoriale în unele ţări ale Americii Latine, figura tiranului este unanim discreditată şi începe să aparţină trecutului. Ceea ce altădată provoca fascinaţie trezeşte acum un sentiment complex şi straniu în care se amestecă oroarea şijnila. Asemeni altor mari scriitori latino-americanî, cum sunt Gabrieî Garcia Mârquez şi Augusto Roa Bastc*. Care au publicat în cursul anului 1974 opere similare de demascare a tiraniei – romanele El otono del patriarca (Toamna patriarhului) şi Yo, el Supremo (Eu, Atotputernicul) – Carpentier tratează cu luciditate gravă figura dictatorului satrap al Americii Latine pentru a-l exorciza şi a-I face inofensiv prin cunoaşterea resorturilor care declanşează mecanismul puterii şi a metodelor de păstrare şi consolidare a privilegiilor.

Personajul central. Primul Magistrat, este extras din romanul picaresc spaniol, dar, odată transplantat în Lumea Nouă, devine altceva. Transformarea este atribuită de Carpentier dimensiunilor vaste ale continentului american, unde totul ascultă de estetica realului miraculos, unde proporţiile şi categoriile realităţii se amplifică producând depăşirea incredibilă a parametrilor normali, starea de „normaiitate” fiind stabilită, desigur, în Europa. „Timp de câţiva ani, explică scriitorul în prefaţa la [Sil ediţia cubaneză, am visat să scriu un roman care urma să se intituleze Picaresca şi care ar fi fost romanul aventurilor unor personaje din Quevedo, modernizate pe pământul Americii, Dar, observând tipurile de picaro care au traversat oceanul, mi-am dat seama că acest picaro spaniol, descurcăreţ, viclean, mincinos, simpatic uneori, întotdeauna ingenios, trecând în America devine un uriaş într-un continent uriaş. Pe întinderile noastre imense, cu râuri imense, cu munţi imenşi, acest picaro începe să nutrească noi dorinţe şi nu mai este vechiul personaj ingenios, semidoct şi agreabil, ci devine mai întâi omul politic ce anunţă politicienii venali de mai târziu, apoi devine preşedintele ales prin alegeri frauduloase, generalul triumfător prin lovituri de stat şi, în cele din urmă, civil sau militar, dictatorul latinoamerican. Cu alte cuvinte, tipul spaniol de picaro trece de la un plan secundar în primul plan al istoriei, spre nefericirea noastră, căci în continentul în care trăim galeria tiranilor este atât de monstruoasă, încât descumpăneşte cunoaşterea raţională.„ Acţiunea romanului începe în 1913 şi se termină în 1927. Epoca determină natura problemelor sociale şi politice: dictatura sprijinită pe forţa armată care anulează libertăţile democratice şi dezlănţuie teroarea, încurajează jaful şi corupţia, permiţând exploatarea bogăţiilor ţării în interesul puterilor străine. Primul Magistrat şi oamenii lui de încredere au depăşit faza „barbariei„ totale, înfăţişată de Sarmiento în romanul-eseu Facundo. Nu mai sunt inculţi (şi chiar analfabeţi) ca atâţia dictatori latinoamericani din secolul trecut, ci au dobândit o spoială de cultură, prin frecventarea aspectelor minore şi oarecum depăşite ale culturii europene şi prin acumularea haotică de informaţii exterioare şi stereotipe. Citesc de preferinţă ziare franţuzeşti şi îşi acordă din când în când perioade de destindere în cabaretele Parisului. Esenţa picarescă dăinuie, însă, sub forme aparent „civilizate„. Principiile democratice rămân simple proclamaţii festive, niciodată aplicate, pentru că, duplicitar, măsurând permanent ceea ce se poate „aici„ şi ceea ce se poate „acolo„, dictatorul consideră că tânărul continent latinoamerican nu e pregătit să primească binefacerile liberalismului din apusul Europei. Neîncrederea în valorile proprii, dispreţul şi cinismul faţă de concetăţenii ţinuţi sub teroare şi trataţi ca nişte simpli supuşi coexistă cu admiraţia fără margin” pentru valorile străine de mâna a doua.

În contrast cu atmosfera surâzătoare a Parisului din epoca fără griji – La Bclle Epoque – dinaintea primului războ mondial, lumea ne apare sumbră, primitivă şi sângeroasă Ui meridianul latinoamerican. Se poate spune că viaţa Primu? Magistrat se desfăşoară între „aici” şi „acolo”. E fascinat ti<-tuxul şi luminile Parisului, căruia totuşi nu reuşeşte să-i apaj ţină, dar rămâne profund legat de ţara sa „sălbatică”, zguduit de mişcările politice subversive care-l obligă să traversez-: Atlanticul pentru a le înăbuşi. Chiar şi în palatul său parizian, unde se refugiază când este alungat definitiv de mersul evenimentelor, continuă să doarmă în hamac şi comandă mâncările tipice din patria „nerecunoscătoare”.

Faţă de mişcarea insurgenţă din ţara sa, Primul Magistral manifestă o cruzime feroce. Generalul advers e chemat în ia-îjiără şi ucis mişeleşte. În presa franceză se publică reportaje cu fotografii compromiţătoare pentru dictator, şi când acesta ajunge la Paris, pentru a se odihni după acţiunea de „pacificare” şi pentru a-şi îngriji braţul bolnav (care nu mai poate mânui pistolul cu îndemânarea obişnuită), constată stupefiat ca vechii cunoscuţi îi întorc spatele. Numai Academicianul, personaj închistat în formule retorice desuete, îi întinde mâna, şi conversaţia lor este profund semnificativă pentru nivelul intelectual mediocru şi priza anacronică de care dă dovadă Primul Magistrat. Eforturile disperate de a cumpăra presa, profitând de momentul prielnic al donaţiei unei mumii prehispanice descoperite întâmplător în timpul campaniei de pedepsire, riscă să nu-şi atingă ţelul, când, pe neaşteptate, „salvarea” vine de unde nici nu visa: din Sarajevo, unde are loc atentatul care declanşează războiul mondial, deci din bătrâna Europă ostilă metodelor lui de guvernare şi pe care începuse s-o privească dispreţuitor din pricina „decadenţei” iremediabile.

Încercarea de a lămuri în termeni artistici natura câtorva probleme politice ale Americii Latine are ca subtext intim vechea dezbatere contrapunctică pentru definirea cât mai exactă a relaţiei dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă. Pe de o parte, raţionalismul cartezian apare inadecvat pentru definirea realităţilor telurice ale Americii Latine. Pe de altă parte, aşa cunr, demonstrează evenimentele din timpul primului război mondial, nici Europa nu e întru totul carteziană, şi rezervele de

— Beeursul!A metodă barbarie pot ieşi foarte uşor la suprafaţă. Indignarea opiniei publice franceze faţă de înăbuşirea eângeroasă a mişcării, insurgente de tip liberal este, desigur, sinceră, dar nu e mai puţin adevărat că în urmă cu o jumătate de secol reprimarea Comunei nu fusese un act cu nimic mai „civilizat”. Avem de-a face atei cu un simplu decalaj de o jumătate de secol, suficient însă pentru ca operaţiile represive conduse de dictatorul la-tinoamerican să ia forme monstruos groteşti inacceptabile pentru opinia publică civilizată, şi să-l discrediteze definitiv ta Europa.

Citatele din Discursul despre metodă, care preced capitolele cărţii, sunt menite să anunţe confruntarea celor două lumi. Epigraful, procedeu caracteristic pentru tehnica narativă a lui Carpentier, este folosit acum în mod sistematic şi se dovedeşte extrem de eficient în fixarea ambianţei. Ca şi titlurile „perelor, întotdeauna bine alese, citatele în chip de motta, departe de a fi o simplă paradă de erudiţie, au valoarea unor semne indicatoare, purtând adesea o încărcătură ironică. La prima vedere, nimic nu poate fi mai puţin cartezian decât realul miraculos al Americii Latine, unde monstruozităţile tiranilor descumpănesc raţiunea. Se naşte în mod firesc întrebarea: ce legătură există totuşi între Descartes şi dictaturile militare, iatinoamerâcane, între Discursul despre metodă, şi Recursul la metodă? Legând cele douăzeci şi două de capitole ale cărţii prin pasaje din meditaţiile filosofice, sociale şi psihologice ale Iul Descartes, Carpentier urmăreşte să arate cum poate fî trădat spiritul în pofida (sau poate tocmai cu ajutorul) aparentei respectări a literei. Este o idee mai veche a sa, exprimată şi în Secolul luminilor, şi anume că, atunci cârid sunt folosite abuziv şi arbitrar, mijloacele pot degrada scopul. Aşa cum în Secolul luminilor ghilotina adusă de Comisarul Republicii Franceze în Antile încetează de a fi un mijloc necesar al justiţiei populare şi devine instrumentul unor răfuieli nediscriminate, tot astfel în Recursul la metodă, în pofida gândirii strict raţionaliste pe care o exprimă, citatele din Discursul despre metodă şi Tratatul despre pasiuni ajung să justifice la meridianul latinoamerican actele cele mai criminale şi delirante.

Semnificativ pentru viziunea politică a lui Carpentiep este faptul că, spre deosebire de Patriarhul lui Garcia Mârquea şi de Atotputernicul lui Roa Bastos, Primul Magistrat este alungat de la putere. In felul acesta se deschide o amplă perspectivă revoluţionară. Forţele care se opun dictatorului nu ocupă în roman primul plan al scenei, dar prezenţa lor mută (în momentul grevei generale) prevesteşte o schimbare radicală. Căci personajul denumit generic Studentul (care reprezintă în fond întregul popor, nu numai tinerimea universitară) refuză regulile jocului, şi refuzul său ascunde conştiinţa unei puteri irezistibile şi aspiraţia unei înnoiri fundamentale. Aparent fragil, Studentul este în fond invincibil, fiindcă gesturile sale se află într-un acord deplin cu sensul istoriei, şi glasul său exprimă protestul tăcut al mulţimilor. Opoziţia dintre Primul Magistrat şi Student fiind de ordin moral, dialogul lor este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, şi înfruntarea lor devine o dispută de principii expuse în monologuri paralele. In acest plan al înfruntării Studentul iese învingător. Nimbul poetic care învăluie scurtele lui apariţii şi adevărul mişcător al cuvintelor spuse mai mult pentru el decât pentru tiran sunt suficiente pentru a-i asigura autenticitatea unui personaj din carne şi oase. Studentul întruchipează idealul unei lumi mai bune, care este motorul mişcării istorice, şi efortul pentru atingerea acestui ideal constă în afirmareanormelor unei morale superioare. Prezenţa lui reafirmă o teză mai veche a scriitorului: viaţa omului este imperios perfectibilă şi de aceea omul va fi întotdeauna, în mod ciclic, eroul unei drame perpetuu înnoite, revoluţia.

'ANDREI IONESCU, PENTRU LILLA Capitolul întâi Intenţia mea în această carte nu este să arăt fiecăruia ce metodă trebuie să urmeze pentru a-şî călăuzi raţiunea cu înţelepciune, ci doar să demonstrez cum am încercat eu să-mi călăuzesc propria raţiune, Descartes (Discurs asupra metodei)

Dar de-abia m-am întins şi suna deja ceasul. Şase şi un sfert. Nu se poate. Şapte şi un sfert sau, nu, opt şi un sfert. O fi deşteptătorul ăsta o minunăţie a meşterilor ceasornicari elveţieni, dar are limbile atât de fine încât de-abia se văd. Nouă şi un sfert. Nu. Ochelarii. Zece şi un sfert. Aşa da. De altfel şi ziua se desenează pe galbenul perdelelor în tonuri de dimineaţă târzie. Întotdeauna mi se întâmplă la fel când mă aflu în această casă: deschid ochii cu senzaţia că sunt acolo, datorită hamacului care mă însoţeşte peste tot – acasă, la hotel, în castelul englezesc, în Palatul nostru… Şi asta pentru că niciodată nu m-am putut odihni într-un pat solid cu saltea şi perne. Îmi trebuie un culcuş de sfoară împletită, agăţat cu chingi, ca să mă ghemuiesc şi să mă legăn. Şi în timp ce mă balansez, mai casc odată, apoi îmi scot picioarele şi încep să-mi caut papucii pe care-i rătăcesc întotdeauna în culorile covorului persan. (Acolo mi i-ar fi pus în picioare Elmira, intendenta, întotdeauna grijulie când mă trezesc, care acum doarme probabil în patul ei de campanie – are şi ea maniile ei – în jupon şi cu sânii goi, În noaptea celeilalte emisfere.) Câţiva paşi spre lumină. Tragi de cordonul din dreapta şi cu zgomot metalic de inele, undeva, sus, îţi apare scena ferestrei. Dar în locul unui vulcan – acoperit de zăpadă, majestuos, depărtat, vechi Lăcaş al Zeilor – se iveşte Arcul de Triumf în spatele căruia se află casa marelui meu prieten Liman-tour, fost ministru sub Don Porfirio, de la care poţi învăţa o mulţime de lucruri când începe să vorbească despre chestiuni economice şi alte marafeturi de-ale noastre. Uşor scârţâit de uşă. Şi apare Sylvestre, cu vesta sa în dungi, purtând tava de argint – argint masiv şi strălucitor din minele mele: Le cafe de Monsieur. Bien fort comme ii l'aime. A la fason de la bas… Monsieur a bien dormi? L Cele trei perdele de brocart sunt trase una după alta acum lăsând să se vadă sub un soare demn de un concurs hipic, sculpturile lui Rude. Copilul-erou cu mădularul în vânt dus la război de un caudillo stăpânit de o furie oarbă, din cei care – dacă nu i-aş şti!

— Intonând marşuri triumfale, trec din primele rânduri la coadă, când situaţia devine albastră. Şi-acum Le Journal. L'Excelsior ale cărui pagini, cu mulţimea lor de fotografii, parcă sunt un jurnal de actualităţi de cinema şi L'Action Francaise cu reţetele lui Pam-pille, pe care fiica mea le încercuieşte zilnic cu creionul roşu pentru excelentul nostru bucătar, şi editorialul – adevărată imprecaţie semnată de Leon Daudet, ale cărui geniale, apocaliptice înjurături – supremă expresie a libertăţii presei – ar provoca scandaluri, sechestre, asasinate şi schimburi de focuri cotidiene în ţările noastre. Le Petit Parisien: continuă ciocnirile în UI ster: impresionant concert pentru mitraliere şi harpe irlandeze; unanimă indignare faţă de cea de a doua campanie de exterminare a câinilor din Constanti-nopol, prinşi şi izolaţi pe o insulă pustie unde se mă-nâncă unii pe alţii; noi incidente în Balcani, etern viespar, veşnic butoi cu pulbere ce se aseamănă atât de mult. Din acest punct de vedere, cu provinciile noastre andine. Mi-amintesc încă – era în timpul celuilalt

1 Cafeaua Domnului. Tare cum îi place. Ca acolo… Domnul a dormit bine?… (în fr. în orig.).

Voiaj al meu – de ceremonia primirii regelui bulgar ilar. A trecut pe aici, împreună cu preşedintele Fallieres, piirnbându-şi majestatea împodobită cu panaş şi fireturi (o clipă mi s-a părut că e colonelul Hoffman) într-un superb landou de paradă, în timp ce fanfara Gărzii Republicane, aşezată lângă soclul monumentului lui Napoleon, intona Platcha ăwitza, diurna Maritzal, cu lux de trompete, clarinete şi tromboane, în stil operetă, cu adaos de fluiere şi trianglu. Vive le Boi! Vive le Roi!2 striga mulţimea republicană visând, în fond, tronuri, coroane, sceptre şi paji, sărăcăcios înlocuite, ca spectacol, de preşedinţi în frac şi cocardă purpurie pe piept, care-şi mişcă jobenul de la cap până la genunchi într-un gest. De salut plictisit, ca orbii care cer de pomană după ce psalmodiază La jambe en bois pipăind găurile unei ocarine. Unsprezece fără douăzeci. Asta înseamnă fericirea unei agende închise, aruncată pe noptiera de lângă hamac, fără ore de audienţă, vizite oficiale, prezentări de scrisori de acreditare sau pompoasa apariţie a generalilor care-ţi cad pe cap pe neaşteptate, în afara programului, în cadenţă de cizme şi pinteni. Da' am dormit mai mult decât de obicei şi aseară, sigur, aseară foarte târziii – am servit una din călugăriţele de la Saint Vincent de Paul. Îmbrăcată în albastru siniliu, cu văl scrobit, scapular între sini şi bici împletit din piele rusească la centură. Chilia era perfectă, cu liturghierul legat în piele de viţel pe masa grosolană de lemn, alături de sfeşnicul argintat şi hârca niţel cam cenuşie – adevărul e că n-am atins-c” – făcută probabil din ceară sau cauciuc. Patul, în schimb, în ciuda stilului monahicesc, gen puşcărie, era excelent, cu pernele de etamină falsa, în feţe de pernă ce păreau dintr-o austeră pânză de sac şi somiera elastică ce colabora ascultătoare cu mişcările coaielor şi genunchilor ce se împleteau deasupra ei. Patul era comod, la fel ca divanul din sala califilor sau bancheta de pluş din vagonul de dormit al companiei Vagons-

1 Cuvintele.cu oare începea fostul imn regal bujgar.

2 Trăiască Regele (în fr, în orig).



Liis-Cook (Paris-Lyon-Meăuerranee), cu două roţi şi o scărişoară de acces, veşnic oprit într-un tunel care – nu ştiu datorită cărui truc ingenios – mirosea întotdeauna a fum de locomotivă. Mai rămânea să probez posibilele combinaţii de perne şi rogojini din Casa Japoneză; cabina de pe Titanic, reconstruită întocmai pe bază de documente, ce părea marcată parcă de iminenţa dramei (Vas-y vile, mon cheri, avânt que n'arrive l'ice-berg,. Le voilâ… Le voilă… Vite mon cheri… Cest le nau frage… Nous coulons… Nous coulons… Vas-y… '); podul rustic al fermei normande, mirosind a mere, plin eu sticle de cidru la îndemână şi Camera Nupţială unde Gaby, îmbrăcată în mireasă, cu cunună de lămâiţă se lasă deflorată de patru-cinci ori pe noapte când nue în schimbul de dimineaţă – „de gardă”, cum spun ele – asta pentru că vreo câţiva prieteni de-ai casei, în ciuda tâmpleâor cărunte şi a Legiunii de Onoare, avuseseră parte, din când în când, de glorioasele treziri triumfale ale iui Victor Hugo, Cât despre Palatul Oglinzilor, aici figura mea se reflectase de atâtea ori în lân-cezeii şi planuri de perspectivă, inovaţii şi caricaturi, îneât toate ipostazele mele fizice mi se strânseseră în minte ca-ntr-un-album de familie unde aduni gesturi, atitudini, clipele, fastul celor mai bune zile dintr-o viaţă Cât de bine înţelegeam de ce regele Eduard al Vlî-lea îşi instalase acolo propria sa cadă şi chiar şi-un fotoliu – astăzi obiect istoric, păstrat într-o cameră de onoare – lucrat de un priceput şi discret meşter ebenist, care-i permitea să se bucure de rafinate plăceri în calea cărora stătea voluminosul său abdomen. Bună distracţia de~aseară. Şi totuşi' – după ce s-a risipit efectul multiplelor cupe – mă încerca parcă o teamă că păgânescul meu chef cu măicuţa de la Saint Vincent de Paul (Paulette, mi se oferise din nou, de astă dată în chip de colegiană englezoaică, cu fustă de călărie şi rachetă de tenis şi apoi foarte fardată, făcând pe târfa ' Hai repede, dragă, înainte de-a ne ciocni de aisberg… [3 v-i… Uite-L. Repede, iubitule… Ne scufundăm… Ne scufun-; Hai… (în fr. în orig.), Din port, cu ciorapi negri, jartiere roşii şi cizme înalte de piele) o să-mi poarte ghinion. (Mai era şi craniul ăla, care, dacă mă gândesc bine, indiferent c-o fi fost din cauciuc sau din ceară, arăta sinistru…) Divina Protectoare a Noii Cordobe. Făcătoarea de minuni. Apărătoarea patriei mele ar fi putut afla de rătăcirile mele, de-acolo, din lăcaşul ei stâncos, între piscuri şi povâr-nişuri, unde se înălţa vechiul său sanctuar. Mă auto-linişteam însă, spunându-mi că dorinţa de autenticitate nu mersese atât de departe încât să existe şi vreun crucifix în falsa chilie mănăstirească a vinovatei mele pofte. Adevărul e că Madame Ivonne, îmbrăcată în negru, cu colier de perle şi maniere alese, trecând de la caz la caz, în funcţie de client, de la stilul Port Royal la stilul Bruant1 – asemănându-se în privinţa asta cu franceza mea – combinaţie de Montes-quieu şi Nini-peau-de-chien, cabaretista – ştia să satisfacă fanteziile tuturor, dându-şi însă întotdeauna seama unde trebuia să se oprească. N-ar fi agăţat un portret al reginei Victoria în Camera Internatului Englez, după cum n-ar fi pus o icoană în Camera Mare-iui Boier şi nici un „Priap” prea fălos în Camera fanteziilor pompeiene. Când o vizitau anumiţi clienţi, avea grijă pe deasupra ca „ces dames” să intre în rol, cum spun actorii, să se concentreze asupra interpretării personajului – logodnică nerăbdătoare, călugăriţă stă-pânită de diavol, provincială cu curiozităţi perverse, nobilă doamnă ce-şi ascunde identitatea, înaltă aristocrată ruinată, străină-în-trecere-avidă-de-senzaţii-tari etc, etc.; în sfârşit, să se comporte ca nişte actriţe de înaltă şcoală, le interzicea să se dedea la tot soiul de demonstraţii excitante, cum făceau altele, de altă categorie, în Salonul Prezentărilor de la parter – „au choix, Mesdames” 2 – unde apăreau îmbrăcate doar în câte un bolero spaniol din paiete, un colier tahitian sau o părere de kilt scoţian cu o coadă de vulpe agăţată

1 Aristide Bruant (1851-1925), cântăreţ francez, creator al unor şansonete în stil argotic.



Yüklə 1,04 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə