Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə16/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   60

Şi nu simţeam nici o remuşcare! Şi dacă vecinul meu, a cărui faţă scofâlcită fusese, în două săptămâni, năpădită de un păr des şi moale, iar ochii îi erau plini de suferinţă şi înţelegere, mi-ar fi reproşat acum, în cea mai limpede limbă rusă, că am înjosit onoarea de arestat, cerând ajutorul escortei, că eu mă ridic pe mine deasupra celorlalţi, că sunt înfumurat, eu nu l-aş fi înţeles! Pur şi simplu n-aş fi înţeles despre ce vorbeşte. Căci doar eram ofiţer…!

Dacă şapte dintre noi ar fi trebuit să moară în drum, iar pe cel de al optulea escorta l-ar fi putut salva, ce m-ar fi putut împiedica atunci să strig:

— Sergent! Salvează-mă pe mine. Doar sunt ofiţer!… Iată ce înseamnă un ofiţer, chiar dacă epoleţii lui nu sunt albaştri!

Dar dacă erau albaştri? Dacă i se insinua ideea că printre ofiţeri el este sarea pământului? Că lui i se acordă mai multă încredere decât altora, şi el ştie mai multe decât alţii, şi pentru toate acestea trebuie să-i vâre inculpatului capul între picioare şi în poziţia asta să -l îndese într-un burlan? L De ce să nu -l îndese…?

Îmi atribuiam spirit de sacrificiu dezinteresat. Dar în realitate eram pe deplin pregătit să devin un călău. Şi dacă intram la şcoala NKVD-ului în timpul lui Ejov, poate că în vremea lui Beria aş fi fost îndeajuns de bun…?

Acel cititor care aşteaptă ca această carte să fie o demascare politică poate s-o închidă aici.

Dacă totul ar fi atât de simplu! Că undeva există oameni negri, care săvârşesc intenţionat doar fapte negre şi nu trebuie decât să-i deosebeşti de ceilalţi şi să-i distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează inima fiecărui om. Şi cine va distruge o bucăţică din inima sa…?

În decursul vieţii unei inimi, această linie îşi schimbă locul în ea fie împinsă de bucuria răului, fie eliberând spaţiul pentru binele înfloritor. Unul şi acelaşi om la vârste diferite, în diferite situaţii de viaţă este un om cu totul diferit Când aproape de diavol. Când aproape de cele sfinte. Dar numele nu se schimbă, şi lui îi atribuim totul.

Socrate ne-a lăsat dictonul: cunoaşte-te pe tine însuţi!

Şi în faţa gropii în care ne pregăteam să-i împingem pe opresorii noştri ne oprim cutremuraţi: n-a fost decât o întâmplare că n-am fost noi călăii, ci ei.

Dacă Maliuta Skuratov9 ne-ar fi chemat, nici noi nu am da greş…!

De la bine la rău nu este decât un singur pas, spune proverbul.

Deci – şi de la rău la bine.

Îndată ce în societate s-au pus în mişcare amintirile despre acele nelegiuiri şi torturi, din toate părţile am fost asaltaţi cu explicaţii, cu scrisuri şi obiecţii: acolo (la NKGB – MGB) au existat şi oameni buni!

Îi cunoaştem pe aceia „buni”: sunt cei care vechilor bolşevici le şopteau „nu vă lăsaţi!” sau chiar le strecurau pe furiş un mic sandviş, iar pe ceilalţi îi loveau cu picioarele unul după altul. Dar, mai presus de partide, dintre aceia omeneşte buni oare să nu fi existat acolo?

În genere, acolo nu trebuiau să existe: dintre aceştia evitau să angajeze, îi cercetau bine înainte de a-i angaja, în timpul războiului, la Riazan, un aviator din Leningrad îi implora, după spitalizare, pe medicii de la dispensarul de tuberculoză: „Vă rog, găsiţi-mi ceva, mă obligă să mă angajez la Organe!” Radiologii i-au inventat o infiltraţie tuberculoasă şi numaidecât, cei de la securitate au renunţat la el.

Cel care nimerea din greşeală la Organe, fie că se integra în acest mediu, fie că era respins, alungat de acesta, iar uneori singur se arunca pe şine. Fe Şi totuşi să nu fi existat…?

La Chişinău, un tânăr locotenent ghebist, a venit la Şipovalnikov cu o lună înainte de arestarea lui: Plecaţi, plecaţi, vor să vă aresteze! (O fi făcut asta din proprie iniţiativă? L-o fi trimis mama lui să -l salveze pe preot?) După arestare a avut parte să -l şi escorteze pe părintele Viktor. Şi se căina: De ce n-aţi vrut să plecaţi?

Sau alt exemplu. Am avut un comandant de pluton, locotenentul Ovsiannikov. Pe front n-am avut pe nimeni mai apropiat ca el. Jumătate din Cât a durat războiul, am mâncat din aceeaşi gamelă, şi în timpul canonadelor mâncam, între două explozii, să nu se răcească supa. Era băiat de la ţară, cu un suflet atât de curat şi cu o privire atât de dreaptă, că nici şcoala noastră, nici faptul că era ofiţer nu l-au stricat câtuşi de puţin. Şi pe mine mă îmblânzea şi mă tempera de multe ori. Toate acţiunile lui ca ofiţer aveau un singur scop: cum să păstreze viaţa şi să menajeze forţele soldaţilor săi (printre ei erau mulţi oameni în vârstă). De la el am aflat pentru întâia oară ce este satul de astăzi şi ce sunt colhozurile. (Vorbea despre toate acestea fără supărare, fără să protesteze, simplu – aşa cum o apă din pădure reflectă copacii până la cea din urmă rămurică.) Când am fost arestat, a fost zguduit, mi-a scris cea mai bună caracterizare şi a dus-o la semnat comandantului de divizie. După ce a fost demobilizat, a căutat să mă ajute prin mijlocirea rudelor (şi era prin anul 1947, care nu prea se deosebea de 1937!). La anchetă m-am temut foarte mult pentru el şi mă rugam să nu-mi fie citit jurnalul de război: în el erau consemnate povestirile lui. Când am fost reabilitat în 1957, am dorit foarte mult să -l găsesc, îmi aminteam adresa lui de la ţară. I-am scris o dată, i-am scris de două ori – nici un răspuns. Am găsit un firicel, că ar fi absolvit Institutul pedagogic din laroslavl. De acolo mi-au răspuns: „A fost repartizat să lucreze la organele securităţii de stat” Extraordinar! Dar cu atât mai interesant. I-am scris la adresa din oraş: nici un răspuns. Au trecut câţiva ani, am publicat Ivan Denisovici. Ei, acum o să dea un semn de viaţă! Nu! Peste încă trei ani l-am rugat pe unul din corespondenţii mei din laroslavl să meargă la el şi să-i predea scrisoarea în mână. Acela^a procedat întocmai şi mi-a scris: „Se pare că n-a citit Ivan Denisovici…” într-adevăr, de ce să ştie ei ce s-a întâmplat cu condamnaţii lor mai departe?… De data aceasta, Ovsiannikov nu mai putea să tacă şi a răspuns: „După absolvirea institutului mi s-a propus să lucrez la Organe şi am crezut că şi aici va fi foarte bine. (Ce va fi foarte binel…) N-am prea reuşit în noua mea activitate, unele lucruri nu mi-au plăcut, dar lucrez” fără bâtă „, dacă nu greşesc, n-o să-mi fac tovarăşul de ruşine. (Iată şi justificarea – tovărăşia!) Acum nu mă mai gândesc la viitor”.

Asta-i tot. Iar scrisorile dinainte se pare că nu le-a primit. Nu doreşte să ne întâlnim. (Dacă ne-am fi întâlnit, cred că acest capitol l-aş fi scris mai bine.) în ultimii ani ai lui Stalin ajunsese anchetator. Anii când toţi, fără excepţie, erau condamnaţi la un sfert. Oare cum s-o fi restructurat totul în conştiinţa lui? Cum s-o fi întunecat? Dar amintindu-mi -l pe flăcăul de altădată, curat ca lacrima şi plin de abnegaţie, aş putea oare să cred că nu există cale de întoarcere? Că n-au mai rămas în el nişte mlădiţe vii…?

Când anchetatorul Goldmann i-a dat Verei Korneeva să semneze articolul 206, ea a înţeles care îi sunt drepturile şi s-a apucat să aprofundeze cazul tuturor celor şaptesprezece membri ai „grupului lor religios”. El s-a înfuriat cumplit, dar nu a putut s-o refuze. Ca să nu se plictisească, a dus-o într-o cancelarie mare, unde se aflau vreo şase salariaţi de tot felul, iar el a plecat. La început Korneeva a citit, pe urmă nu ştiu cum, din plictiseala funcţionarilor, s-a stârnit o discuţie. Şi Vera a început, cu glas tare, să le ţină o adevărată predică religioasă. (Trebuie s-o cunoaşteţi. Este o fiinţă luminoasă, Cu o inteligenţă vie şi cu darul oratoriei, deşi în libertate nu a fost decât lăcătuş, grăjdar şi gospodină). Toţi o ascultau, ţinându-şi răsuflarea, din când în când punând întrebări. Pentru ei toţi era ceva neobişnuit. Se umpluse încăperea, veniseră şi din alte birouri. Chiar dacă nu erau anchetatori, ci doar dactilografe, stenografiste, legători de dosare, făceau parte din mediul lor, tot Organe, în anul 1946. Aici nu se poate reconstitui monologul ei, a izbutit să le spună felurite lucruri. Şi despre trădătorii de patrie: de ce n-au existat şi în timpul Războiului de Apărare a Patriei din anul 1812, în epoca iobăgismu-lui? Atunci era firesc să existe! Însă cel mai mult a vorbit despre credinţă şi credincioşi, înainte, spunea ca, la voi se miza totul doar pe pasiunile dezlănţuite: „Jefuieşte ce a fost jefuit”, şi atunci, fireşte, credincioşii vă deranjau. Acum însă, când vreţi să construiţi şi să fiţi fericiţi pe lumea asta, de ce îi prigoniţi pe cei mai buni cetăţeni ai voştri? Ei constituie pentru voi cel mai preţios material: căci credincioşii nu trebuie controlaţi, un credincios nu fură şi nici nu se eschivează de la muncă. Voi credeţi că veţi construi o societate dreaptă cu hoţii şi zavistnicii? La noi totul se prăbuşeşte. De ce scuipaţi în sufletele celor mai buni oameni? Lăsaţi Biserica să se separe cu adevărat de stat, nu vă atingeţi de ea, şi cu-aceasta nu veţi pierde! Sunteţi materialist?! Atunci bazaţi-vă pe dezvoltarea învăţământului, care, cică, va spulbera credinţa. De ce să arestaţi? În acest moment a intrat Goldmann şi a vrut s-o întrerupă brutal, însă toţi au strigat la el: „Tacă-ţi gura! Las-o în pace! Vorbeşte, vorbeşte, femeie!” (Cum să i te adresezi? Cetăţeană? Tovarăşă? Toate astea sunt interzise, sunt încurcate în convenţii. Zi-i femeie! Cum s-a adresat şi Hristos, nu vei greşi.) Şi Vera a continuat de faţă cu anchetatorul ei!

Oare de ce acestor ascultători din cancelaria securităţii le-a mers atât de viu la inimă cuvântul unei deţinute neînsemnate?

Acelaşi D. P. Terehov ţine minte şi astăzi pe cel dintâi condamnat la moarte al lui: „îmi părea rău de el”. Această amintire nu se sprijină oare pe ceva care se naşte din inimă? (De atunci pe mulţi i-a uitat şi nici nu le mai ţine socoteala)

Iată un episod cu Terehov. Demonstrându-mi justeţea sistemului judiciar al lui Hruşciov, lovea energic cu palma în geamul de pe birou şi s-a tăiat în partea de la margine. A sunat, personalul a sosit numaidecât, luând poziţia de drepţi, ofiţerul de serviciu i-a adus tinctură de iod şi apă oxigenată. Continuând discuţia, o oră întreagă a ţinut, neputincios, un tampon de vată pe tăietură: sângele lui se coagula foarte greu. Cât de clar i-a arătat Dumnezeu limitele omului! Iar el judeca şi făcea risipă de condamnări la moarte…

Oricât ar fi de glacial personalul de supraveghere al Casei celei Mari, totuşi un mic nucleu de suflet, şi din acest nucleu un alt nucleu, trebuie să mai rămână în interiorul lui. N. P-va povesteşte cum era dusă la interogatoriu de o gardiană impasibilă, mută şi oarbă, când, deodată, undeva, alături de Casa cea Mare, au început să explodeze bombe, părea că urmează să cadă şi peste ea Atunci, supraveghetoarea s-a repezit la deţinuta ei şi a îmbrăţişat-o Îngrozită, căutând contopire cu o făptură umană şi compasiune. Bombardamentul jnsă a încetat. Şi ea şi-a reluat figura de om care nu vede: „Mâinile la spate! Înaintaţi!”

Fireşte, nu e cine ştie ce merit să devii om în spaima dinaintea morţii. Tot aşa dragostea pentru copiii proprii nu este o dovadă de bunătate („E un bun familist”, li se ia adesea apărarea unor ticăloşi). Preşedintele Tribunalului Suprem I. T. Goliakov este lăudat: îi plăcea să sape în grădină, îi plăceau cărţile, mergea pe la anticariate, îi cunoştea bine pe Tolstoi, Korolcnko, Cehov. Şi ce a preluat de la ei? Ori, de pildă, acel colonel, prietenul Concordiei losse, care chiar şi la izolatorul din Vladimir râdea în hohote, povestind cum a încuiat el nişte evrei bătrâni într-o hrubă cu gheaţă, după toate destrăbălările nu se temea de altceva, decât să nu afle nevasta: ea credea în el, îl considera virtuos, şi el ţinea la asta. Putem însă cuteza să socotim acest sentiment drept cap de pod al binelui în inima lui?

Oare de ce preţuiesc ci atât de stăruitor, al doilea secol deja, culoarea cerului? Pe vremea lui Lermontov au fost „Şi voi, mundire azurii!” Apoi au fost caschete albastre, epoleţi albaştri, petliţe albastre, li s-a ordonat să nu fie prea săritoare în ochi şi culoarea albastră a început, din ce în ce mai mult, să se ascundă de recunoştinţa populară, să se concentreze din ce în ce mai mult pe cap şi pe umeri şi au rămas în final doar nişte mici găitane, borduri înguste – şi totuşi albastre.

Oare să fie asta doar o mascaradă?

Sau tot ceea ce este negru trebuie măcar din când în când să se împărtăşească cu puţin cer?

Ar fi frumos dacă s-ar gândi aşa. Dar când afli în ce mod se apropia de cele sfinte lagoda, de exemplu… Iată ce povesteşte un martor ocular (din anturajul lui Gorki, pe atunci apropiat de lagoda): la una din vilele de lângă Moscova ale lui lagoda, în tinda băii cu aburi erau agăţate icoane, special pentru ca lagoda şi companionii, dezbrăcându-se, să tragă în ele cu revolverele, după care se duceau să se îmbăieze…

Cum să înţelegi asta? Era un scelerat! Ce poate fi asta? Oare există aşa ceva pe lume?

Pentru noi e mai firesc să spunem că astfel de oameni nu pot să existe, că nu există. Este admisibil ca ticăloşii să fie descrişi în basme, pentru copii, pentru simplitatea imaginii. Dar când marea literatură universală din secolele trecute ne vântură şi ne tot vântură figuri de sceleraţi dintre cei mai cumpliţi -şi Shakespeare, şi Schiller, şi Dickens – mi se pare că, într-o oarecare măsură, acest lucru seamănă a teatru de bâlci, penibil pentru înţelegerea contemporană. Este interesant cum sunt zugrăviţi aceşti sceleraţi. Sceleraţii lor se recunosc ca atare şi că au sufletul negru, în acest fel şi raţionează: nu pot să trăiesc dacă nu fac rău. Hai să -l întărât pe tata împotriva fratelui! Să mă delectez cu suferinţele victimei! Lago spune foarte clar că ţelurile şi impulsurile sale sunt negre, zămislite din ură.

Nu, aşa ceva nu există! Ca să facă răul, omul trebuie mai întâi să -l perceapă ca bine sau ca pe o faptă firească şi înţeleasă ca atare. Aşa este, din fericire, firea omului, că el trebuie să caute justificare faptelor sale.

Justificările lui Macbeth au fost slabe şi astfel l-au copleşit mustrările de conştiinţă. Apoi şi lago este un mieluşel. Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie.

Ideologia î Iată cine oferă justificarea nelegiuirii şi tăria necesară, de lungă durată, sceleratului. Acea teorie socială care îl ajută să-şi justifice faptele faţă de sine şi faţă de alţii, şi să nu audă reproşuri, nici blesteme, ci doar laudă şi vorbe de cinstire. Astfel inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism, cuceritorii – prin glorificarea patriei, colonizatorii – prin civilizaţie, naziştii – prin rasă, iacobinii şi bolşevicii – prin egalitatea, fraternitatea şi fericirea generaţiilor viitoare.

*”’ Datorită Ideologiei, secolului al XX-lea i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere. Atunci cum să îndrăznim să stăruim că nu există nelegiuiţi? Atunci cine a nimicit aceste milioane? Insă fără sceleraţi Arhipelagul n-ar fi existat.

A circulat zvonul că prin anii 1918-1920, chipurile CEKA din Petrograd şi cea din Odessa nu-i împuşcau pe toţi condamnaţii lor, ci pe unii dintre ei îi aruncau (de vii) drept hrană animalelor din menajeriile oraşului. Nu ştiu dacă este adevăr sau calomnie, iar dacă au fost cazuri – câte? Eu însă nici nu m-aş apuca să caut dovezi: după exemplul găitanelor albastre, le-aş propune să ne dovedească ele însele că aşa ceva este imposibil. Atunci, de unde puteai, în condiţiile foametei din acei ani, să faci rost de hrană pentru menajerie? S-o rupi de la gura clasei muncitoare? Aceşti duşmani tot or să moară, atunci de ce să nu sprijine, prin moartea lor, creşterea animalelor sălbatice din Republică, contribuind astfel la progresul nostru? Oare nu este raţional’?

Iată limita pe care sceleratul shakespearean n-o va depăşi niciodată, dar sceleratul cu ideologie o trece, iar ochii lui rămân senini.

În fizică sunt cunoscute mărimile sau fenomenele de prag. Sunt acele mărimi ori acele fenomene care nu există câtuşi de puţin câtă vreme nu este trecut un anumit prag cunoscut de natură şi cifrat de ea. Oricât ai ţine litiul sub lumină galbenă, el nu va elibera electroni, însă îndată ce s-a aprins o slabă lumină albăstrie – numaidecât încep să se smulgă (a fost trecut pragul efectului fotoelectric)! Poţi să răceşti oxigenul la peste o sută de grade, presează -l la orice presiune – gazul rezistă, nu cedează! Însă când a trecut pragul de o sută optsprezece grade – începe să curgă, este lichid.

Pesemne că nelegiuirea este tot o mărime de prag. Da, toată viaţa lui omul oscilează, se zbate între rău şi bine, alunecă, apoi cade, se caţără, se căleşte, din nou se întunecă, dar, până nu trece pragul nelegiuirii, el mai are posibilitatea de a se reîntoarce şi de a rămâne în sfera speranţei noastre. Când însă prin densitatea faptelor rele ori prin gradul lor de gravitate, ori prin absolutismul puterii el trece pe neaşteptate peste prag, atunci a ieşit din umanitate. Şi, poate, fără putinţă de întoarcere.

Din vremuri imemoriale, ideea pe care oamenii şi-o formează despre dreptate este alcătuită din două jumătăţi: virtutea triumfă, iar viciul este pedepsit.

Am avut norocul să apucăm acele vremuri când virtutea, deşi nu triumfă, nu mai este hăituită cu clinii. Bătută, jigărită, virtutea, îmbrăcată în zdrenţe, este lăsată să intre, să se aşeze într-un colţ, numai să nu crâcnească.

Nimeni însă nu îndrăzneşte să scoată o vorbă despre viciu. Da, virtutea a fost batjocorită, dar viciul nu are nici un amestec. Da, câte milioane de oameni au fost nenorociţi, însă vinovaţi n-au existat. Iar dacă cineva încearcă să deschidă gura: „Dar cum rămâne cu aceia, care…” din toate părţile este bombardat cu reproşuri, la început în mod amical: „Nu-i bine, tovarăşi! De ce să zgândărim rănile vechi?!” (Chiar şi privitor la Ivan Denisovici, pensionarii albaştri anume asta reproşau: de ce să zgândărim rănile acelora care au stat în lagăr? Ei, chipurile, trebuie menajaţi!) Apoi cu. Ghioaga: „Hei, voi cei care aţi scăpat teferi, tăceţi! Voi nu aţi fost reabilitaţi!”

Şi iată că în Germania de Vest până în anul 1966 au fost condamnaţi optzeci şi şase de mii de criminali nazişti*. Iar noi ne sufocăm, noi nu cruţăm paginile ziarelor şi orele emisiunilor de radio, noi şi după ce terminăm lucrul rămânem la miting şi votăm: Este puţin! Şi optzeci şi şase de mii este puţin! Şi douăzeci de ani pentru judecată – este puţin! Trebuie să continue!

La noi au judecat (după datele publicate) aproximativ treizeci de oameni.

Pe noi ne preocupă ce se întâmplă dincolo de Oder şi de Rin. Dar ce este în jurul Moscovei şi lângă Soci, dincolo de gardurile verzi, faptul că ucigaşii bărbaţilor şi părinţilor noştri se plimbă pe străzile noastre şi noi ne dăm la o parte să le facem loc – asta nu ne frământă, nu ne atinge, asta înseamnă „să răscolim trecutul”.

Dacă cei optzeci şi şase de mii de condamnaţi din Germania de Vest ar fi transformaţi în ruşi la proporţiile respective, pentru ţara noastră asta ar însemna un sfert de milion!

Dar nici într-un sfert de secol noi n-am găsit niciunul dintre ei, pe niciunul dintre ei nu i-am chemat în judecată, nouă ne este frică să le zgândărim rănile. Şi ca simbol al lor al tuturor, pe strada Granovski, la numărul 3, trăieşte Molotov: plin de sine, mărginit, care nici până în ziua de azi nu s-a convins de nimic, impregnat pe de-a-ntregul cu sângele nostru, şi trece cu aer distins trotuarul ca să urce într-o lumuzină luxoasă.

O enigmă pe care n-o vom dezlega noi contemporanii: de ce Germaniei i-a fost dat să-şi pedepsească criminalii, iar Rusiei nu i-a fost dat? Cât de primejdios va fi drumul nostru dacă nu ne este dat să ne purificăm de această spurcăciune ce putrezeşte în trupul nostru? Ce lecţie va putea Rusia să dea lumii?

În procesele din Germania, ba ici, ba colo, se întâmplă un fenomen uluitor: inculpatul se ia cu mâinile de cap, refuză să se apere şi nu mai cere

*Dar n-am auzit de aşa ceva în Germania de Est. Înseamnă că au fost reeducaţi şi sunt apreciaţi în administraţia de stat.

nimic tribunalului. El spune că şirul crimelor săvârşite enumerate şi prezentate din nou în faţa lui îl umplu de repulsie şi nu mai doreşte să trăiască.

Aceasta este realizarea cea mai înaltă a unei instanţe de judecată: viciul este în asemenea măsură osândit, încât şi criminalul se leapădă de el însuşi.

Ţara care, de la tribuna judecătorului, a condamnat viciul de optzeci şi şase de mii de ori (şi l-a condamnat irevocabil în literatură şi în rândul tineretului), se purifică de el an după an, treaptă după treaptă.

Dar noi ce trebuie să facem?… Cândva, urmaşii noştri vor numi câteva dintre generaţiile noastre generaţii de papă-lapte: mai întâi am îngăduit cu supuşenie să fim bătuţi cu milioanele, pe urmă i-am ocrotit cu grijă pe ucigaşi, să-şi trăiască fericiţi bătrâneţile.

Ce-i de făcut, dacă marea tradiţie a căinţei ruseşti ei n-o pot înţelege şi li se pare ridicolă? Ce-i de făcut dacă frica animalică de a îndura măcar a suta parte din ceea ce ei au pricinuit altora precumpăneşte în ei orice impuls spre dreptate? Dacă se ţin lacomi, cu ghearele şi cu dinţii, de recolta bunurilor crescute din sângele celor morţi?

De bună seamă că aceia care au învârtit manivela maşinii de tocat carne, chiar şi numai în 1937, nu mai sunt tineri, au între cincizeci şi şaizeci de ani, şi-au trăit anii cei mai buni în belşug şi îndestulare, în confort, şi orice pedeapsă pe măsură e tardivă şi nu mai poate fi săvârşită.

Noi însă vom fi mărinimoşi, n-o să-i împuşcăm, nu le vom turna pe gât apă sărată, nu-i vom da hrană ploşniţelor, nu le vom pune zăbala „Rân-dunicii”, nu-i vom ţine câte o săptămână în picioare nedormiţi, n-o să-i buşim cu cizmele şi nici nu le vom strânge capul în cercul de fier, nu-i vom lovi cu bastoanele de cauciuc şi nu-i vom înghesui în celulă ca pe nişte bagaje, să stea unul peste altul – nimic din tot ce au făcut ei! Dar înaintea ţării noastre şi înaintea copiilor noştri suntem obligaţi să-i căutăm şi să-i judecăm pe toţi! Să-i judecăm nu atât pe ei, cât mai ales crimele lor. Să facem ca fiecare dintre ei să spună cu glas tare:

— Da, am fost un călău şi un ucigaş.

Şi dacă acest lucru ar fi rostit în ţara noastră numai de un sfert de milion de ori (proporţional, să nu fim mai prejos de Germania Occidentală), poate că ar fi de ajuns?

În secolul al XX-lea nu este cu putinţă ca decenii de-a rândul să nu deosebeşti care sunt atrocităţile pasibile de judecată şi ce este „trecutul” care, „nu trebuie răscolit”!

Trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecând viciul sub tăcere, cufundându -l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc „indiferente”, nu din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare.

Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!”

Capitolul 5 PRIMA CELULĂ – PRIMA IUBIRE CE ÎNSEAMNĂ asta: celulă şi dintr-o dată iubire?… Ah, da, probabil asta trebuie să fie: în timpul blocadei Leningradului ai fost închis în Casa cea Mare? Atunci e clar, acum eşti viu, fiindcă te-au închis acolo. Acesta era cel mai bun loc din Leningrad, şi nu doar pentru anchetatori, care şi locuiau acolo, şi aveau cabinete la subsol în cazul unui bombardament de artilerie. Fără nici o glumă, la Leningrad, atunci, oamenii nu se spălau, feţele lor erau acoperite de o pojghiţă neagră, dar la Casa cea Mare deţinutul făcea duş fierbinte o dată la zece zile. Este adevărat, nu încălzeau decât coridoarele pentru supraveghetori, celulele nu erau încălzite, dar toate celulele aveau apă curentă şi closet. Unde mai găseai aşa ceva la Leningrad? Pâine – ca şi în libertate, o sută douăzeci şi cinci de grame, în plus, o dată pe zi – o zeamă din carne de cal! Şi casă, tot o dată!


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   12   13   14   15   16   17   18   19   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə