Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə12/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   60

Şi de-abia când ambele coduri îşi sfârşeau ultimele zile ale existenţei lor de treizeci de ani şi trebuiau să fie înlocuite cu altele de la o zi la alta, abia atunci le-am văzut, doi frăţiori fără coperţi, CP şi CPP, pe o tarabă dintr-o staţie a metroului din Moscova (au hotărât să scape de ele pentru că deveniseră inutile).

Şi acum eu le citesc cu înduioşare. De pildă CPP: Articolul 136: Anchetatorul nu are dreptul să smulgă depoziţiile sau mărturisirile acuzatului prin violenţă ori ameninţări. (Parcă s-ar fi ştiut ce-o să se întâmple de fapt!)

Articolul 111: Anchetatorul este obligat să elucideze şi circumstanţele care îl disculpă pe acuzat şi îi atenuează vina.

(„Dar eu am instaurat puterea sovietică în Octombrie!… Am luptat împotriva lui Kolceak!… 14 Am participat la deschiaburire!… Am dat statului economii în valoare de zece milioane de ruble!… În ultimul război am fost rănit de două ori!… Am fost decorat de trei ori…!” „Nu pentru asta vă judecăm! Rânjeşte istoria cu gura anchetatorului. Tot ceea ce aţi făcut bine n-are nici o legătură cu cazul dumneavoastră”.)

Articolul 139: Inculpatul are dreptul să scrie depoziţiile cu mână lui şi să ceară introducerea de corecturi în procesul-verbal scris de procuror.

(Ah, dacă am fi putut să ştim acestea la timp! Mai exact, dacă acestea ar fi fost într-adevăr aşa! Dar întotdeauna îl rugăm pe anchetator, însă degeaba, să fie binevoitor şi să nu scrie: „calomniile mele mârşave” în loc de „afirmaţiile mele eronate”, „depozitul nostru de arme clandestin” în loc de „ruginitul meu cuţit finlandez”.)

Ah, dacă la început li s-ar fi ţinut inculpaţilor cursuri de ştiinţă penitenciară! Dacă s-ar fi făcut mai întâi o repetiţie a anchetei, şi abia pe urmă să treacă la cea adevărată… Cu „recidiviştii’^din anul 1948 n-ar mai fi procedat la acest joc de-a ancheta, ar fi fost în van. Însă novicii nu au experienţă şi nici cunoştinţe! Şi nu au cu cine să se sfătuiască.

Singurătatea inculpatului! Iată încă o condiţie a succesului unei anchete nedrepte! Întregul aparat trebuie să se năpustească zdrobitor asupra unei voinţe izolate, stinghere. Din clipa arestării şi pe întreg parcursul primei perioade, de şoc, a anchetei, în mod ideal arestatul trebuie să fie singur: în celulă, în coridor, pe scări, în birourile de anchetă, nicăieri nu trebuie să întâlnească arestaţi ca şi el, să nu poată primi din nici un zâmbet, din nici o privire compasiune, un sfat ori sprijin. Organele fac totul ca să-i eclipseze viitorul şi să-i denatureze prezentul: să -l mintă că prietenii şi rudele lui au fost arestaţi, că s-au găsit probe materiale. Să-şi exagereze posibilităţile de reprimare, a lui şi a celor apropiaţi, drepturile de a ierta (de care Organele nu dispun câtuşi de puţin). Să lege sinceritatea „căinţei” cu atenuarea pedepsei şi a regimului de lagăr (asemenea legătură n-a existat niciodată), într-un timp scurt, când arestatul este încă zguduit, extenuat şi iresponsabil^ să obţină de la el cât mai multe depoziţii ireparabile, să implice cât mai multe persoane fără nici o vină (unii se pierd atât de mult cu firea, încât roagă chiar să nu li se mai citească procesele-verbale, ci doar să le semneze, doar să le semneze). Numai pe urmă îl scot de la izolator şi îl introduc într-o celulă cu mai multe persoane, unde el, cu disperare târzie, îşi va descoperi şi număra greşelile.

Cum să nu greşeşti în acest duel? Cine nu ar greşi?

Am spus „ideal arestatul trebuie să fie singur”, însă în condiţiile din 1937, când închisorile erau arhipline (la fel şi în 1945), acest principiu ideal al singurătăţii proaspătului arestat nu putea fi respectat. Aproape chiar din primele ore, arestatul se afla într-o celulă comună suprapopulată.

Acest lucru avea însă avantajele sale, care compensau neajunsurile. Excesul deţinuţilor dintr-o celulă nu numai că înlocuia boxa strâmtă, de o singură persoană, dar constituia şi o tortură de prima clasă, cu atât mai valoroasă, cu cât dura zile şi săptămâni întregi şi fără să ceară vreun efort din partea anchetatorilor: deţinuţii erau torturaţi de confraţii lor! Erau înghesuiţi în celulă atât de mulţi, încât să nu aibă fiecare o bucăţică de duşumea, ca oamenii să calce peste oameni şi, îndeobşte, să nu se poată mişca, să stea unii pe picioarele altora. Astfel, în 1945, în puşcăriile de detenţie preventivă din Chişinău, într-o celulă individuală erau îngrămădiţi optsprezece oameni, la Lugansk, în 1937, cincisprezece*, iar Ivanov-Razumnik, în 1938, la Butârki, într-o celulă standard pentru douăzeci şi cinci de persoane, a stat în compania a o sută patruzeci. Viaţa în celulele anilor 1937-1938 este foarte bine descrisă de el. Closetele erau atât de aglomerate, încât erau duşi să-şi facă nevoile o singură dată în douăzeci şi patru de ore şi uneori noaptea, ca şi plimbarea! Tot el în „cocina” de primire de la Lubianka a calculat că săptămâni întregi erau nevoiţi să stea câte trei oameni pe un metru pătrat de pardoseală (apreciaţi şi aşezaţi-vă!)*. Cocina nu avea ferestre ori ventilaţie, corpurile şi respiraţia făceau ca temperatura să urce la 40-45 de grade, toţi şedeau numai în izmene (lucrurile de iarnă aşezându-le sub ei), trupurile se presau unele de altele şi de la sudoarea celui de lângă tine pielea ţi se îmbolnăvea de eczemă. Astfel şedeau cu săptămânile, nu primeau nici aer, nici apă (în afară de acea zămârcă şi ceai, dimineaţa).

* Şi la ei ancheta dura opt-zece luni. „Pesemne. Klim Voroşilov’^ a stat singur într-o astfe^de celulă”, ziceau băieţii (dar oare a stat?).

*în 1948, şi în puşcăria „interioară” ^ din Vladimir, într-o celulă de trei metri pe trei, stăteau permanent treizeci de oameni! (S. Potapov.) La GPU-ul din Krasnodar, în 1937, erau patru oameni pe metru pătrat de pardoseală.

În acel an, la Butârki, proaspăt-arestaţii (trecuţi deja prin baie şi boxe) şedeau câteva zile şi nopţi în şir pe treptele scărilor, aşteptând să plece convoaiele celor condamnaţi ca să elibereze celulele. T-v, care stătuse la Butârki cu şapte ani mai înainte, în 1931, spune că locul de sub priclurile de lemn era înţesat, dormeau şi pe pardoseala de ciment, în 1945, când am stat eu, era la fel. Recent însă am primit de la M. K. B-ci o preţioasă mărturie personală despre înghesuiala de la Butârki în anul 1918: în octombrie (cea de a două luna de teroare roşie), închisoarea era atât de plină, încât chiar şi la spălătorie au aranajat o celulă de şaptezeci de persoane pentru femei! Dar când s-a întâmplat, atunci, ca închisoarea Butârki să rămână goală?

T, Şi dacă, în plus, hârdăul igienic înlocuia feluritele moduri de a-ţi face nevoile (ori, dimpotrivă, până la ora hotărâtă pentru aşa ceva hârdăul era scos din celulă, precum în unele închisori din Siberia); dacă mâncau patru din acelaşi castron, şi unul de pe genunchii celuilalt; dacă scoteau întruna pe careva la interogatoriu, iar pe altcineva îl aduceau bătut, nedormit şi înfrânt; dacă înfăţişarea acestor înfrânţi era mai convingătoare decât toate ameninţările anchetatorului; iar celui pe care cu lunile nu îl chemau i se păreau orice moarte şi orice lagăr mai uşoare decât această poziţie ghemuită.

— Atunci poate că aceasta înlocuia pe deplin singurătatea teoretic ideală? Şi în acest talmeş-balmeş de oameni nu te poţi hotărî întotdeauna cui să te destăinui şi nu găseşti întotdeauna cu cine să te sfătuieşti. Şi crezi mai degrabă în schingiuiri şi bătăi nu atunci când te ameninţă anchetatorul, ci când ţi le arată oamenii înşişi.

Chiar de la victime afli că se face clismă cu apă sărată pe gât şi pe urmă te lasă douăzeci şi patru de ore să te chinuieşti de sete în boxă (Karpunici). Sau îţi freacă spatele cu răzătoarea până la sânge şi pe urmă te ung cu terebentină. Comandantul de brigadă Rudolf Pinţov a avut parte şi de una, şi de alta, ba i-au mai băgat şi ace sub unghii şi i-au turnat apă pe gât până s-a umflat şi era gata să plesnească: îi cereau să semneze un proces-verbal precum că la parada din octombrie a vrut să îndrepte brigada de tancuri asupra guvernului*. Iar de la Alexandrov, fost director al secţiei artistice a Asociaţiei panruse pentru relaţii culturale cu străinătatea, care este aplecat într-o parte din pricina coloanei vertebrale rupte, care nu-şi poate stăpâni lacrimile, poţi să afli cum bate (în 1948) însuşi Abakumov17.

Da, da, însuşi ministrul securităţii de stat Abakumov, căruia nu-i repugnă câtuşi de puţin să presteze această muncă brută (Suvorov18 în linia întâi!), nu se dă în lături uneori să pună mâna pe bastonul de cauciuc. Cu şi mai multă plăcere bate adjunctul său Riumin19. El face asta la Suhanovka, în cabinetul de anchetă „al generalului”. Cabinetul are pereţii în lambrluri de nuc, draperii de mătase la ferestre şi uşi, pe duşumea – un covor mare persan. Ca să nu se pângărească această frumuseţe, pentru victimă, peste covor, se aşterne un preş

*într-adevăr. El a condus brigada la paradă, dar. Nu se ştie de ce, nu a îndreptat-o asupra guvernului. De altminteri, asta nu se pune la socoteală. Totuşi, după ce a fost supus acestor torturi universale, a primit. Zece ani de la OSO. Într-atât jandarmii înşişi nu credeau în realizările proprii.

murdar, presărat cu pete de sânge. La bătăi, pe Riumin nu îl asistă un gardian simplu, ci un colonel. „Care va să zică, spune Riumin politicos, mângâind bastonul de cauciuc cu diametrul de vreo patru centimetri, proba cu somnul a [i trecut-o cu cinste. (Alexander Dolgan i-a păcălit, izbutind să reziste o lună fără somn: dormea în picioare.) Acum vom încerca bastonul. La noi nu se rezistă mai mult de două-trei reprize. Daţi jos pantalonii şi culcaţi-vă pe preş.” Colonelul se aşază pe spinarea victimei. Dolgan se pregăteşte să numere loviturile, încă nu ştie ce înseamnă lovitura cu bastonul peste nervul sciatic, dacă fesele aproape i-au dispărut de nemâncare. Durerea nu este resimţită în locul loviturii, dar ai impresia că îţi plesneşte capul. După cea dinţii lovitură, victima înnebuneşte de durere, îşi rupe unghiile, înfigându-le în preş. Riumin loveşte, străduindu-se să nimerească precis. Colonelul striveşte cu corpul lui de namilă – este exact o muncă potrivită pentru cele trei stele mari de pe epoleţi ca să -l asiste pe atotputernicul Riumin! (După această repriză, victima nu mai poate merge, dar nici nu este dusă pe sus de gardieni, ci târâtă pe duşumea. Curând fesele i se umflă într-o asemenea măsură, încât îi este imposibil să se mai încheie la pantaloni. Aproape că n-a rămas nici o urmă roşie de la lovituri. Se declanşează o diaree feroce, şi Dolgan, stând pe hârdăul din celula sa, râde în hohote, îl mai aşteaptă încă repriza a doua şi a treia, îi plesneşte pielea; Riumin, turbat de furie, începe să -l lovească peste burtă, îi sparge peritoneul, şi intestinele se revarsă sub forma unei hernii imense. Arestatul este dus la spitalul din închisoarea Butârki cu peritonită şi temporar sunt întrerupte încercările de a -l sili să facă o mârşăvie.)

Uite aşa te pot schingiui şi pe tine î După aceasta ţi se va părea o mân-gâiere de părinte când anchetatorul Danilov din Chişinău îl loveşte pe preotul Viktor Şipovalnikov cu vătraiul după ceafă şi îl trage de părul împletit în coadă. (Pe slujitorii bisericii este comod să-i tragi de cozi, iar pe mireni de barbă şi să-i târăşti dintr-un colţ al cabinetului într-altul. Pe Richard Ahola, un finlandez din garda roşie, care a participat la prinderea lui Sidney Reilly şi a comandat o companie când a fost înăbuşită revolta din Kronstadt, l-au prins cu un cleşte când de o jumătate, când de alta a mustăţii lui impozante, ridicân-du -l şi ţinându -l suspendat câte zece minute.)

Dar cel mai cumplit, din ceea ce pot face cu tine, este să te dezbrace de pantaloni, să te aşeze jos, pe spate, cu picioarele desfăcute, pe care se aşază aju. Toarele (bravul coip al sergenţilor), ţinându-te de braţe, iar anchetatorul – nu se sfiesc nici femeile – se aşază între picioarele tale desfăcute şi cu vârful ghetei (ori al pantofului), treptat, cu măsură şi din ce în ce mai tare, striveşte de duşumea ceea ce, cândva, te făcea bărbat, te priveşte în ochi şi repetă, şi repetă întrebările ori propunerile de trădare. Dacă nu apasă înainte de vreme puţin mai tare, vei mai avea încă cincisprezece secunde să strigi că recunoşti totul, că eşti gata să-i bagi în închisoare pe acei douăzeci de oameni pe care îi cer de la tine, ori să calomniezi în presă tot ce ai mai scump…

Şi să te judece Dumnezeu, nu oamenii…

— Nu-i nici o scăpare! Trebuie să recunoaştem totul! Şuşotesc turnătorii introduşi în celulă.

— O socoteală simplă: trebuie să ne păstrăm sănătatea! Spun oamenii lucizi.

— Alţi dinţi n-or să-ţi mai pună, îţi i’ace un semn din cap unul care nu-i mai are.

— Oricum, or să te condamne, fie că mărturiseşti, fie că nu mărturiseşti, conchid cei care au pătruns esenţa lucrurilor.

— Pe cei care nu semnează îi împuşcă! Proroceşte încă unul dintr-un colţ. Ca să se răzbune. Să nu rămână nici o urmă de felul cum s-a desfăşurat ancheta.

— Iar dacă mori în cabinet, or să comunice rudelor că ai fost condamnat la lagăr fără drept de corespondenţă. N-au decât să te caute.

Iar dacă eşti un comunist ortodox, de tine se va apropia pe nesimţite un alt ortodox şi, uitându-se în jur cu duşmănie, ca să nu asculte cei neiniţiaţi, va începe să-ţi explice cu ardoare la ureche:

— Datoria noastră este să susţinem ancheta sovietică. Suntem în condiţii de luptă. Noi singuri suntem vinovaţi: am fost prea molâi şi, uite, s-a prăsit în ţară acest putregai. Are loc un război secret cumplit. Uite, şi aici, în jurul nostru – numai duşmani, îi auzi ce spun? Nu e obligat partidul să dea socoteală fiecăruia dintre noi – de ce şi pentru ce. Dacă cer, înseamnă că trebuie să semnăm.

Se apropie pe furiş încă un ortodox:

— Eu am semnat pentru treizeci şi cinci de oameni, toţi cunoscuţii mei. Şi vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră: daţi cât mai multe nume, trageţi câţi mai mulţi după voi! Atunci o să devină clar că este o absurditate şi ne vor elibera pe toţi.

Organelor doar atât le trebuie! Conştiinţa ortodoxului şi scopurile NKVD-ului au coincis în mod firesc. NKVD-ul are nevoie de acest evantai ogival de nume, de această reproducţie lărgită a lor. Asta constituie şi indiciul calităţii muncii lor, şi jaloane de a arunca noi arcane. „Complicii! Complicii! Tovarăşii de idei!” îi scuturau cu îndărătnicie pe toţi. (Se spune că R. Ralov l-a numit drept complice al său pe cardinalul Richelieu, a fost introdus în procesele-verbale şi până la interogatoriul de reabilitare din 1956 acest lucru nu a mirat pe nimeni.)

Şi dacă tot veni vorba de ortodocşi. Pentru această epurare era necesar Stalin, da, însă era nevoie şi de un astfel de partid: majoritatea lor, a celor ce se aflau la putere, chiar până în clipa propriei arestări, au aruncat neîndurători în închisoare pe alţii, au nimicit cu supuşenie pe semenii lor în virtutea aceloraşi instrucţiuni, au trimis la nimicire pe oricare dintre prietenii ori camarazii de luptă de ieri. Şi toţi bolşevicii de seamă, care acum poartă aureola de martiri, au izbutit să fie călăii altor bolşevici (fără a mai pune la socoteală cum înainte de asta ei toţi au fost călăii celor fără de partid). Poate că anul 1937 a fost necesar tocmai pentru a demonstra cât de puţin valorează convingerile lor, cu care se semeţeau atât de însufleţiţi în vreme ce răvăşeau Rusia, distrugându-i toate bastioanele şi călcându-i în picioare tot ce avea ea mai de preţ, Rusia, unde pe ei înşişi nu i-ar fi ameninţat niciodată asemenea represalii. Victimele bolşevicilor începând din 1918 până în 1936 nu s-au comportat niciodată atât de josnic, precum bolşevicii de vază, când s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.

Şi acum? Oare cum să rezişti tu, cel care simţi durerea, eşti slab, te bucuri de ataşamente sufleteşti vii şi nu eşti pregătit…?

De ee este nevoie ca să fii mai puternic decât anchetatorul şi decât toată această capcană?

Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecându-i pragul, trebuie să-ţi spui: viaţa mea s-a sfârşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai târziu, mai târziu însă va fi chiar mai dificil, ar fi bine mai devreme. Nu mai am nici un fel de avere. Cei apropiaţi sunt morţi pentru mine şi eu sunt mort pentru ei. De astăzi corpul meu este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămân scumpe şi importante.

Şi înaintea unui astfel de arestat ancheta va tresări î Va învinge numai acela care a renunţat la toate!

Dar cum să-ţi preschimbi trupul în piatră?

Din cercul lui Berdiacv au făcut marionete pentru tribunal, dar din Berdiaev însuşi n-au făcut Au vrut să -l atragă în proces, l-au arestat de două ori, l-au dus (1922) la un interogatoriu nocturn cu Dzerjinski. Acolo se afla şi Kamenev20 (înseamnă că nici el nu dispreţuia lupta ideologică prin intermediul CEKA). Berdiaev însă nu s-a înjosit, nu a implorat milă, ci le-a expus cu fermitate acele principii religioase şi etice în virtutea cărora nu acceptă puterea care s-a instaurat în Rusia. Şi nu doar că l-au considerat nefolositor tribunalului, ci l-au eliberat Un om care şi-a exprimat punctul de vedere!

N. Stoliarova îşi aminteşte de o bătrânică, vecina ei de pat de la închisoarea Butârki din 1937. Bătrânică era interogată în fiecare noapte. Cu doi ani în urmă, un fost mitropolit, care fugise diri exil, în trecere prin Moscova a înnoptat la ea „Numai că nu un fost mitropolit, ci unul care încă este! Aşa e, am avut onoarea să -l primesc în casa mea” „Aşa, bine. Dar mai departe la cine s-a dus după ce a plecat din Moscova?” „Ştiu. Dar nu spun!” (Mitropolitul, cu ajutorul unui lanţ întreg de credincioşi, a fugit în Finlanda.) Anchetatorii se schimbau şi se adunau în grupuri, îşi agitau pumnii prin faţa bătrânei, dar ea le spunea: „N-o să obţineţi nimic de la mine chiar dacă mă tăiaţi în bucăţi. Vedeţi, voi vă temeţi de şefii voştri, vă temeţi unul de celălalt, vă temeţi chiar să mă ucideţi pe mine („ pierdeau o pistă „). Eu însă nu mă tem de nimic! Chiar şi acum sunt gata să mă prezint în faţa Domnului şi să dau socoteală!”

Da, au fost, au fost astfel de oameni în 1937, care nu s-au mai întors în celulă după bocceluţa de lucruri. Care au ales moartea, dar nu au semnat şi aşa nu au trădat pe nimeni.

Nu se poate spune că istoria revoluţionarilor ruşi ne-a oferit cele mai bune exemple de tărie. Dar aici nu poate exista comparaţie, deoarece revoluţionarii noştri n-au ştiut niciodată ce este aceea o anchetă adevărată, cu cincizeci şi două de procedee!

Şeşkovski21 nu l-a schingiuit pe Radişcev22. Şi Radişcev, după obiceiul acelor vremuri, ştia prea bine că fiii lui vor servi în continuare ca ofiţeri de gardă, şi nimeni nu le va distruge viaţa Nimeni nu va confisca moşiile lui Radişcev, moştenite din moşi strămoşi. Şi totuşi la ancheta scurtă, de numai două săpătmâni, acest om remarcabil şi-a renegat convingerile, cartea şi a cerut îndurare.

Ţarul Nicolae I nu a săvârşit mişelia să aresteze soţiile decembriştilor23, să le forţeze să ţipe în cabinetul vecin sau să-i supună torturilor pe decembriştii înşişi. Nici nu avea nevoie. Ancheta decembriştilor a decurs liber, le-au dat chiar întrebările în cazemată să mediteze asupra lor. Niciunul dintre decembrişti nu a pomenit pe urmă de incorectitudinea interpretării răspunsurilor. Nu au fost traşi la răspundere „cei care au ştiut de pregătirea răscoalei, dar nu au raportat”. Şi cu atât mai mult, asupra rudelor celor condamnaţi n-a căzut nici o umbră (s-a emis un manifest special în acest sens). Şi, fireşte, au fost graţiaţi toţi soldaţii care au fost atraşi în răscoală, însă chiar Râleev24 „a răspuns detaliat, sincer şi fără să ascundă ceva”. Chiar şi Pestei25 a mărturisit, dezvăluind numele camarazilor săi (încă în libertate, cărora le-a poruncit să îngroape Adevărul ras26, şi chiar locul unde l-au îngropat. Puţini, precum Lunin27, sau remarcat prin lipsă de consideraţie şi dispreţ faţă de comisia de anchetă, însă cei mai mulţi s-au comportat ca nişte becisnici, se implicau unii pe alţii, mulţi implorau iertare! Zavalişin28 a dat toată vina pe Râleev. E. P. Obolenski29 şi S. P. Trubeţkoi30 n-au ezitat să -l ponegrească pe Griboedov31, ceea ce nici Nicolae I n-a crezut Bakunin32, în Confesiuni, şi-a turnat cu umilinţă cenuşă pe cap faţă de Nicolae I şi astfel a scăpat de pedeapsa cu moartea. Ce să fie asta: nimicnicie a spiritului sau şiretenie de revoluţionar?

S-ar părea că oamenii care s-au angajat să -l ucidă pe ţarul Alexandru al II-lea trebuiau să fie nişte spirite pline de abnegaţie. Că doar ştiau prea bine la ce se angajaseră! Iată însă că Grineviţki33 a împărtăşit soarta ţarului, însă Râsakov34 a rămas în viaţă şi a încăput pe mâinile comisiei de anchetă. Şi chiar din prima zi a divulgat locuinţele conspirative şi pe participanţii la complot; speriat pentru viaţa lui tânără, s-a grăbit să comunice guvernului mai multe informaţii decât acesta ar fi putut presupune că va obţine de la el! Se îneca şi, copleşit de căinţă, propunea să „demaşte toate secretele anarhiştilor”.

La sfârşitul secolului trecut şi la începutul celui prezent, ofiţerul de jandarmi îşi retrăgea numaidecât întrebarea dacă inculpatul o considera nelalocul ei ori o imixtiune în domeniul intim. Când, în 1938, la închisoarea Krestî, pe bătrânul deţinut politic Zelenski l-au bătut cu vergeaua de la armă, dându-i jos pantalonii ca unui băieţandru, ajuns în celulă, acesta a izbucnit în plâns: „Anchetatorul ţarist nu îndrăznea nici măcar să mi se adreseze cu” tu „!” Ori, iată, dintr-o cercetare contemporană*, aflăm, de pildă, că

* „Novâi mir”, 1962, Nr. 4, R. Peresvetov.

jandarmii au pus mâna pe manuscrisul articolului lui Lenin La ce se gândesc miniştrii noştri? Dar nu au izbutit, prin el, să ajungă la autor: „La interogatoriu, jandarmii, cum era de aşteptat (aici şi în continuare sublinierile îmi aparţin – A. S.), au aflat de la Vaneev (un student) foarte puţin. El le-a declarat în total că manuscrisele găsite i-au fost aduse, ca să le păstreze, cu câteva zile înainte de perecheziţie, într-un pachet comun de către o persoană pe care el nu doreşte să o numească. Anchetatorului nu i-a rămas nimic de făcut (cum? Dar apa rece ca gheaţa până la glezne? Dar clisma cu apă sărată? Dar bastonul lui Riumin?), decât să supună manuscrisul expertizei.” Şi, bineînţeles, n-au găsit nimic. Mi se pare că şi Peresvetov a fost condamnat la câţiva anişori şi putea uşor să enumere tot ce-i mai rămânea de făcut anchetatorului, dacă dinaintea lui s-ar fi aflat depozitarul articolului La ce se gândesc miniştrii noştri!

Cum îşi aminteşte S. P. Melgunov35, „închisoarea ţaristă era o închisoare de fericită amintire, de care deţinuţilor politici nu le rămâne decât să-şi amintească aproape cu un sentiment de bucurie” *

Aici este vorba de o mutaţie în modul de a-ţi reprezenta lucrurile, de un alt criteriu. Aşa precum ciumacifâ din perioada pregogoliană nu şi-ar putea reprezenta vitezele avioanelor cu reacţie, tot aşa nu-şi pot imagina adevăratele posibilităţi ale anchetei toţi cei care nu au trecut prin maşina de tocat de la intrarea în GULAG.

În „Izvestia” din 24 mai 1959 citim: lulia Rumianţeva a fost dusă la puşcăria interioară a unui lagăr nazist pentru a afla de la ea unde se află soţul ei, care a fugit din acelaşi lagăr. Ea ştie, dar refuză să răspundă! Pentru un cititor neiniţiat, acesta este un model de eroism. Pentru cititorul care are în spate un trecut amar trăit în GULAG, acesta este un model de stângăcie din partea anchetatorilor: lulia n-a murit schingiuită, şi n-a fost adusă în pragul nebuniei, ci pur şi simplu, peste o lună, a fost eliberată întreagă şi nevătămată!

Toate aceste gânduri despre faptul că trebuie să devii de piatră îmi erau atunci cu totul necunoscute. Şi nu doar că nu eram pregătit să curm legăturile calde cu lumea, însă chiar confiscarea, în timpul arestării, a celor vreo sută de creioane Faber pe care le luasem ca trofeu de război m-a amărât multă vreme. Considerând ancheta mea, după anii lungi petrecuţi în puşcărie, nu am avut nici un temei să mă mândresc. Fireşte, puteam să mă ţin mai tare şi, pesemne, aş fi putut ieşi din încurcătură cu mai multă ingeniozitate, întunecarea minţii şi descurajarea m-au însoţit tot timpul în primele săptămâni. Aceste amintiri nu mă chinuie cu viermele părerilor de rău numai pentru faptul că, slavă Domnului, am evitat să arunc şi pe alţii în închisoare.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə