Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə2/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   60

Trebuie să recunoaştem Organelor meritele ce li se cuvin: într-un secol când discursurile oratorilor, piesele de teatru şi modelele de toaletă feminină par ieşite de pe bandă rulantă, arestările pot să pară foarte variate. La intrarea în uzină, după ce ai prezentat legitimaţia, te cheamă la o parte şi – te-au luat; te iau din spitalul militar cu temperatură 39° (Hans Bernstein), şi medicul nu va obiecta împotriva arestării tale (să încerce numai!); te iau direct de pe masa de operaţie în timp ce eşti operat de ulcer la stomac (N. M. Vorobiov, inspector şcolar regional, 1936), şi mai mult mort decât viu, sângerând, te duc în celulă (îşi aminteşte Karpunici); ai solicitat (Nadia Levitskaia) o întrevedere cu mama condamnată, ţi se acordă!

— Dar aceasta nu este decât o confruntare şi arestare! La un magazin alimentar eşti invitat la casa de comenzi şi te arestează acolo; te arestează călătorul de care ţi-a fost milă şi l-ai adăpostit într-o noapte sub acoperişul tău; te arestează casierul de la electricitate, care vine şi citeşte contorul; te arestează biciclistul care s-a ciocnit cu tine pe stradă; conductorul de tren, şoferul de taxi, funcţionarul de la casa de economii şi administratorul cinematografului – toţi aceştia te arestează şi tu nu vezi decât târziu legitimaţia de culoare bordo foarte bine ascunsă.

Uneori arestările par o joacă, punându-se în ele multă inventivitate şi multă energie de prisos, chiar dacă victima oricum nu opune nici o rezistenţă. Oare prin asta agenţii securităţii vor să-şi justifice serviciul ori numărul lor mare? Căci, după cât se pare, este de ajuns să trimită citaţii tuturor mieluşeilor luaţi în vizor şi, la ora şi secunda fixată, ei vor apărea supuşi cu bocceluţa în mână la poarta neagră de fier a securităţii statului, ca să-şi ocupe pe duşumea locul ce li s-a destinat într-o celulă. (De altminteri, pe colhoznici chiar aşa îi arestează – doar n-o să se ducă la ei acasă noaptea, pe drumuri desfundate? Îi cheamă la sovietul sătesc şi acolo îi arestează. Pe muncitorii necalificaţi îi cheamă la birouri.)

Fireşte, orice maşină are capacitatea ei, dincolo de care nu mai poate înghiţi nimic, în perioada anilor 1945-1946, ani încordaţi, ani grei, când din Europa soseau eşaloane după eşaloane şi toate trebuiau înghiţite dintr-o dată şi tăinuite în GULAG, se terminase cu acel joc de prisos, teoria însăşi năpâr-lise considerabil, îi zburaseră penele de ceremonial, şi arestarea zecilor de mii arăta acum ca un apel mizer: strigau de pe listă, îi scoteau dintr-un eşalon, îi aliniau într-altul – şi asta era toată arestarea.

Timp de câteva decenii, arestările politice se caracterizau prin faptul că erau ridicaţi oameni absolut nevinovaţi şi, în felul acesta, nepregătiţi să opună nici un fel de rezistenţă. Se crea sentimentul general de fatalitate, credinţa (de altfel destul de justă, dat fiind sistemul nostru privind buletinele de identitate6) că este imposibil să fugi de GPU-NKVD. Şi chiar în toiul epidemiilor de arestări, când oamenii, plecând la lucru, îşi luau în fiecare zi rămas-bun de la familie, fiindcă nu puteau fi siguri că se vor mai întoarce seara, nici chiar atunci aproape că nu fugea nimeni (în puţine cazuri se sinucideau). Asta li se şi cerea. Lupul se dă în vânt după oaia blândă.

Acest lucru se întâmpla din pricina neînţelegerii mecanismului epidemiilor arestărilor. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze şi de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. Această cifră putea fi realizată în conformitate cu anumite reguli, dar putea să aibă şi un caracter absolut întâmplător. În anul 1937, în sala de primire a NKVD-ului din Novocerkassk a venit o femeie să întrebe ce o să se întâmple cu sugarul vecinei sale, care fusese arestată. „Aşteptaţi puţin, i-au spus, o să clarificăm.” A aşteptat vreo două ceasuri, apoi au luat-o din sala de primire şi au dus-o într-o celulă: trebuiau să realizeze grabnic cifra de plan şi nu aveau destui angajaţi să-i trimită prin oraş, iar aceasta era aici! Şi invers, la Andrei Pavel, un leton de lângă oraşul Orşa, a venit NKVD-ul să -l aresteze; el însă, fără să deschidă uşa, a sărit pe fereastră, a izbutit să fugă şi nu s-a oprit până în Siberia Şi cu toate că a trăit sub numele lui adevărat, şi din acte reieşea clar că este din Orşa, nu a fost niciodată închis, nici chemat de Organe, nici măcar bănuit de ceva. Căci există trei feluri de urmărire judiciară: unională, republicană şi regională, şi aproape pentru jumătate din cei arestaţi în timpul acelor epidemii nu s-ar fi anunţat o urmărire judiciară superioară celei regionale. Cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanţe întâmplătoare, cum ar fi denunţul unui vecin, putea fi lesne înlocuit cu un alt vecin. Oamenii care nimereau fortuit într-o razie sau într-un apartament-cap-cană, şi în acele clipe, aidoma lui A. Pavel, aveau curajul să fugă, înainte de primul interogatoriu, nu au mai fost căutaţi niciodată şi nici chemaţi în faţa vreunei instanţe; iar cei ce rămâneau, aşteptând să se facă dreptate, erau cu siguranţă condamnaţi. Şi aproape toţi, majoritatea covârşitoare, aveau aceasta comportare bicisnică, neajutorată, marcată de fatalitate.

Este, de asemenea, adevărat că NKVD-ul, în absenţa persoanei de care avea nevoie, lua de la rude o declaraţie că nu vor părăsi localitatea şi, fireşte, nu constituia o problemă mai pe urmă să facă formele pentru cei rămaşi în locul celui fugit.

Nevinovăţia generală zămisleşte pasivitatea generală. Poate pe tine nu te vor lua? Poate totul se va aranja? A. L Ladâjenski era profesor şi director al şcolii dintr-un sătuc uitat de lume, Kolovrig. În anul 1937, la piaţă, de el s-a apropiat un ţăran şi i-a transmis un mesaj: „Alexandr Ivanâci, fugi, eşti pe listă!” Dar el a rămas: căci eu duc toată şcoala în spinare, şi propriii lor copii sunt elevii mei – cum o să poată să mă ridice? (Peste câteva zile a fost arestat.) Şi nu oricui i-a fost dat, precum lui Vanea Levitski, să înţeleagă încă la vârsta de paisprezece ani că: „Fiecare om cinstit trebuie să facă închisoare. Acum sade tata, dar când voi creşte mare mă vor băga şi pe mine.” (A fost închis la douăzeci şi trei de ani.) Majoritatea continuă să stăruie în speranţa iluzorie. Dacă nu eşti vinovat, atunci de ce să te aresteze? Este o greşeală! Te-au înşfăcat şi te trag după ei de guler, tu însă nu încetezi să repeţi pentru tine; „Este o greşeală! Îşi vor da seama şi mă vor elibera!” Alţii sunt arestaţi în bloc, lucru, de asemenea, absurd, însă aici, fiecare caz este cufundat în întuneric: „Poate că acesta, totuşi…?” Pe când tu? Tu, în mod cert eşti nevinovat! Tu încă mai consideri Organele drept o instituţie guvernată după normele logicii umane: îşi vor da seama – te vor elibera.

Atunci de ce să fugi?… Şi cum ai putea să te împotriveşti?… Căci astfel nu faci decât să-ţi agravezi situaţia, să împiedici elucidarea erorii. Nu numai că nu te împotriveşti, dar şi pe scară cobori în vârful picioarelor, cum ţi s-a ordonat, ca să nu audă vecinii.

Ce zbucium, pe urmă, în lagăre! Ce s-ar fi întâmplat dacă fiecare agent de securitate, care pleca noaptea la arestări, nefiind sigur că se mai întoarce viu, şi-ar fi luat rămas-bun de la familie? Dacă, în timpul arestărilor în masă, de pildă la Leningrad, când un sfert din oraş a fost întemniţar, oamenii n-ar fi stat ascunşi în vizuinile lor mistuiţi de spaimă ori de câte ori se trântea uşa de la intrare şi răsunau paşi pe scară, ci ar fi înţeles că nu mai au ce pierde şi, în vestibulul locuinţei lor, ar fi organizat netemători ambuscade din câfiva oameni, înarmaţi cu topoare, ciocane, vătraie şi orice le-arfi căzut sub mână? Căci e ştiut că aceşti vizitatori nocturni nu vin cu bune intenţii, astfel încât nu vei greşi altoindu-l pe acest ucigaş. Ori duba neagră, cu şoferul rămas în stradă singur, să fie alungată ori să i se spargă cauciucurile. Organul ar fi rămas repede fără cadre şi mijloace auto, şi, cu tot nesaţul lui Stalin, blestemata maşină s-ar fi oprit!

Dacă… Dacă… Pur şi simplu am meritat tot cea a urmat.

Şi pe urmă – de ce să te împotriveşti? Să nu-ţi ia cureaua de la pantaloni? Sau ordinului de a te aşeza la colţ? De a trece pragul casei? Arestarea constă dintr-o mulţime de mărunţişuri şi nimicuri, şi niciunul dintre ele nu merită efortul unei discuţii în contradictoriu (mai ales când gândurile celui arestat se învârtejesc în jurul marii probleme: „pentru ce?!”) – toate aceste nimicuri puse laolaltă alcătuiesc arestarea Câte se petrec în sufletul unui proaspăt arestat! Merită o carte întreagă. Acolo se pot afla sentimente pe care nici nu le bănuieşti. Când, în 1921, au arestat-o pe Evghenia Doiarenko, o tânără de nouăsprezece ani, şi cei trei cekişti tineri i-au răscolit patul şi comoda cu lenjerie, ea a rămas liniştită: nu există nimic, deci n-or să găsească nimic, însă când brusc au pus mâna pe jurnalul ei intim, pe care nici chiar mamei nu putea să i -l arate, faptul că rândurile scrise de ea erau acum citite de aceşti tineri străini şi ostili a şocat-o mai tare decât toată Lubianka cu zăbrelele şi beclurile ei. La mulţi aceste simţăminte personale şi ataşamente violate de arestare pot fi mult mai puternice decât ideile politice ori teama de închisoare. Omul care nu este lăuntric pregătit pentru opresiune este întotdeauna mai slab decât opresorul.

Sunt puţini cei inteligenţi şi temerari care îşi dau seama pe loc despre ce este vorba. Grigoriev, directorul institutului de geologie al Academiei de Ştiinţe, când au venit să -l aresteze în 1948, s-a baricadat şi două ceasuri a ars hârtii.

Uneori sentimentul principal al celui arestat este acela de uşurare şi chiar de… Bucurie, mai cu seamă în timpul epidemiilor de arestare: când înjur sunt ridicaţi pe capete oameni ca şi tine, şi după tine n-au venit încă, amână mereu, iar această epuizare, aceste chinuri sunt mai rele decât orice arestare şi nu doar pentru un suflet slab. Vasili Vlasov, un comunist neînfricat (pe care îl vom mai pomeni în continuare), care a refuzat să fugă, cum îl sfătuiau subalternii lui fără de partid, ajunsese la capătul puterilor din cauză că întreaga conducere a raionului Kadâi a fost arestată (1937), doar pe el încă nu -l luau, încă nu -l luau. El nu putea să primească lovitura decât direct, în faţă.

— A primit-o şi s-a liniştit, iar în primele zile după arestare s-a simţit extraordinar.

— Părintele Irakli, preot, a plecat în 1934 la Alma-Ata să-i viziteze pe credincioşii deportaţi, în vremea asta, la locuinţa lui din Moscova au venit de trei ori să -l aresteze. Când s-a întors, enoriaşele l-au întâmpinat la gară şi nu l-au lăsat să se ducă acasă. Opt ani de zile l-au ascuns, mutându -l dintr-o locuinţă în alta. Această viaţă de om hăituit l-a istovit într-atât, încât în anul^ 1942, când totuşi l-au arestat, a mulţumit bucuros lui Dumnc/eu.

În acest capitol am vorbit numai de masă, de mieluşeii întemniţaţi nu se ştie pentru ce. Insă vom avea prilejul în carte să vorbim şi despre aceia care şi în perioada contemporană au rămas autentici deţinuţi politici. Vera Râbakova, studentă social-democrată, în libertate visa la închisoarea din Suzdal: numai acolo, credea ea, se va întâlni cu tovarăşii mai vârstnici (în libertate nu mai rămăsese niciunul) şi va putea să-şi modeleze concepţiile. Ekaterina Oliţkaia, adeptă a partidului socialist revoluţionar, în 1924, considera că nu este demnă să fie băgată la închisoare, căci prin închisoare au trecut cei mai buni fii ai Rusiei, iar ea este încă tânără şi n-a făcut încă nimic pentru Rusia. Dar şi libertatea o izgonea din lăuntrul ei. Astfel, amândouă s-au dus la închisoare cu mândrie şi bucurie.

„Rezistenţa! Unde a fost rezistenţa voastră?” îi dojenesc acum pe cei care au suferit cei care au avut noroc.

Da, ea trebuia să înceapă de aici, chiar din momentul arestării.

Dar n-a început Şi, iată, te-au luat, te duc. La arestarea diurnă există negreşit acel moment scurt, unic, când pe furiş, printr-o înţelegere marcată de frică, ori absolut făţiş, cu pistoalele scoase din tocuri, te duc prin mulţime, printre sute de nevinovaţi şi hărăziţi, ca şi tine, pierzaniei. Şi gura nu îţi este închisă. Puteai şi ar fi trebuit neapărat să strigi! Să strigi că eşti arestat! Că nişte nelegiuiţi deghizaţi vânează oameni! Că îi arestează sub denunţuri mincinoase! Că milioane de oameni sunt supuşi unei represiuni neînduplecate! Poate ca, auzind astfel de strigăte de mai multe ori pe zi şi în toate zonele oraşului, concetăţenii noştri s-ar zbârli? Poate şi arestările n-ar mai fi atât de uşoare?!

În 1927, când resemnarea încă nu ne înmuiase într-atât creierele, în piaţa Serpuhov, ziua amiaza mare, doi cekişti încercau să aresteze o femeie. Ea a luat în braţe stâlpul unui felinar, a început să ţipe, să nu se lase. S-a strâns mulţimea. (Trebuia o astfel de femeie, însă trebuia şi o astfel de mulţime! Nu toţi trecătorii au lăsat ochii în jos, nu toţi s-au grăbit s-o zbughească!) Băieţii noştri cei dezgheţaţi s-au pierdut cu firea. Ei nu pot să lucreze la lumina societăţii. S-au urcat în automobil şi au şters-o. (Atunci, femeia ar fi trebuit să se ducă direct la gară şi să plece cu trenul. Dar ea s-a dus să doarmă acasă. Şi în noaptea aceea, au dus-o la Lubianka)

De pe buzele tale însă nu se desprinde nici un sunet, şi mulţimea din jur, nepăsătoare, te ia, pe tine şi pe călăii tăi, drept prieteni care au ieşit la plimbare.

Şi eu am avut de multe ori posibilitatea să strig.

În cea de a unsprezecea zi după arestarea mea, trei paraziţi de la SMERŞ, împovăraţi de cele trei geamantane de trofee mai mult decât de grija mea (de acum, după atâta drum împreună, aveau încredere în mine), m-au adus la Gara Bielorusă din Moscova. Ei se numeau escortă specială, dar în realitate automatele îi împiedicau să-şi care geamantanele grele, pline cu trofee jefuite din Germania de către ei şi şefii lor de la serviciul de contraspionaj al celui de al 2-lea Front bielorus, şi pe care acum, sub pretextul escortării mele, le duceau familiilor în Patrie. Cel de al patrulea geamantan îl căram eu fără nici o plăcere, în el se aflau jurnalele de zi şi creaţiile mele – probe contra mea Niciunul dintre cei trei nu cunoştea oraşul, şi a trebuit ca eu să aleg drumul cel mai scurt spre închisoare, să-i conduc eu la Lubianka, unde ei nu fuseseră niciodată (iar eu o confundam cu Ministerul Afacerilor Externe).

După o zi şi o noapte petrecute la contrainformaţiile armatei; după trei zile şi trei nopţi la contrainformaţiile frontului, unde tovarăşii de celulă m-au instruit (m-au iniţiat în toate înşelăciunile anchetatorului, am aflat cum se ameninţă, cum se bate; că pentru cei arestaţi nu mai există speranţă de întoarcere ori de a scăpa cu mai puţin de zece ani), pe neaşteptate iată-mă eliberat ca prin minune, şi de patru zile călătoresc ca un om liber printre oameni liberi, deşi trupul meu s-a culcat pe paie putrede lângă hârdăul cu excremente, ochii au văzut oameni bătuţi şi nedormiţi, urechile au auzit adevărul, gura a gustat zeama chioară… Atunci de ce tac? De ce nu lămuresc mulţimea înşelată în ultimele mele clipe de existenţă publică?

Am tăcut în oraşul polonez Brodnica, dar poate acolo oamenii nu înţeleg ruseşte? N-am strigat nici pe străzile oraşului Bialystok, dar poate că pe polonezi nu-i interesează aşa ceva? N-am scos nici un cuvânt la gara din Volkovâsk – era puţină lume. M-am plimbat cu aceşti tâlhari ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic pe peronul gării din Minsk, dar gara era încă numai ruine. Iar acum, iată-mă introducându-i pe cei trei bandiţi de la SMERŞ în rotonda superioară, cu boltă albă, a staţiei de metrou „Gara Bielorusă”, inundată de lumina electrică şi, de jos în sus, în întâmpinarea noastră, pe două scări rulante paralele, urcă înghesuiţi moscoviţii. Mi se pare că toţi se uită la mine! Ca un şir nesfârşit, de acolo, din străfundurile ignoranţei, ei urcă sub cupola scânteie-toare, urcă spre mine ca să audă măcar un adevăr. Atunci de ce tac…?!

Fiecare deţine întotdeauna o duzină de motive impecabile, demonstrând de ce are dreptate că nu se sacrifică.

Unii încă mai speră într-un deznodământ fericit şi se tem ca nu cumva, prin strigătul lor, să -l pericliteze (căci noi nu receptăm nici o veste de pe tărâmul celălalt şi nu ştim că din prima clipă a arestării soarta noastră a fost deja hotărâtă în varianta cea mai rea, şi mai rea de atât nu poate fi). Alţii încă nu se maturizaseră pentru acele idei care se orânduiesc într-un strigăt către, mulţime. Fiindcă numai un revoluţionar îşi are întotdeauna lozincile pe buze gata să ţâşnească în afară, dar de unde să le ia un simplu cetăţean, care nu a fost amestecat în nimic? El pur şi simplu nu ştie ce să strige, în sfârşit, există încă o categorie de oameni al căror piept este prea plin, ochii lor au văzut prea multe, ca să poată să verse această mare imensă în câteva strigăte incoerente.

Iar eu? Eu am încă un motiv ca să nu strig: aceşti moscoviţi înghesuiţi pe treptele celor două escalatoare pentru mine erau puţini, prea puţini! Aici strigătul meu îl vor auzi două sute, de două ori două sute de oameni, dar ce va fi cu cele două sute de milioane?… Şi ca prin ceaţă mi se năzăreşte că odată şi odată o să strig celor două sute de milioane…

Deocamdată însă, fără să deschid gura, escalatorul mă duce năvalnic spre infern.

Voi tăcea şi în străduţa Ohotnâi Riad.

N-o să strig nici lângă. Hotelul „Metropol”.

N-o să-mi agit braţele nici în piaţa Golgotei – Lubianka…

Eu am beneficiat probabil de cea mai uşoară formă de arestare dintre câte se pot închipui. Ea nu m-a smuls din braţele celor apropiaţi, nu m-a rupt de viaţa familială atât de scumpă nouă. Printr-un februarie european fleşcăit, ea m-a smuls din limba noastră de pământ ce avansează spre Marea Baltică, unde ori noi îi înconjurasem pe nemţi, ori ei pe noi, şi m-a privat numai de divizionul meu de artilerie şi de spectacolul ultimelor trei luni de război.

Comandantul de brigadă m-a chemat la postul de comandă, mi-a cerut, nu ştiu de ce, pistolul.

— I l-am dat, fără să bănuiesc nici o perfidie, şi, deodată, din suita încordată a ofiţerilor, care încremeniseră într-un colţ, s-au desprins doi agenţi de la contrainformaţii; din câte va salturi au traversat încăperea şi, apucându-mă cu cele patru mâini concomitent de steluţa de la căciulă, de epoleţi, de centură, de porthart, au strigat pe un ton dramatic:

— Sunteţi arestat!

Şi pârjolit, şi străpuns din cap până în picioare, n-am găsit să spun ceva mai inteligent decât:

— Eu? Pentru ce…?!

Deşi la această întrebare nu se dă răspuns, lucru de mirare – eu am primit! Acest lucru merită pomenit pentru că era ceva prea ieşit din comun. Când cei doi viteji de la SMERŞ au isprăvit cu jumulitul, o dată cu porthartul mi-au consfiscat şi reflecţiile mele politice aşternute pe hârtie şi când, copleşiţi de zăngănitul geamurilor la fiece explozie nemţească, mă împingeau repede spre ieşire, au răsunat pe neaşteptate două cuvinte, care îmi erau adresate cu fermitate, da!

— Peste acea prăpastie ce se căscase între mine şi cei rămaşi la auzul cuvântului „arestat”, ce a căzut ca un trăsnet, peste acea barieră despărţitoare de ciumă, prin care nici un sunet nu mai cuteza să răzbată, au trecut cuvintele de neconceput, fabuloase, ale comandantului de brigadă:

— Soljeniţân. Întoarce-te.

Printr-o răsucire bruscă m-am smuls din mâinile ofiţerilor de la SMERŞ şi am făcut câţiva paşi înapoi spre comandant. Nu -l cunoşteam prea bine, el nu catadicsea să se lase antrenat în simple discuţii cu mine. Eaţa lui exprima întotdeauna pentru mine un ordin, o comandă, mânie. Acum însă era luminată de o expresie gânditoare: ruşinea de a fi participant fără voie la această afacere murdară? Pornirea de a se ridica deasupra jalnicei subordonări de o viaţă? Cu zece zile în urmă, din încercuirea în care căzuse divizionul lui de foc, douăsprezece tunuri grele, eu am scos aproape întreagă bateria mea de cercetare, şi iată acum trebuie să se lepede de mine în faţa unei bucăţi de hârtie ştampilate?

Dumneata, a întrebat el grav, ai un prieten la Frontul întâi Ucrainean?

— Nu se poate!… Nu aveţi dreptul! Au început să strige la colonel căpitanul şi maiorul de la contrainformaţii. Suita ofiţerilor de stat-major s-a strâns speriată în colţ, temându-se parcă să împărtăşească formidabila nesocotinţă a comandantului de brigadă (iar cei de la secţia politică – pregătindu-se să furnizeze material împotriva comandantului de brigadă). Pentru mine însă a fost de ajuns: am înţeles numaidecât că sunt arestat pentru corespondenţa cu prietenul meu de şcoală şi am înţeles din ce direcţie trebuie să aştept pericolul.

Şi putea să se oprească aici Zahăr Gheorghievici Travkin! Dar nu! Conti-nuând să se purifice şi să se îndrepte în propriii săi ochi, el s-a ridicat de la masă (în acea viaţă dinainte, nu s-a ridicat niciodată să-mi iasă în întâmpi-nare!), mi-a întins mâna peste abisul ce se aşternuse între noi (când eram liber nu mi-a întins-o niciodată!) şi, strângând-o pe a mea, spre groaza suitei amuţite, cu faţa-i întotdeauna severă emanând căldură, a rostit răspicat, fără teamă: ^

— Îţi urez noroc, căpitane!

Pe lângă faptul că nu mai eram căpitan, acum eram duşmanul demascat al poporului (căci la noi toţi cei arestaţi, din momentul arestării sunt şi pe deplin demascaţi). Aşadar, el ura noroc unui duşman?

Geamurile se zguduiau. Exploziile nemţilor sfâşiau în bucăţi pământul la vreo două sute de metri, amintind că acest episod n-ar fi putut avea loc acolo, mai în adâncul teritoriului nostru, sub cupola unei existenţe aşezate, ci doar aici, sub răsuflarea morţii nepărtinitoare cu toţi’.

Această carte nu cuprinde amintiri din viaţa mea. Iată de ce n-o să vă povestesc despre amănuntele hazlii ale arestării mele, ce nu poate fi asemuită cu alta. În noaptea aceea cei doi ofiţeri de la SMERŞ erau disperaţi că nu ştiau să se orienteze pe hartă (n-au ştiut niciodată), şi, cu amabilităţi, mi-au înmânat-o, rugându-mă să-i arăt şoferului cum să ajungă la contrainformaţiile armatei. Le-am arătat drumul şi am ajuns împreună la această închisoare şi, drept mulţumire, nu m-au băgat într-o celulă, ci în carceră. Iată însă că despre acea magazioară dintr-o casă ţărănească germană, care servea temporar de carceră, nu pot să nu vorbesc.

Era lungă cât un stat de om şi lată cât să încapă trei inşi culcaţi, iar patru doar strâns lipiţi unul de celălalt. S-a nimerit ca eu să fiu tocmai al patrulea, îmbrâncit după miezul nopţii; cei trei, care erau culcaţi, s-au trezit din somn şi, la lumina unei gazorniţe, m-au privit strâmbându-se, s-au înghesuit şi mi-au făcut loc cât să încap cu greu într-o rină. Astfel, pe paiele bătucite de pe duşumea, erau acum opt cizme spre uşă şi patru mantale. Ei dormeau, iar eu mă perpeleam. Pe cât de sigur eram de mine în calitate de căpitan cu o

*Şi lucru uimitor: totuşi se poate să fii om!

— Travkin n-a avut de suferit. Nu demult ne-am întâlnit bucuroşi şi am făcut pentru prima oară cunoştinţă. Este general în retragere şi revizor la Uniunea vânătorilor.

Jumătate de zi în urmă, pe atât de chinuitor era acum faptul de a mă înghesui pe fundul acestei chicinete. De vreo două ori, băieţii s-au trezit amorţiţi şi toţi deodată ne-am întors pe partea cealaltă.

Spre dimineaţă, sătui de somn, au căscat, au tuşit, dregându-şi glasurile, şi-au strâns picioarele, s-au aşezat fiecare în câte un colţ şi am început să facem cunoştinţă.

— Pe tine de ce?

Însă o briză vagă de circumspecţie bătuse deja peste mine sub acoperişul otrăvit al SMERŞ-ului, şi eu m-am mirat cu sinceritate.

— N-am nici cea mai mică idee. Parcă îţi spun, ticăloşii?

Dar tovarăşii mei de celulă, tanchişti cu caschete negre, moi, nu au ascuns nimic. Erau trei inimi cinstite, trei inimi simple de ostaşi, un soi de oameni de care mă ataşasem în anii războiului, eu însumi fiind şi mai complicat, şi mai rău. Toţi trei erau ofiţeri. Şi epoleţii lor fuseseră smulşi cu răutate, pe alocuri – cu stofă cu tot. Petele neîntinate de pe tunicile lor murdare erau urmele decoraţiilor înşurubate, cicatricele vinete şi roşii de pe faţă şi de pe mâini – amintiri lăsate de răni şi arsuri. Din nefericire, divizonul lor poposise aici pentru refacere, în acelaşi sat unde se instalaseră contrainformaţiile SMERŞ ale Armatei a 48-a. Sărbătorind bătălia din ajun, au băut zdravăn şi undeva, la marginea satului, au dat năvală în baia publică, undeva au văzut că intraseră să se spele două fete chipeşe. Fetele, pe jumătate îmbrăcate, au izbutit să scape, lăsând în urmă picioarele tanchiştilor care se împleticeau neascultătoare. Dar s-a dovedit că una dintre ele nu era o oarecare, ci tocmai iubita şefului contrainformaţiilor armatei.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə