Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə14/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   60

Este cunoscut faptul că Alexandru al II-lea, chiar acela împresurat de revoluţionari, care au vrut să -l omoare de şapte ori, a vizitat într-o zi casa de închisoare preventivă de pe strada Şpalernaia – mătuşa Casei celei Mari – şi a poruncit să fie închis în celula 227, unde a rămas mai bine de un ceas: a vrut să se pătrundă de starea de spirit a celor pe care îi ţinea închişi acolo.

Nu putem să nu recunoaştem că pentru monarh, acesta a fost un impuls moral, o necesitate şi o încercare de a privi lucrurile dintr-un unghi spiritual.

Este însă cu neputinţă să ne închipuim pe vreunul dintre anchetatorii noştri, până la Abakumov şi Beria, că ar fi dorit să intre în pielea unui arestat, să stea şi să mediteze într-o celulă.

Serviciul nu le impune necesitatea de a fi oameni instruiţi, de cultură vastă şi vederi largi, şi ei nu sunt aşa. Serviciul nu le impune necesitatea de a gândi logic – şi ei nu sunt aşa. Serviciul le impune doar să îndeplinească exact directivele şi să fie nesimţitori faţă de suferinţe – aşa ceva ei pot să facă, aşa pot să fie. Noi cei care am trecut prin mâinile lor simţim că ne sufocă tagma lor, complet lipsită de orice reprezentări general umane.

Fără îndoială, anchetatorii îşi dădeau seama clar că toate cazurile erau umflate. Excluzând consfătuirile, ei nu puteau să-şi spună unul celuilalt şi Sieşi că demască criminali. Şi totuşi procesele-verbale pentru putrezirea noastră le scriau neobosiţi, filă după filă. În felul acesta rezulta principiul care se aplică în lumea hoţilor: „Mori tu astăzi, că eu mor mâine!”

Pentru ei era clar că toate cazurile erau umflate şi, totuşi, continuau să lucreze an după an. Cum vine asta?… Fie că se forţau să nu gândească (iar asta înseamnă deja distrugerea omului), fie că acceptau pur şi simplu: aşa trebuie! Cel care le scrie instrucţiunile nu poate să greşească.

Dar parcă şi naziştii argumentau tot aşa?

Comparaţia Gestapo – MGB nu poate fi evitată de nimeni: coincid prea mult şi anii şi metodele. Comparaţia cea mai firească o pot realiza doar cei care au trecut şi pe la Gestapo, şi pe la MGB, precum Evgheni Ivanovici Divnici, emigrant. Gestapoul l-a acuzat de propagandă comunistă printre muncitorii ruşi din Germania, MGB-ul -de legături cu burghezia mondială. Concluzia lui Divnici nu este favorabilă MGB-ului: schingiuiau şi acolo şi aici, Gestapoul totuşi căuta să afle adevărul, iar când acuzaţia a căzut, Divnici a fost eliberat. MGB-ul însă nu căuta adevărul şi nu avea intenţia de a scăpa din gheare pe cei care i-a înhăţat.

Ori toate acestea erau roadele învăţăturii înaintate, ale ideologiei de granit! Anchetatorul din lugubrul Orotukan (în misiune disciplinară pe Kolâma în 1938), înduioşat că M. Iurie, directorul combinatului din Krivoi Rog, a consimţit foarte uşor să semneze procesul-verbal care îl trimite pentru a doua oară în lagăr, într-un moment de răgaz, i-a spus: „Tu crezi că nouă ne face plăcere să exercităm influenţă? (Un eufemism delicat pentru tortură.) Noi însă trebuie să facem tot ce ne cere partidul. Tu eşti un vechi membru de partid, spune, ce ai face în locul nostru?” Şi se pare căiurie aproape a fost de acord cu el (poate de aceea a şi semnat atât de uşor, pentru că el însuşi gândea aşa?). Era destul de convingător.

Cel mai adesea însă din cinism. Găitanele albastre înţelegeau modul cum funcţiona maşina de tocat carne şi erau încântaţi de el. Anchetatorul Mironen-ko, de la lagărele Djida (1944) îi spunea condamnatului Bahici, mândrindu-se cu logica raţionamentului său: „Ancheta şi judecata nu sunt decât o formalitate juridică, ele nu mai pot să vă schimbe destinul, stabilit dinainte. Dacă trebuie să fiţi împuşcat, chiar dacă sunteţi absolut nevinovat – tot o să vă împuşte. Dacă însă trebuie să fiţi achitat (asta, probabil, se referea la ai lor -A. S.), oricât de vinovat aţi fi – veţi fi reabilitat şi achitat”. Şeful secţiei întâi de anchetă a comitetului regional al securităţii de stat din Kazahstanul de Vest, Kuşnariov, i-a declarat de-a dreptul lui Adolf Ţivilko: „N-o să te elibereze dacă eşti din Leningrad!” (adică membru de partid cu vechime îndelungată).

„Omul să existe – cazul i -l confecţionăm noi!” spuneau mulţi dintre ei, glumind. Acesta era proverbul lor. Pentru noi însemna tortură, pentru ei -treabă bine făcută. Soţia anchetatorului Nikolai Grabişcenko (Volgokanal) le spunea înduioşată vecinilor: „Kolea al meu este un lucrător foarte bun. Unul n-a vrut să mărturisească multă vreme şi i l-au încredinţat lui Kolea. Kolea a vorbit cu el toată noaptea, şi acela a mărturisit”.

Oare de ce s-or fi înhămat ei cu atâta râvnă în această cursă nu pentru adevăr, ci pentru numărul celor prelucraţi şi condamnaţi? Pentru că aşa le era cel mai comod, să nu se abată de la făgaşul comun. Pentru că aceste cifre însemnau viaţa lor tihnită, retribuţia lor suplimentară, recompensele, avansarea în grad, extinderea şi bunăstarea Organelor înseşi. Dacă cifrele erau satisfăcătoare, puteau să şi trândăvească, să mai dea şi puţin rasol, să chefuiască noaptea (ceea ce şi făceau). Cifrele scăzute însă ar fi dus la destituire, la retrogradare, la pierderea acestei sinecuri, fiindcă Stalin nu ar fi putut crede că s-ar putea găsi vreun raion, oraş ori unitate militară unde să nu aibă duşmani.

Deci nu sentimentul carităţii, ci acela al ultrajului şi furiei se aprindea în ei faţă de acei deţinuţi prea îndărătnici care nu voiau să se încadreze în cifre, care nu cedau nici la nesomn, nici la carceră, nici la înfometare! Refuzând să recunoască, ei prejudiciau situaţia personală a anchetatorului, parcă pe el însuşi voiau să -l doboare, aşa că toate măsurile erau bune. La război ca la război! Aşa că – poftim – furtunul în gât şi satură-te de apă sărată!

Frustraţi de sfera superioară a existenţei umane prin natura activităţii şi prin alegerea de viaţă făcută, slujitorii Stabilimentului Albastru trăiau cu şi mai multă plenitudine şi lăcomie în sfera inferioară. Şi acolo erau stăpâniţi şi dirijaţi (pe lângă foame şi sex) de cele mai puternice instincte ale existenţei inferioare: instinctul puterii şi instinctul câştigului. (Mai cu seamă instinctul puterii, în deceniul din urmă el s-a dovedit mai important decât banii.)

Puterea este otravă, se ştie de milenii. Fie ca nimeni niciodată să nu do-bândească putere materială asupra altora! Însă pentru un om care crede că deasupra noastră a tuturor există ceva superior şi astfel este conştient de limitele sale, puterea nu este încă mortală. Pentru oamenii lipsiţi de sfera superioară, puterea este ca ptomaina, acea otravă care rezultă din putrefacţia proteinelor animale. O dată infectaţi – nu mai au scăpare.

Ţineţi minte ce scrie despre putere Tolstoi? Ivan Ilici^ ocupa o funcţie foarte importantă, care îi dădea posibilitatea să nenorocească pe oricine ar fi vrut! Toţi oamenii fără nici o excepţie se aflau în mâinile lui, oricare dintre ei, oricât de important ar fi fost, putea fi adus la el în calitate de acuzat. (Păi asta se referă la oamenii noştri în albastru! Aici nu mai e nimic de adăugat!) Conştiinţa acestei puteri („şi posibilitatea de a o atenua”, menţionează Tolstoi, dar asta nu-i priveşte pe băieţii noştri) constituia pentru el interesul principal şi tot farmecul acestui serviciu.

Dar ce spun farmecul – mai degrabă deliciul! Încântarea! Fiindcă nu poate fi altceva decât încântare: tu eşti încă tânăr, în paranteză fie spus – eşti un mucos, încă nu demult se necăjeau părinţii cu tine, nu ştiau cum să te căpătuiască, fiindcă eşti prost şi nici nu vrei să înveţi, dar ai făcut trei ani la şcoala aceea şi ce avânt ai luat! Cum s-a schimbat poziţia ta în viaţă, cum ţi s-au schimbat mişcările, şi privirea şi felul cum îţi întorci capul! Are loc şedinţa consiliului ştiinţific al unui institut: tu intri, şi toţi observă, chiar tresar; tu nu te aşezi pe locul celui care prezidează, să se ocupe rectorul de treaba asta; tu te aşezi mai la o parte, dar toţi înţeleg că aici tu eşti cel important, tu reprezinţi serviciul special. Tu poţi să stai numai cinci minute şi să pleci, acesta-i avantajul tău faţă de profesori, tu poţi fi chemat de treburi mai importante; dar apoi, parcurgând cu ochii (ori mai bine cu buzele) rezoluţia lor, îi vei spune rectorului: „Nu se poate. Există considerente…” Şi gata! Nu se va face nimic din ceea ce s-a hotărât la consiliu! Ori dacă eşti doar un locotenent de la Secţia specială a armatei sau de la SMERŞ, un colonel bătrân şi corpolent, comandantul unităţii, se ridică în picioare când intri tu, se străduieşte să te linguşească, să-ţi fie pe plac, el nu va bea un păhărel cu şeful statului-major fără să te invite şi pe tine. Nu are nici o importanţă că tu ai doar două steluţe mici, asta-i chiar amuzant, fiindcă steluţele au cu totul altă greutate, se măsoară după o scară diferită de cea a ofiţerilor obişnuiţi (şi, uneori, într-o misiune specială, ţi se permite să pui steluţe, să zicem de maior, asta ca un pseudonim, ca un element convenţional). Asupra tuturor oamenilor din această unitate militară, ori din această uzină, ori din acest raion, tu ai o putere incomparabil mai mare decât a comandantului, a directorului, a secretarului comitetului raional. Aceia dispun de serviciul, de salariul, de bunul renume al subalternilor, pe când tu – de libertatea lor. Şi nimeni nu va cuteza să vorbească despre tine la o şedinţă, nimeni nu va cuteza să scrie despre tine la un ziar nici măcar de bine! Ca şi cum ai fi o divinitate – nici măcar numele nu-ţi poate fi pomenit! Tu eşti, tu exişti, toţi îţi simt prezenţa, dar parcă nici nu exişti! Iată de ce tu eşti mai presus de puterea manifestă de când ţi-ai pus pe cap această caschetă de culoarea cerului. Ce faci tu nimeni nu îndrăzneşte să controleze, în vreme ce tu poţi controla pe oricine. De aceea faţă de cetăţenii aşa-numiţi simpli (care pentru tine nu sunt decât nişte butuci) este preferabil să arborezi o expresie enigmatică, profund meditativă. Căci numai tu cunoşti considerentele speciale, nimeni altcineva. Şi de aceea tu ai întotdeauna dreptate.

Dar niciodată să nu uiţi că şi tu ai fi fost tot un buştean la fel dacă nu ai fi avut fericirea să devii o veriguţă a Organelor, această făptură vie, flexibilă, masivă, care sălăşluieşte în stat precum tenia înlăuntrul omului. Şi acum totul este al tău! Totul pentru tine! Dar să fii credincios Organelor! Vei fi întotdeauna sub ocrotirea lor! Şi te vor ajuta să-i înghiţi pe toţi cei care te vor ofensa! Şi să înlături din cale orice obstacol! Dar să fii credincios Organelor. Să faci tot ce îţi ordonă! Ele chibzuiesc pentru tine locul ce urmează să -l ocupi: astăzi eşti la serviciul special, dar mâine vei ocupa fotoliul de anchetator, pe urmă, poate, vei pleca etnograf pe lacul Seligher (1931, Ilin), în parte, poate, pentru a-ţi tămădui nervii. Şi apoi, din oraşul unde ai devenit prea faimos, vei pleca, poate, într-alt capăt al ţării ca împuternicit cu problemele cultelor (crudul anchetator din laroslavl, Volkopialov – împuternicit cu problemele bisericeşti în Moldova). Sau vei deveni secretar al Uniunii Scriitorilor (un alt Ilin, Viktor Nikolaevici, fost general-locotenent în securitatea statului). Nimic să nu te mire: adevărata menire a oamenilor şi adevăratele lor ranguri nu le cunosc decât Organele, pe ceilalţi îi lasă pur şi simplu să se joace: ce mare scofală un maestru emerit al artei ori erou al ogoarelor socialiste, nu ai decât să sufli şi au dispărut. („Tu cine eşti?” l-a întrebat generalul Serov2 la Berlin pe biologul de renume mondial Timofleev-Ressovski3. „Dar Tu cine eşti? „a întrebat la rândul lui Timofeev-Ressovski cu îndrăzneala-i căzăcească înnăscută.” Sunteţi savant?” s-a corectat Serov.)

Fireşte, meseria de anchetator cere multă trudă: trebuie să vii ziua, să vii seara, să stai ceasuri de-a rândul, dar să nu-ţi baţi capul cu „probele” (asta să fie grija inculpatului), nu trebuie să te întrebi dacă e sau nu vinovat, fă cum e bine pentru Organe şi totul va fi grozav. Numai de tine va depinde ca să conduci ancheta într-un mod cât mai plăcut, fără să te oboseşti prea tare, bine ar fi să tragi şi un oarece folos, ori măcar să te distrezi. Şi cum eşti obligat să stai ore în şir pe scaun, brusc ţi-a trecut prin minte o nouă metodă de influenţare! Evrica! Telefonează prietenilor, treci prin cabinete, povesteşte-le, va fi foarte amuzant! Haideţi, băieţi, să încercăm! Pe cine? Căci e plicticos să vezi mereu acelaşi lucru, te plictisesc acele mâini tremurătoare, acei ochi imploratori, acea obedienţă din laşitate. Măcar de s-ar împotrivi vreunul! „îmi plac adversarii puternici! E tare plăcut să le frângi coloana vertebrală!” (Aşa i-a spus anchetatorul leningrădean Şitov lui G. G-v.)

Şi dacă este atât de puternic că nu cedează nicicum şi toate procedeele tale nu dau nici un rezultat? Eşti furios? Nu căuta să-ţi înfrânezi furia! Este o plăcere nemaipomenită, o încântare, să-ţi dezlănţui furia fără nici o limită! Într-o astfel de stare deţinutul este scuipat în gura deschisă! Şi vârât cu faţa în scuipătoarea plină! (Aşa s-a întâmplat cu Vasiliev la Ivanov-Razumnik.) într-o astfel de stare, preoţii sunt târâţi de părul împletit în coadă! Într-o astfel de stare, inculpatul îngenuncheat este izbit în faţă cu jeturi de urină! După o astfel de furie turbată te simţi cu adevărat bărbat.

Ori, de pildă, interoghezi „o fată pentru relaţii cu un străin” (Esther R., 1947). După ce îi spui nişte mârlănii, o întrebi: „Da ce, chestia americanului e şlefuită în faţete, precum cristalul, sau cum? Ce-ţi mai trebuia, ale ruşilor nu-ţi ajungeau?” Şi brusc îţi vine o idee: asta o fi învăţat ceva de la străini. Nu scăpa ocazia, asta-i exact ca o delegaţie în străinătate! Şi începi s-o interoghezi cu pasiune: cum? În ce poziţii?… Şi mai cum?… Cu de-amănuntul! Fiecare detaliu! (îmi prinde bine şi mie, şi le povestesc şi băieţilor!) Fata, roşie toată şi cu ochii în lacrimi, îndrăzneşte să spună că asta n-are nici o legătură cu cazul. „Ba are legătură! Vorbeşte!” Şi iată ce înseamnă puterea ta: ea îţi povesteşte cu de-amănuntul, dacă vrei – îţi face şi un desen, dacă vrei îţi arată şi cu trupul, n-are altă ieşire, în mâinile tale se află carcera ei şi condamnarea ei.

Ai cerut o stenografistă (anchetatorul Pohilko, GB-ul din Kemerovo) ca să noteze interogatoriul. Ţi-au trimis una drăguţă şi tu, numaidecât, îi bagi mâna în sân de faţă cu inculpatul – un băieţel (Misa B., şcolar), nu te jenezi de el, ca şi cum n-ar fi om.

De fapt, de cine să te jenezi? Dacă îţi plac femeile (cui nu-i plac?), prost ai fi să nu te foloseşti de poziţia ta. Unele vor fi atrase de poziţia ta, altele vor ceda de frică. Ai întâlnit undeva o fată, ai pus ochii pe ea – va fi a ta, nu are ce se face. Ai pus ochii pe nevasta altuia – este a ta, pentru tine e o nimica toată să-i aranjezi bărbatul.

De multă vreme am un subiect de povestire: Soţia depravată. Insă cred că n-o s-o mai scriu, lată-l. Într-o unitate de aviaţie din Extremul Orient, în ajunul războiului din Coreea, un locotenent-colonel, întorcându-se dintr-o misiune, a aflat că soţia lui se află la spital. S-a întâmplat ca medicii să nu-i ascundă că organul ei genital a fost vătămat ca urmare a unui contact sexual patologic. Locotenent-colonelul s-a repezit la nevaslă-sa şi a făcut-o să mărturisească: vinovatul era un locotenent-major de la Secţia specială a unităţii lor (se pare însă că avusese şi consimţământul ei). Furios la culme, locotenent-colonelul s-a dus numaidecât în cabinetul locotenentului de la Secţia specială, a scos pistolul, ameninţându-l că îl împuşcă. Foarte curând însă, locotenen-lul-major l-a făcut să se plece şi să iasă de la el distrus, nenorocit: l-a ameninţat că îl va trimite să putrezească în cel mai cumplit lagăr, unde se va ruga la Dumnezeu să moară ca să scape de chinuri, l-a ordonat să-şi primească, soţia aşa cum este (se pare că ceva i se dereglase iremediabil), să trăiască împreună, să nu îndrăznească să divorţeze, să nu îndrăznească să se plângă: acesta va fi preţul libertăţii lui! Şi locotenent-colonelul a îndeplinit totul întocmai. (Toate acestea mi le-a povestit şoferul acelui agent de la Secţia specială!)

Au fost probabil multe cazuri similare: acesta era domeniul cel mai ispititor pentru folosirea puterii! În 1944, un agent al securităţii de stat a obligat-o pe fiica unui general de armată să se mărite cu el, ameninţând-o că altfel îl aruncă pe tatăl ei în închisoare. Fata avea un logodnic, dar, ca să-şi salveze tatăl s-a măritat cu agentul de securitate, în scurta ei căsnicie a ţinut un jurnal de zi, l-a dat iubitului ei, apoi s-a sinucis. S Nu, ca să ştii ce înseamnă, trebuie să trăieşti sentimentul de a fi o caschetă albastră! Orice lucru pe care l-ai văzut este al tău! Orice apartament pe care ai pus ochii este al tău! Orice muiere este a ta! Pe orice inamic îl spulberi din cale! Pământul de sub picioare este al tău! Cerul – albastru!

— De deasupra ta este al tău!

’ aş Cât despre dorinţa de îmbogăţire este patima lor generală. Cum să nu foloseşti asemenea putere şi asemenea lipsă de control ca să te îmbogăţeşti? Trebuie să fii un sfânt!…

Dacă ne-ar fi dat să aflăm forţa motrice secretă a anumitor arestări, am fi constatat cu uimire că, în cadrul legităţii generale de a băga la închisoare, alegerea particulară cine să fie arestat, sorţii fiecăruia, în trei sferturi dintre cazuri, depindeau de cupiditatea şi spiritul răzbunător al oamenilor, iar jumătate dintre acele cazuri – de rapacitatea NKVD-ului local (fireşte, şi a procurorului, să nu -l lăsăm la o parte).

Cum a început, de exemplu, călătoria de nouăsprezece ani în Arhipelag a lui Vasili Grigorievici Vlasov? De la faptul că el, ca director al uniunii raionale a cooperaţiei de consum, a organizat vânzarea unor produse textile pentru activul de partid (că nu a fost pentru popor – n-a deranjat pe nimeni), şi soţia procurorului nu a putut să cumpere: nu a fost acolo, iar procurorul Rusov n-a îndrăznit să se apropie el însuşi de tejghea, şi lui Vlasov nu i-a trecut prin minte să-i spună: „o să vă pun deoparte” (dar prin firea lui nu ar fi spus niciodată aşa ceva). În plus: procurorul Rusov şi-a adus la cantina partidului, cu circuit închis, un prieten care nu avea legitimaţie acolo (adică era un grad inferior), iar şeful cantinei nu i-a permis acestuia să prânzească acolo. Procurorul i-a cerut lui Vlasov să -l sancţioneze, dar Vlasov nu l-a sancţionat în plus, a ofensat într-un mod nepermis NKVD-ul raional. Şi a fost inclus în opoziţia de dreapta…!

Considerentele şi actele găitanelor albastre sunt atât de meschine, încât rămâi stupefiat de mirare. Agentul operativ Sencenko i-a luat unui ofiţer de armată arestat porthartul şi geanta, folosindu-le în faţa lui. Unui alt arestat, cu ajutorul unei şmecherii în procesul-verbal, i-a luat mănuşile de fabricaţie străină, (în timpul ofensivei îi afecta în mod deosebit că nu sunt primii la adunarea trofeelor.) Agentul serviciului de contraspionaj al Armatei a 48-a, care m-a arestat pe mine, a pus ochii pe portţigaretul meu, care nici măcar nu era un portţigaret, ci o cutie nemţească de birou, de o culoare purpurie atrăgătoare. Şi pentru această porcărie a recurs la o întreagă manevră profesională: mai întâi nu a trecut-o în procesul-verbal („asta puteţi s-o păstraţi”), pe urmă a ordonat să fiu din nou percheziţionat, ştiind prea bine că altceva nu mai am în buzunare. „Aha, asta ce este? Confiscat!” Şi ca să nu protestez: „La carceră cu el!” (Care jandarm ţarist ar fi îndrăznit să se poarte astfel cu un apărător al patriei?) Fiecărui anchetator i se repartiza o anumită cantitate de ţigări pentru stimularea celor ce mărturiseau şi a turnătorilor. Bineînţeles că erau şi dintre aceia care le sfeteriseau pentru ei. Furau chiar şi în orele de anchetă, ore care li se plăteau îndoit: noi băgăm de seamă că în procesele-ver-bale de noapte durata „de la” şi „până la” era exagerată. Anchetatorul Fiodorov (gara Reşotî, cutia poştală 235), în timpul percheziţiei din apartamentul cetăţeanului liber Korzuhin, a furat el însuşi un ceas de mână. Anchetatorul Nikolai Fiodorovici Krujkov, în timpul blocadei Leningradului, i-a declarat Elizavetei Viktorovna Strahovici, soţia inculpatului K. I. Stra-hovici, al cărui anchetator era: „Am, nevoie de o plapumă cu vată. Să mi-o aduceţi!” Ea i-a răspuns: „Camera unde am lucrurile călduroase este sigilată”. Atunci, el s-a dus la ea acasă; fără să rupă sigiliul pus de securitate, a demontat clanţa uşii („Iată cum lucrează NKGB-ul!” i-a explicat el voios) şi a început să scoată de acolo lucrurile călduroase, vârând prin buzunare şi câteva cristaluri. (Elizaveta Viktorovna, la rândul ei, a scos şi ea ce a putut dintre lucrurile ei. „Destul cât aţi scos! A oprit-o el, continuând să scoată.)

În 1954, această femeie energică fi neînduplecată (soţul ei iertase totul, chiar şi faptul că îl condamnaseră la moarte şi încerca s-o facă să se răzgândească: nu trebuie!) a depus ca martor împotriva lui Krujkov. Întrucât Krujkov nu făcea aşa ceva pentru prima oară ţi astfel erau încălcate interesele Organelor, el a primi! Douăzeci şi cinci de ani. Oare însă pentru multă vreme…?

Cazuri asemănătoare sunt fără număr, pot fi editate o mie de Carii albe (şi începând din 1918), numai să fie chestionaţi sistematic foştii deţinuţi şi soţiile lor. Poate că există şi au existat găitane albastre care nu au furat şi nu şi-au însuşit nimic niciodată, dar eu nu-mi pot imagina nicidecum un astfel de găitan albastru! Pur şi simplu nu înţeleg: dat fiind felul lor de a vedea Lucrurile, ce îl poate reţine, dacă obiectul i-a plăcut? Încă de la începutul deceniului al patrulea, când noi îmbrăcam uniforma jungsturm^-ului şi îndeplineam primul plan cincinal, iar ei îşi petreceau serile în saloane în stil aristocratic occidental, cum era apartamentul Concordiei losse, soţiile lor etalau toalete de origine străină. De unde proveneau toate astea?

Şi ce nume aveau! Parcă erau angajaţi în serviciu după nume! De pildă, la Comitetul securităţii de stat al regiuni Kemerovo: procurorul Trutnev (Trântorul), şeful serviciului de anchetă, maiorul Şkurkin (Profitorul), adjunctul lui, locotenent-colonelul Balandin (Zămârcă); tot acolo anchetatorul Skorohvatov (lute-de-Mână). Să vrei să le născoceşti şi n-ai putea! Şi apoi, toate la un loc! (Pe Volkopialov – Moartea-Lupilor – şi Grabişcenko -Jefuitorul, i-am mai menţionat.) Oare să nu se reflecte nimic în numele oamenilor şi în comasarea lor?

Şi iată, din nou, cum este memoria deţinuţilor: Ivan Korneev a uitat numele acelui colonel de securitate, prietenul Concordiei losse (după cum s-a dovedit – cunoştinţă comună), cu care a stat împreună la izolatorul din Vladimir. Acest colonel era întruchiparea instinctului puterii şi al profitului contopite la un loc. La începutul anului 1945, perioada de vârf a „trofeelor”, el a cerut să lucreze în acel sector al Organelor care (în frunte cu Abakumov însuşi) controlau jaful de război, adică se străduiau să prade cât mai mult nu în folosul statului, ci al lor propriu (ceea ce au izbutit cu vârf şi îndesat). Eroul nostru a ras vagoane întregi, şi-a construit câteva vile (una în Klin). După război, bogăţia i se urcase într-atât la cap, încât, odată, la gara din Novosibirsk, a ordonat să fie daţi afară toţi consumatorii dintr-un restaurant, iar pentru el şi tovarăşii de băutură, să fie aduse fete şi femei, pe care le-a silit să danseze goale pe mese. Asta însă i-ar fi fost trecută cu vederea, dacă n-ar fi încălcat o altă lege importantă, la fel ca şi Krujkov: a mers împotriva dor săi. Acela a înşelat Organele, iar acesta şi mai rău: a pariat că va seduce soţiile – ale cui credeţi?

— Ale colegilor săi cekişti… Şi nu l-au iertat! A fost închis într-un izolator politic în virtutea articolului 58! Era furios că au îndrăznit să -l bage la puşcărie şi nu se îndoia că se vor răzgândi. (Poate că s-au şi răzgândit,)

Acest destin fatal de a fi şi ei închişi nu era chiar rar printre găitanele albastre, nu există un mijloc temeinic de asigurare împotriva lui, însă nu se ştie de ce ei nu trag învăţăminte din lecţiile trecutului. Probabil tot din lipsă de inteligenţă superioară, iar cea inferioară le şopteşte: se întâmplă rareori, nu se întâmplă multora, eu o să scap şi-apoi, nici ai noştri n-or să mă lase.

Ai lor, într-adevăr, se străduiesc să nu-i lase la nevoie, există o înţelegere tacită între ei: să aranjeze pentru colegi măcar un regim privilegiat (colonelului I. J. Vorobiov, la închisoarea specială din Marfino, aceluiaşi V. N. Ilin, la Lubianka, vreme de peste opt ani). Celor care sunt închişi, câte unul, pentru greşelile personale, datorită acestei prevederi de castă, de obicei, nu le este rău, şi aşa se explică sentimentul de nepedepsire pe care îl încearcă zi de zi în timpul serviciului. Cu toate acestea sunt cunoscute câteva cazuri când unii agenţi operativi de lagăr au fost aruncaţi să-şi ispăşească pedeapsa în lagăre comune, unde s-au întâlnit cu zeki care se aflaseră cândva sub puterea lor, şi nu le-a fost prea bine (de exemplu, agentul operativ Munşin, care ura cu înverşunare articolul Cincizeci şi Opt şi se bizuia pe sprijinul hoţilor, a fost gonit de aceiaşi hoţi să doarmă sub prici. Nu avem însă posibilitatea să aflăm mai multe amănunte despre aceste cazuri pentru a le putea explica.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə