Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə13/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   60

*S. P. Melgunov. Vospominaniia i dnevniki (Amintiri şi jurnale), fascicula 1. Paris. 1964, p. 139.

Cauza pentru care am ajuns la închisoare (eu şi prietenul meu Nikolai Vitkevici) avea un caracter copilăresc, deşi eram ofiţeri de front, în timpul războiului am corespondat cu el la distanţa dintre două sectoare ale frontului şi nu ne puteam abţine, în pofida cenzurii militare, de la a ne exprima în scrisori aproape deschis indignările politice şi de la înjurăturile cu care îl îm-proşcam pe cel mai înţelept dintre înţelepţi, pe care în loc de Părinte îl numeau, codificat destul de transparent, Vătaful. (Când, ulterior, povesteam în puşcărie despre acest caz, prin naivitatea noastră stârneam doar râs şi mirare. Mi s-a spus că nătărăi mai mari nici că se mai pot afla pe pămânL M-am convins şi eu de asta. Odată, citind un studiu despre procesul lui Alexandr Ulianov, am aflat că ei au fost prinşi din acelaşi motiv – corespondenţă neprevăzătoare, şi numai asta a salvat viaţa împăratului Alexandru al IlI-leala l martie 1887.)

Unul dintre membrii grupului Andreiuskin a trimis unui prieten din Harkov o scrisoare în care spunea totul pe şleau: „Eu cred cu toată fermitatea că [la noi] se va dezlănţui teroarea cea mai necruţătoare, şi asta într-un viitor nu prea îndepărtat… Teroarea roşie este ideea mea fixă. Sunt neliniştit pentru unul dintre corespondenţii mei (el nu scria prima scrisoare de acest fel!

— AS.). Dacă va pa fi ceea ce nu doresc, atunci şi eu s-ar putea să păţesc ceea ce nu doresc, şi acest lucru nu este de dorit, căci voi trage după mine mulţi oameni de ispravă.” Cinci săptămâni au durat cercetările, efectuate fără grabă, pe urmele acestei scrisori, pornind din Harkov, pentru a afla cine a scris-o la Pelersburg. Numele lui Andreiuskin a fost aflat de-abia la 28 februarie, iar la l martie aruncătorii de bombe, avându-le asupra lor, au fost arestaţi pe Nevski Prospekt doar cu câteva clipe înainte de a săvârşi atentatul plănuit!



Cabinetul lui LI. Ezepov, anchetatorul meu, era înalt (acest edificiu aparţinând Societăţii de asigurări „Rossia” n-a fost construit pentru tortură) şi, folosind înălţimea lui de cinci metri, fusese atârnat pe verticală un portret în picioare al atotputernicului Suveran, căruia eu, un grăunte de nisip, i-am hărăzit ura mea. Uneori, anchetatorul se aşeza în faţa lui şi, luând o poză teatrală, jura: „Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru el! Pentru el suntem gata să ne culcăm sub tancuri!” Faţă de această măreţie, care aproape semăna cu aceea a unui altar, bâiguiala mea despre nu ştiu ce leninism purificat părea jalnică, iar eu însumi, un detractor nelegiuit, nu meritam decât moartea.

Conţinutul scrisorilor noastre oferea, pentru vremea aceea, material convingător pentru condamnarea noastră a amândurora; din clipa în care ele s-au aflat pe masa agenţilor de la cenzură, soarta mea şi a lui Vitkevici a fost pecetluită, ne-au lăsat numai să luptăm, să fim folositori până la capăt, însă iată ce era mai grav: de aproape un an, fiecare dintre noi purta permanent cu sine, în porthart, ca să se păstreze în orice împrejurare, în caz că unul dintre noi rămâne în viaţă, un exemplar din Rezoluţia Nr. /, elaborată de noi în timpul unei întâlniri pe front. Rezoluţia aceasta reprezenta o succintă critică energică a întregului sistem de minciună şi asuprire din ţara noastră, apoi, cum stă bine într-un program politic, schiţa un plan de corectare a vieţii de stat şi sfârşea cu fraza: „îndeplinirea tuturor acestor obiective nu este posibilă fără o organizaţie”. Chiar şi fără nici o interpretare forţată din partea anchetatorilor, acesta era un document care zămislea un nou partid. Tot într-acolo băteau şi frazele din corespondenţă: cum, după victorie, vom declanşa „războiul postbelic”. Iată de ce, anchetatorul meu nu trebuia să inventeze nimic pentru mine, se străduia doar să arunce zgarda de gâtul tuturor celor cărora eu le scrisesem cândva ori al celor care cândva mi-au scris mie, şi să afle dacă grupul nostru de tineret nu are cumva un îndrumător mai vârstnic. Celor de o vârstă cu mine, fete şi băieţi, le exprimam, cu îndrăzneală şi aproape cu bravadă în scrisori, gândurile mele rebele, însă prietenii continuau să corespondeze cu mine! Şi chiar în scrisorile lor de răspuns se întâlneau, de asemenea, nişte expresii suspecte*. Şi acum, Ezepov, aidoma lui Porfiri Petrovici, îmi cerea să-i explic în mod coerent: dacă noi ne exprimam astfel în scrisori, care erau citite de cenzură, ce puteam să discutăm între patru ochi? Nu puteam însă să -l conving că toată această duritate în exprimare o realizam doar în corespondenţă. Şi iată, cu creierul înceţoşat, trebuia să născocesc acum ceva foarte verosimil despre întâlnirile noastre cu prietenii (întâlnirile erau pomenite în scrisori), ca ele să aibă aceeaşi culoare ca şi scrisorile, să fie exact la limita politicii, dar să nu nimerească sub incidenţa codului penal. Şi, în plus, ca aceste explicaţii să se reverse dintr-o suflare din gâtlejul meu şi să -l convingă pe înrăitul anchetator de naivitatea, candoarea şi sinceritatea mea totală. Şi, lucrul cel mai important, ca leneşul meu anchetator să nu aibă ideea să examineze şi acea povară afurisită pe care o cărasem în geamantanul meu blestemat: patru blocnotesuri conţinând jurnalele mele de front, scrise cu creion tare, decolorat, însemnările mele cu scris mărunt şi subţire, care pe ici, pe colo începuseră să se şteargă. Aceste jurnale reprezentau pretenţiile mele de a deveni scriitor. Eu nu credeam în forţa memoriei noastre uimitoare şi toţi anii războiului m-am străduit să notez tot ce vedeam (asta e floare la ureche) şi tot ce auzeam de la oameni. Am reprodus fără nici o fereală povestiri întregi auzite din gura camarazilor de regiment: despre colectivizare, despre foametea din Ucraina, despre anul 1937, şi din scrupu-lozitate şi pentru că nu mă fripsesem niciodată cu NKVD-ul, am notat în mod transparent cine mi-a povestit toate acestea. Chiar din prima zi a arestării, când aceste carnete cu însemnările de război au fost aruncate şi sigilate de agenţii securităţii în geamantanul meu, pe care m-au pus să -l car la Moscova, un cleşte înroşit în foc mi-a strâns tot timpul inima. Şi, iată, toate aceste povestiri, atât de fireşti în linia întâi, unde moartea era aproape, acum ajunseseră la picioarele acelui Stalin de patru metri din cabinet şi miroseau a închisoare umedă pentru camarazii mei cinstiţi, cutezători şi neliniştiţi.

*Un alt prieten din şcoală, K. Simonianţ. Era cât pe ce să fie implicat alături de noi. Am simţit o mare uşurare când am aliat că a rămas în libertate! Iată însă ce îmi scrie după douăzeci şi doi de ani. „Din scrierile tale reiese că tu apreciezi viaţa unilateral. În mod obiectiv tu devii stindardul reacţiunii de orientare fascistă din Occident: de pildă, din RFG şi SUA. Lenin. Pe care, sunt convins că îl respecţi şi îl iubeşti ca şi mai înainte, dar şi bătrânii Marx şi Engels, te-ur condamna cu cea mai mare severitate. Gândeşte-te la asta!” Şi mă gândesc: Ah, păcat că nu te-au arestat atunci! Nici nu-ţi dai seama ce ai pierdut!

Acest jurnal al meu ar fi oferit anchetei cel mai bogat material compromiţător pentru mine. Şi numai pentru ca anchetatorul să nu se apuce să transpire asupra lor şi să nu smulgă de acolo filonul generaţiei libere a combatanţilor de pe front, eu, atât cât a fost nevoie, am recunoscut că am greşit şi, atât cât a fost nevoie, am devenit conştient de erorile mele politice. Eram epuizat de această echilibristică pe muchie de cuţit, până în momentul când am observat că nu au adus pe nimeni cu care să mă confrunte; până în clipa când, după indicii evidente, am simţit că ancheta se apropie de sfârşit; până când, în luna a patra, toate carnetele jurnalului meu de război au fost azvârlite în gâtlejul infernal al cuptorului de la Lubianka, de unde au ţâşnit scânteile roşii ale încă unui roman distrus în Rusia şi au zburat ca nişte fluturi de funingine din coşul cel mai înalt.

Sub acest coş noi ne plimbam într-o cutie de beton de pe acoperişul Lubiankăi Mari, la nivelul etajului cinci. Deasupra etajului cinci, zidurile se înălţau încă trei staturi de om. De acolo, de sus, auzeam zgomotul Moscovei – dialogul claxoanelor de automobil. De văzut însă nu vedeam decât acest coş, santinela din foişorul de observaţie de la etajul cinci şi acel crâmpei nenorocit din cerul lui Dumnezeu, care avusese neşansa să se întindă deasupra Lubiankăi.

O, funinginea asta! Cădea fără contenire în acea lună mai, cea dintâi după război. Cădea atât de multă ori de câte ori ne scoteau la plimbare, încât vorbeam între noi, spunând că Lubianka îşi arde arhivele din cele mai vechi timpuri până astăzi. Jurnalul meu distrus n-a fost decât un şiroi de o clipă în această revărsare de funingine. Şi mi-am adus aminte de o zi geroasă, însorită, din martie, când mă aflam în cabinetul anchetatorului. El îmi punea obişnuitele-i întrebări grosolane; îşi nota, denaturând cuvintele mele. Soarele se juca printre arabescurile închipuite de ger în geamurile ferestrei imense, prin care îmi venea să mă arunc, ca măcar prin moarte să-mi fac simţită prezenţa la Moscova, sărind de la etajul patru, să mă zdrobesc de asfalt, precum în copilărie un predecesor necunoscut a sărit în Rostov pe Don (de la numărul „Treizeci şi trei”). Prin ochlurile de geam, unde soarele topise gheaţa, se zăreau nenumărate acoperişurile Moscovei, şi deasupra lor fumuri zburdalnice. Eu însă nu priveam pe fereastră, ci la o movilă de manuscrise din mijlocul cabinetului de treizeci de metri pătraţi aproape gol, care tocmai fuseseră aduse şi încă nu fuseseră cercetate. Caiete, mape, file între coperţi improvizate, pachete legate ori nelegate şi pur şi simplu foi separate – aceste manuscrise se înălţau ca o movilă peste mormântul spiritului uman îngropat, şi această movilă conică era mai înaltă decât biroul anchetatorului, care de-abia se mai vedea. Şi m-a cuprins o milă frăţească pentru truda acelui om necunoscut, care fusese arestat noaptea trecută, iar roadele percheziţiei le-au aruncat spre dimineaţă pe parchetul cabinetului de tortură la picioarele Stalinului de patru metri. Şedeam şi încercam să ghicesc: oare, în noaptea asta, a cui viaţă excepţională a fost adusă pentru a fi supusă caznelor, pentru a fi sfâşiată şi apoi aruncată pradă focului?

O, câte proiecte şi câte opere au pierit în această clădire! O cultură întreagă distrusă. O, tu funingine, funingine din coşurile puşcăriei Lubianka!

Lucrul cel mai regretabil însă e faptul că urmaşii vor considera generaţia noastră mai proastă, mai lipsită de talent şi de grai decât a fost în realitate…!

Pentru a trage o linie dreaptă este suficient să marchezi două puncte.

În 1920, după cum îşi aminteşte Ehrenburg37, CEKA i-a pus problema în felul următor: „Să dovedeşti dumneata că nu eşti agentul lui Vranghel” 38.

Iar în 1950, unul dintre coloneii importanţi ai MGB, Foma Fomici Jelezov, le-a spus următoarele deţinuţilor: „Noi n-o să ne ostenim să-i dovedim lui (arestatului) că este vinovat Să ne dovedească el că nu a avut intenţii duşmănoase”.

Şi pe această dreaptă de o simplitate canibalică, în intervalul dintre cele două puncte, se înşiruie amintirile fără număr a milioane de oameni.

Această accelerare şi această simplificare a anchetei nu au fost cunoscute omenirii precedente! De fapt, Organele s-au eliberat de povara de a căuta dovezi! Mieluşelul prins, care tremură şi este alb la faţă, care nu are dreptul să scrie ori să telefoneze nimănui, să aducă ceva dinafară, privat de somn, de mâncare, de hârtie, de creion şi chiar de nasturi, aşezat pe un taburet gol într-un colţ al cabinetului, trebuie el însuţi să caute şi să prezinte trântorului de anchetator dovezile faptului că nu are intenţii duşmănoase! Şi dacă nu le-a găsit (de unde putea să le obţină?), tocmai prin asta a adus anchetei dovezi aproximative despre vinovăţia lui!

Am cunoscut un caz când un bătrân, care fusese prizonier la nemţi, a izbutit totuşi, stând pe acel taburet netapiţat şi mişcându-şi degetele goale, să demonstreze monstrului de anchetator că nu a trădat patria şi nici măcar nu a avut asemenea intenţie! Un caz scandalos! Credeţi că l-au eliberat? Nici vorbă! Toate astea bătrânul mi le-a povestit la Butârki, nu pe Bulevardul Tverskoi. Anchetatorului principal i s-a alăturat un al doilea, au petrecut împreună cu bătrânul o seară liniştită, depănându-şi amintirile, pe urmă, cei doi au semnat o depoziţie de martor, cum că în seara aceea bătrânul, flămând şi care pica de somn, a făcut printre ei propagandă antisovietică! Se vorbise fără gânduri ascunse, dar nu se ascultase fără gânduri ascunse! Bătrânul a fost predat unui al treilea anchetator. Acesta i-a ridicat acuzaţia de trădare de patrie, dar i-a făcut conştiincios formele tot pentru zece ani: propagandă antisovietică în timpul anchetei.

Încetând să mai fie căutare a adevărului, ancheta a devenit pentru anchetatorii înşişi în cazurile dificile: exercitare a îndatoririi de gâde, iar în cele uşoare – o simplă pierdere de timp, temeiul pentru primirea salariului.

Iar cazuri uşoare erau întotdeauna, chiar şi în faimosul an 1937. De pildă, Borodko a fost acuzat fiindcă în urmă cu şaisprezece ani îşi vizitase părinţii în Polonia fără să aibă paşaport pentru străinătate (tatăl şi mama lui trăiau la zece verste de el, însă diplomaţii semnaseră un document prin care acea parte a Bielorusiei a fost dată Poloniei, însă oamenii, în 1921, nu se obişnuiseră cu noua situaţie şi se vizitau, ca mai înainte). Ancheta a durat o jumătate de oră: Te-ai dus? M-am dus. Cum? Păi – cu calul. Poftim zece ani pentru KRD! (Activitate contrarevoluţionară.) însă o asemenea rapiditate miroase a mişcare stahanovistă39, care nu şi-a găsit adepţi printre chipiele albastre. Codul de procedură penală prevedea pentru orice anchetă două luni, iar în caz de dificultăţi era permis să se ceară procurorilor, de câteva ori, o prelungire de câte o lună (şi de bună seamă că procurorii nu refuzau). Ar fi fost stupid să-ţi iroseşti sănătatea, să nu te foloseşti de aceste amânări şi, cum se spune într-o uzină, să-ţi umfli propria normă. După ce îşi dădeau silinţa cu vocea şi cu pumnul în prima săptămână de şoc a fiecărei anchete, cheltuindu-şi din voinţă şi caracter (după Vâşinski), mai departe anchetatorii erau interesaţi să tărăgăneze fiecare caz, ca să aibă cât mai multe cazuri vechi şi cât mai puţine noi. Se considera pur şi simplu necuviincios să închei o anchetă politică în două luni.

Sistemul de stat se autopedepsea pentru neîncredere şi rigiditate. Nu avea încredere nici în cadrele de elită: de bună seamă, şi pe acestea le punea să semneze condica la venire şi la plecare, cât despre deţinuţii convocaţi la anchetă – în mod obligatoriu, pentru control. Ce le rămânea de făcut anchetatorilor ca să-şi asigure norma de ore prevăzută de contabili? Să cheme pe vreunul dintre inculpaţii lor, să-i aşeze într-un colţ, să-i pună vreo întrebare teribilă, şi apoi să uite de el, să citească ziarele îndelung, să-şi scrie conspectul pentru învăţământul politic, scrisorile particulare, să se viziteze unul pe celălalt (lăsând drept câini de pază, în locul lor, pe gardienii care însoţeau inculpatul). Discutând paşnic cu colegul venit în vizită, uneori, anchetatorul se trezea, privea ameninţător spre acuzat şi zicea:

— Uite canalia! Canalie între canalii! Nu-i nimic, pentru el nu ne pare rău de nouă grame de plumb în ceafă!

Anchetatorul meu folosea mult telefonul. Suna acasă şi-i spunea soţiei, scăpărând cu privirile înspre mine, că toată noaptea asta are interogatoriu, aşa că să nu -l aştepte înainte de zorii zilei (mi se tăia inima: deci, o să mă ţină toată noaptea!). Însă numaidecât forma numărul amantei şi, cu intonaţii pisi-coase, se înţelegea cu ea să petreacă noaptea împreună (mi se lua piatra de pe inimă, slavă Domnului, o să dormim!).

Astfel un sistem iresponsabil era îmblânzit de păcatele executanţilor.

Alţi anchetatori, mai curioşi, preferau să folosească aceste interogatorii „goale” pentru îmbogăţirea experienţei lor de viaţă: îi întrebau pe inculpaţi despre front (despre acele tancuri germane sub care ei nu aveau deloc răgazul să se culce); despre obicelurile din ţările europene şi din ţările de peste mări, pe unde aceştia au colindat, despre magazinele şi mărfurile de acolo; şi mai cu seamă despre rânduielile din casele de toleranţă şi felurite întâmplări cu femei.

În codul de procedură penală se prevede că desfăşurarea corectă a oricărei anchete este urmărită cu vigilenţă de către procuror, însă, în vremea noastră, nimeni nu -l vedea la faţă înainte de aşa-numitul „interogatoriu la procuror”, ceea ce însemna că ancheta este foarte aproape de sfârşit. Şi eu am fost dus la un astfel de interogatoriu.

Locotenent-colonelul Kotov, un blond calm, sătul, lipsit de personalitate, nici rău, nici bun, de altfel nicicum, şedea la birou şi, căscând, cerceta pentru întâia oară dosarul cu cazul meu. Vreo cincisprezece minute a continuat să -l examineze şi de faţă cu mine (şi întrucât acest interogatoriu era absolut inevitabil şi, de asemenea, înregistrat, nu avea sens să studieze dosarul în alt răstimp, neînregistrat, şi, în plus, să memoreze pentru atâtea ore detaliile cazului). Eu cred că el nu desluşea nimic coerent în dosar. Apoi a ridicat spre perete ochii indiferenţi şi m-a întrebat cu indolenţă ce mai am de adăugat la depoziţiile mele.

Ar fi trebuit să mă întrebe: ce pretenţii am faţă de modul cum s-a desfăşurat ancheta? Dacă mi-a fost nesocotită voinţa ori a fost încălcată legalitatea, însă procurorii nu mai întrebau de mult aşa ceva. Şi chiar dacă întrebau? Întregul edificiu, cu aproape o mie de camere, al ministerului şi cele cinci mii de clădiri de anchetă, vagoane, peşteri şi bordeie, risipite pe tot teritoriul Uniunii, nu trăiau decât din încălcarea legalităţii, şi nu eram noi, eu şi el, aceia care puteau să schimbe lucrurile. Căci toţi procurorii de rang cât de cât înalt îşi ocupau posturile cu acordul aceleiaşi securităţi de stat, pe care trebuiau s-o controleze.

Indolenţa şi dispoziţia lui paşnică, şi oboseala provocată de aceste cazuri stupide şi nesfârşite mi s-au transmis şi mie. Şi nu m-am apucat să rezolv cu el probleme ce priveau adevărul. I-am cerut doar să corecteze o absurditate: în acest caz eram implicaţi doi, dar eram anchetaţi separat (eu la Moscova, prietenul meu – pe front), în felul acesta, deşi în cazul meu eram doar unui, mă acuzau în virtutea paragrafului 11, ca un grup, adică. L-am rugat cu bun simţ să elimine această adăugire cu paragraful 11.

A mai frunzărit dosarul încă vreo cinci minute, era evident că n-a descoperit acolo organizaţia noastră şi totuşi a desfăcut braţele, oftând, şi a zis:

— Ce poţi să faci? Un singur om – este un om, doi – sunt de acum oameni.

Şi a apăsat butonul soneriei să vină gardianul să mă ia.

Curând, într-o seară, pe la sfârşitul lui mai, târziu, în acelaşi cabinet al procurorului, unde se afla un orologiu cu ornamente de bronz aşezat pe placa de marmură a căminului, am fost chemat de anchetatorul meu pentru procedura „două sute şase” – aşa se chema, conform unui articol din codul de procedură penală, formalitatea examinării dosarului de către inculpat şi aplicarea ultimei semnături. Neîndoindu-se câtuşi de puţin că va obţine semnătura mea, anchetatorul şedea la birou şi ticluia rechizitoriul.

Am întors coperta dosarului voluminos şi chiar pe dosul copertei, într-un text tipărit, am citit un lucru extraordinar: că pe parcursul anchetei aveam dreptul să fac reclamaţii în scris dacă ancheta nu urma un curs corect, iar anchetatorul era obligat să ataşeze la dosar, în ordine cronologică, toate reclamaţiile mele! Pe parcursul anchetei! Dar nu la sfârşitul ei… Vai, niciunul dintre miile de arestaţi cu care am stat ulterior în închisoare nu avea habar de acest drept.

Am frunzărit mai departe. Am văzut fotocopiile scrisorilor mele şi interpretarea absolut denaturată a conţinutului lor de către comentatori necunoscuţi (precum căpitanul Libin). Şi am văzut minciuna hiperbolică în care căpitanul Ezepov învăluise depoziţiile mele circumspecte.

— Nu sunt de acord. Aţi condus ancheta incorect, am spus eu fără prea multă fermitate.

— Bine, atunci hai să luăm totul de la început! A zis el, strângându-şi buzele ameninţător. Te vom azvârli în închisoarea unde ţinem poliţaii40.

Şi a schiţat gestul de a-mi lua „dosarul” (L-am oprit numaidecât printr-un semn din deget).

Undeva, dincolo de ferestrele etajului al patrulea de la Lubianka, lumina soarele auriu pornit spre asfinţit. Undeva era luna mai. Ferestrele cabinetului, ca toate ferestrele exterioare ale ministerului, erau ermetic închise, nici măcar nu fuseseră dezlipite hârtiile cu care astupaseră crăpăturile în timpul iernii, pentru ca răsuflarea proaspătă şi miresmele florilor de primăvară să nu pătrundă în aceste camere tainice. Orologiul de bronz de pe care se retrăsese cea din urmă rază a început să sune încetişor.

De^la început?… Cred că era mai uşor să mori, decât să iei totul de la capăt, înainte îmi era totuşi făgăduită o viaţă. (Dacă aş fi ştiut ce fel de viaţă o să fie…!) Şi apoi, acest loc unde sunt ţinuţi poliţaii… Şi în nici un caz anchetatorul nu trebuie înfuriat, de el depinde pe ce ton va scrie rechizitoriul…

Şi am semnat: Am semnat cu paragraful 11 cu tot („Rezoluţia” gravita înspre el). Atunci nu-i cunoşteam ponderea, mi s-a spus doar că nu măreşte pedeapsa. Din cauza paragrafului 11 am ajuns într-un lagăr de muncă forţată. Şi tot din cauza lui, după „eliberare”, am fost exilat pe viaţă, fără nici un fel de judecată.

Poate că a fost mai bine aşa. Fără toate condamnările n-aş fi scris cartea aceasta…

Anchetatorul meu n-a folosit cu mine alte torturi în afară de privarea de somn, minciuna şi intimidarea – metode întru totul legale. De aceea el n-a avut nevoie, aşa cum fac anchetatorii care au întrecut măsura, să se asigure pentru orice risc, deci, el n-a avut nevoie să mă oblige, când am semnat pentru articolul 206, să semnez şi angajamentul privind non-divulgarea: eu, subsemnatul cutare, mă oblig, sub ameninţarea pedepsei penale (nu se ştie la ce articol era încadrată), să nu povestesc niciodată nimănui despre modul cum a fost condusă ancheta mea.

La unele direcţii regionale ale NKVD-ului, această măsură era aplicată în seric: un formular tipărit privind non-divulgarea era prezentat celui arestat o data cu verdictul OSO. (Apoi, mai târziu, la eliberarea din lagăr – o semnătură că nu va povesti nimănui despre rânduielile din lagăr.)

Şi obiceiul nostru de a ne supune, coloana noastră vertebrală încovoiată (ori frântă) nu ne-au lăsat să refuzăm, să ne indignăm de această metodă banditească de a şterge urmele.

Noi am pierdut măsura libertăţii. Nu mai ştim cum să stabilim unde începe şi unde slârşeşte. Suntem siliţi la nesfârşit de toţi cei cărora nu le este lene să dăm aceste interminabile semnături privind non-divulgarea Nici nu mai suntem siguri dacă avem dreptul să povestim evenimentele propriei noastre vieţi…

Capitolul 4 GĂITANELE ALBASTRE PE TOATĂ această întindere între roţile dinţate ale Marelui Stabiliment de noapte, undeva este măcinat sufletul nostru, iar carnea atârnă precum zdrenţele pe un milog, noi suferim prea mult, suntem prea cufundaţi în durerea noastră, ca să mai aruncăm o privire pătrunzătoare, profetică spre acei călăi nocturni care ne supun la suplicii. Preaplinul durerii din lăuntrul nostru ne potopeşte ochii, altfel ce mai istorici am fi pentru călăii noştri, ei înşişi nu s-ar putea descrie în carne şi oase! Dar vai: toţi foştii deţinuţi îşi amintesc cu de-amănuntul despre ancheta lor, cât au fost ei de chinuiţi şi ce mârşăvii le-au fost smulse. Cât despre anchetator, deseori nici numele nu şi -l mai amintesc, darmite să se mai gândească la acest om. Tot astfel şi eu, despre oricare dintre tovarăşii de celulă pot să-mi amintesc mult mai multe lucruri şi dintre cele mai interesante, decât despre căpitanul securităţii de stat Ezepov, cu care nu de puţine ori am stat faţă în faţă în cabinetul lui.

Ne rămâne o singură amintire comună şi neîndoielnică: dominaţia putregaiului, spaţii întinse afectate pe de-a-ntregul de putreziciune. Şi chiar după ce au trecut decenii, fără nici un acces de duşmănie sau ranchiună, cu inima domolită, unde totul s-a sedimentat şi s-a limpezit, păstrăm această impresie peremptorie despre nişte oameni josnici, oneroşi, răi şi care poate s-au încurcat, abătându-se de la calea cea dreaptă.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə