Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə20/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   60

Biblioteca este podoaba închisorii Lubianka. E drept că bibliotecara este dezagreabilă: o blondă de constituţie cabalină care făcea totul ca să fie urâtă: faţa îi era atât de pudrată încât părea o mască rigidă de păpuşă, buzele violete, iar sprâncenele pensate – negre, (în fond – treaba ei, dar nouă ne-ar fi plăcut să avem în faţa ochilor o fufă. Cine ştie, poate că directorul Lubiankăi avusese şi asta în vedere?) Iată însă ce minune: când vine să ia cărţile, o dată la zece zile, ea ascultă comenzile noastre! Le ascultă cu acelaşi automatism inuman specific închisorii Lubianka. Nu poţi să-ţi dai seama: oare a auzit aceste nume, aceste titluri şi chiar cuvintele noastre? Pleacă. Trăim câteva ore de bucurie amestecată cu nelinişte, în aceste ore sunt răsfoite şi verificate toate cărţile restituite de noi, vor să se convingă că n-am lăsat împunsături ori puncte sub litere (este o modalitate de a coresponda în închisoare), ori semne cu unghia la pasajele care ne-au plăcut. Noi ne facem griji, căci deşi nu suntem cu nimic vinovaţi, s-ar putea să vină şi să spună: s-au descoperit puncte… Şi, ca întotdeauna, ei au dreptate, şi, ca întotdeauna, nu se cer dovezi, şi noi vom fi lipsiţi de cărţi pentru trei luni, dacă nu cumva întreaga celulă va fi trecută la regim de carceră. Acestea sunt lunile cele mai bune şi mai luminoase înainte de a ne cufunda în groapa lagărului şi ar fi mare păcat să fii frustrat de cărţi! Însă, făcând comanda, nu numai că ne temem, dar ne şi frământăm, ca în juneţe, când trimiţi un bileţel de amor şi aştepţi răspuns: vei primi ori nu vei primi răspuns? Şi cum va fi el?

În sfârşit, cărţile sosesc şi ne determină următoarele zece zile: vom insista mai mult pe lectură sau, dacă ne-au adus nişte porcării, ne vom petrece timpul mai mult în discuţii. Ni se aduc atâtea cărţi, câţi oameni sunt în celulă, concepţie de distribuitor de pâine, nu de bibliotecar: un ins – o carte, la şase inşi – şase cărţi. Celulele cu deţinuţi mai mulţi sunt avantajate.

Uneori fata îndeplineşte comenzile noastre în mod impecabil! Însă chiar şi când nu le acordă atenţia cuvenită, oricum, rezultă ceva interesant. Pentru că biblioteca Marii Lubianka este ea însăşi un unicat De bună seamă că a fost alcătuită din biblioteci particulare confiscate; fireşte, bibliofilii care le-au întocmit şi-au dat demult duhul. Iată însă ce este interesant: cenzurând şi castrând decenii de-a rândul toate bibliotecile ţării, fără excepţie, securitatea statului a uitat să mai scotocească şi în propria parohie, astfel încât, aici, chiar în bârlogul ei, puteai să citeşti pe Zamiatin, Pilniak20, Panteleimon Romanov^l şi oricare dintre volumele ediţiei de opere complete ale lui Merejkovski22. (Unii glumeau, zicând că noi suntem socotiţi condamnaţi la moarte şi din pricina asta ne dau să citim cărţi interzise. Eu însă cred că Bibliotecarii de la Lubianka habar n-aveau ce ne dau să citim: lene şi ignoranţă.) în aceste ceasuri dinaintea prânzului, se citeşte pe rupte, însă o frază te face să te scoli în picioare şi te mână de la fereastră la uşă şi de la uşa la fereastră. Şi te cuprinde dorinţa să arăţi cuiva ce ai citit şi ce decurge de aici, şi astfel se înfiripă o discuţie, în acest interval se discută, de asemenea, foarte intens!

Deseori, eu şiiuri Evtuhovici ne lansăm în lungi controverse.

* în acea dimineaţă de martie, când am fost mutaţi toţi cinci în celula imperială numărul 53, ne-a fost adus cel de al şaselea colocatar.

A intrat ca o umbră, parcă nici n-a atins duşumeaua cu bocancii. A intrat şi, nefiind sigur că se va ţine pe picioare, s-a rezemat cu spatele de tocul uşii. Becul din celulă fusese stins, lumina dimineţii era înceţoşată, cu toate acestea novicele privea cu ochii pe jumătate închişi. Şi nu scotea o vorbă.

Postavul tunicii militare şi al pantalonilor lui nu-ţi îngăduia să -l incluzi nici în armata sovietică, nici armata germană şi nici în cea poloneză ori în cea engleză. Avea o fizionomie prelungă, care nu aducea prea mult a rus. Şi era slab ca moartea! Din pricina asta părea foarte înalt L-am întrebat pe ruseşete – tăcere. Susi l-a întrebat în germană – tăcere. Fastenko l-a întrebat în franceză şi engleză – tăcere. Numai încetul cu încetul, pe faţa lui lividă, istovită, lipsită de viaţă, a apărut un surâs cum nu mai văzusem şi n-am mai văzut vreodată în viaţa mea!

— Oa-a-meni… A rostit el cu glas pierit, de om care parcă îşi revenea din leşin sau care toată noaptea trecută aşteptase să fie pus la zid. Apoi a întins o mână slabă, descărnată, în care ţinea o bocceluţă. „Cloşca” noastră şi-a dat numaidecât seama ce înseamnă asta, s-a repezit, a smuls legăturica şi a dezle-gat-o pe masă: se aflau acolo vreo două sute de grame de tutun uşor, din care şi-a răsucit cu mare iuţeală o ţigară cât patru la un loc.

Uite aşa, după trei săptămâni petrecute într-o boxă de la subsol, a apărut la noiiuri Nikolaevici Evtuhovici.

Încă de pe vremea conflictului de la KVJD în anul 1929, în toată ţara se fredona acest cântec Cu pieptu-i de oţel vrăjmaşul prăpădind, A Douăzeci-şi-Şaptea stă de strajă!

Comandantul artileriei celei de a 27-a divizii de infanterie, alcătuită încă de pe vremea războiului civil, era Nikolai Evtuhovici, fost ofiţer în armata ţaristă (mi-am amintit acest nume, l-am întâlnit printre autorii manualului nostru de artilerie), într-un vagon de marfă, adaptat pentru transportul oamenilor, întovărăşit de soţia lui, de care nu se despărţea niciodată, el a străbătut ţinuturile Volgăi şi Uralului când spre răsărit, când spre apus. În acest vagon şi-a petrecut primii ani şi fiul loriuri, născut în 1917, în acelaşi an cu revoluţia.

Încă din acele vremuri îndepărtate, tatăl lui s-a stabilit la Leningrad, la Academie, unde trăia în belşug, ca unul ce făcea parte din categoria notabilităţilor. Feciorul a absolvit şcoala superioară pentru cadre de comandă, în timpul războiului cu Finlanda, cândiuri dorea cu ardoare să lupte pentru patrie, prietenii tatălui l-au numit aghiotant la statul major al armatei. Iuri nu a trebuit să se târască spre tranşeele finlandeze, să cadă în încercuire pe când excuta o misiune de recunoaştere, nici să îngheţe în zăpadă sub gloanţele trăgătorilor de elită, însă ordinul Steagul Roşu, nu oricare altul, i-a fost agăţat cu grijă la piept! Astfel a isprăvit el războiul finlandez cu conştiinţa că a fost un război drept, iar el a avut un rol util.

Dar în războiul următor treburile n-au mai mers chiar aşa de bine. Iuri stăpânea la perfecţie germana curentă, l-au îmbrăcat în uniforma unui ofiţer german prizonier şi, cu actele acestuia, l-au trimis în recunoaştere. El şi-a îndeplinit misiunea, dar, pentru întoarcere, s-a îmbrăcat într-o uniformă rusească (luată de la un mort), însă imediat a fost luat prizonier de către nemţi şi trimis într-un lagăr de concentrare de lângă Vilnius.

În viaţa fiecărui om există un eveniment care este determinant pentru el. Îi determină totul: şi destinul, şi convingerile, şi pasiunile. Cei doi ani petrecuţi în acel lagăr l-au zguduit puternic peiuri. Nu poate fi redat prin cuvinte ori eludat prin silogisme: în acest lagăr trebuia să mori, iar cine nu murea – să tragă concluziile.

Puteau să supravieţuiască „ordnerii” – poliţaii din interiorul lagărului recrutaţi dintre ai noştri. Fireşte, Iuri nu a devenit ordner. Mai puteau să supravieţuiască bucătarii, precum şi traducătorii, aceştia din urmă fiind foarte căutaţi. Iuri însă a ascuns faptul că ştia limba germană: îşi dădea seama că traducătorul este nevoit să-i trădeze pe ai săi. Şi mai puteai să-ţi amâni moartea săpând morminte, însă aici erau alţii mai zdraveni şi mai dibaci. Iuri a declarat că este artist plastic, într-adevăr, în cadrul educaţiei variate de care a beneficiat acasă, a luat şi lecţii de pictură. Iuri picta destul de bine în ulei, şi numai dorinţa de a urma exemplul tatălui, cu care se mândrea, l-a împiedicat să intre la institutul de arte plastice.

Lui şi încă unui pictor bătrân (regret că nu îmi amintesc numele) li s-a repartizat o cabină separată într-o baraca, undeiuri picta gratuit pentru nemţii de la comandament tot felul de tablouaşe: ospăţul lui Nero, hora elfilor, şi pentru asta îi aduceau de mâncare. Zămârca, pentru care ofiţerii prizonieri se aşezau la coadă cu gamele de la şase dimineaţa şi ordnerii îi loveau cu bâtele, iar bucătarii cu polonicele.

— Deci acea zeamă chioară nu putea să ţină un om în viaţă. Seară de seară, de la fereastra cabinei lui, Iuri contempla acum acel tablou unic pentru care fusese înzestrat cu arta penelului: ceaţa uşoară a înserării deasupra luncii de la marginea bălţii, lunca împrejmuită de sârmă ghimpată şi o mulţime de focuri arzând, iar în jurul focurilor – foşti ofiţeri sovietici, care acum semănau cu nişte fiare sălbatice, care rodeau oase de cai morţi, care coceau lipii din coji de cartofi, fumau ţigări făcute din balegă şi se scărpinau de păduchi, încă nu crăpaseră toate aceste bipede, încă nu-şi Pierduseră toţi obişnuinţa vorbirii articulate, şi în reflexele purpurii ale focului se vedea cum mintea cea de pe urmă se aşternea pe feţele lor, care semănau din ce în ce mai mult cu faţa omului de Neanderthal.

Gust de pelin în gură! Viaţa pe careiuri şi-o conservă nu-i mai este câtuşi de puţin dragă. El nu este dintre aceia care consimt cu uşurinţă să uite. Nu, lui îi va fi dat să supravieţuiască şi va trebui să tragă concluziile.

Ei ştiu de acum că nu e vorba de nemţi, sau nu doar de nemţi, că dintre prizonierii de diferite naţionalităţi, numai sovieticii trăiesc şi mor aşa, nimeni n-o duce mai rău decât ei. Până şi polonezii, până şi iugoslavii sunt întreţinuţi în condiţii mult mai suportabile, nemaivorbind de englezi, nemaivorbind de norvegieni, care sunt copleşiţi cu pachete de la Crucea Roşie internaţională, cu pachete de acasă şi pur şi simplu nu se mai duc să-şi primească tainul nemţilor. Acolo unde lagărele sunt alături, aliaţii, din bunătate, le aruncă prin sârma ghimpată câte ceva, iar ai noştri se reped precum o haită de câini asupra unui os.

Ruşii duc în spate tot războiul şi uite de ce au parte! Cum se explică asta?

Explicaţiile se conturează încet-încet, venind de ici şi de colo: URSS nu recunoaşte semnătura Rusiei pe convenţia de la Haga privind prizonierii de război, deci nu îşi asumă nici un fel de obligaţii în legătură cu tratamentul prizonierilor şi nu pretinde protecţie pentru soldaţii săi căzuţi prizonieri*. URSS nu-şi recunoaşte foştii soldaţi: nu are nici un interes să-i susţină în prizonierat Şi inima entuziastului celui de o vârstă cu Revoluţia din Octombrie îngheaţă. Acolo, în cabina barăcii, el poartă discuţii aprinse şi se ceartă cu pictorul bătrân (Luri nu poate concepe, Iuri se împotriveşte, dar bătrânul îi dezvăluie totul strat după strat. Ce-i asta? Stalin? Dar oare nu este exagerat să pui totul pe seama lui Stalin, să atribui totul mâinilor lui scurtuţe? Dacă o concluzie este trasă numai pe jumătate, aceea nu-i concluzie. Dar ceilalţi? Cei care se află lângă Stalin şi mai jos, şi pretutindeni în ţară, în general aceia cărora Patria le-a îngăduit să vorbească în numele său?

Şi ce trebuie să facem dacă mama ne-a vândut la ţigani, nu, mai rău, ne-a aruncat la câini? Mai poate ea să fie considerată mama noastră? Dacă nevas-tă-ta a devenit o desfrânată, oare mai eşti obligat să-i rămâi fidel? Şi oare acea patrie care îşi trădează soldaţii mai poate fi numită Patrie?

Viaţa luiiuri a luat altă întorsătură! Şi iată, el, altădată plin de admiraţie pentru tatăl său, a ajuns acum să -l afurisească! S-a gândit pentru prima oară că tatăl lui şi-a călcat de fapt jurământul făcut armatei în care a crescut, a trădat, ca să instaureze acest regim, care acum îşi trădează soldaţii proprii. Şi de ceiuri să fie legat prin jurământ de acest regim trădător?

Când în primăvara lui 1943, agenţii recrutori ai primelor „legiuni” ruseşti au venit în lagăr, mulţi prizonieri s-au înrolat ca să scape de foame, însă Evtuhovici s-a înrolat din convingere, cu toată fermitatea şi luciditatea. Dar n-a rămas multă vreme în legiune: când te-au jupuit de piele nu te mai îngrijorează soarta părului. Acum, Iuri a încetat să mai ascundă faptul că ştia

*Această convenţie noi am recunoscut-o de-abia în anul 1955.

Germana la perfecţie şi, curând, unul dintre şefi, un neamţ de pe lângă Kassel, care primise însărcinarea de a forma o şcoală de spioni cu pregătire intensivă, l-a luat pe lângă el ca mână dreaptă Astfel a început aluncarea, pe careiuri nu a prevăzut-o, a început substituirea. El dorea cu ardoare să-şi elibereze patria, dar a fost pus să pregătească spioni, nemţii aveau planurile lor. Unde o fi limita?… Şi din ce moment nu trebuie să o depăşeşti? Iuri a devenit locotenent al armatei germane. Acum cutreiera Germania în uniforma armatei germane, mergea la Berlin, îi vizita pe emigranţii ruşi, citea cărţi de Bunin23, Nabokov24, Aldanov25, înainte inaccesibile… Iuri se aştepta să vadă că la ei toţi, la Bunin, din fiecare pagină curge sângele rănilor vii ale Rusiei. Oare ce s-a întâmplat cu ei? Pe ce şi-au cheltuit libertatea inestimabilă? Din nou despre coipul femeii, despre explozia pasiunii, despre asfinţiturile de soare, despre frumuseţea căpşoarelor aristocratice, despre întâmplări peste care de mult s-a aşternut praful. Scriau în aşa fel de parcă în Rusia nu avusese loc nici o revoluţie sau ca şi cum le-ar fi fost prea greu să o explice, îi lăsau pe tinerii ruşi să-şi caute singuri azimutul vieţii. Iuri trăia într-un zbucium necontenit era nerăbdător să vadă, să ştie, şi, din ce în ce mai des, după străvechiul obicei rus, îşi îneca dezorientarea în băutură.

Ce era de fapt şcoala lor de spionaj? Bineînţeles, nu era una veritabilă, în şase luni nu puteau să-i înveţe decât cum să mânuiască paraşuta, explozibilii şi radioemiţătorul. Nu îşi puneau mare nădejde în ei. Erau paraşutaţi pentru a stârni inflaţie de încredere, însă pentru prizonierii de război ruşi, care abia îşi mai ţineau zilele, abandonaţi fără nici o speranţă, aceste şcoli, după opinia luiiuri, consituiau o soluţie salvatoare: aici, băieţii mâncau pe săturate, primeau îmbrăcăminte călduroasă, nouă, şi, în plus, aveau buzunarele doldora de bani sovietici. Elevii (ca şi profesorii) se prefăceau că totul se va petrece conform celor plănuite: că în spatele frontului sovietic ei vor spiona, vor arunca în aer obiectivele stabilite, vor trimite mesaje radio codificate, apoi se vor întoarce, însă datorită acestei şcoli, ei scăpau pur şi simplu de moarte şi de captivitate, voiau să rămână în viaţă, dar nu cu preţul de a trage în fraţii lor pe front De bună seamă că anchetatorii noştri nu luau în seamă astfel de considerente. Ce drept aveau ei să vrea să trăiască, de vreme ce, în spatele frontului sovietic, familiile privilegiate, posesoare ale cartelelor de categoria „zero”, trăiau şi fără asta foarte bine? Nu recunoşteau intenţia acestor baie f i de a nu folosi carabina germană. Pentru acest joc de-a spionii, ei erau condamnaţi în virtutea celui mai cumplit articol, 58-6, şi, pe deasupra, pentru intenţia de diversiune. Aceasta însemna că nu vor mai ieşi niciodată din închisoare.

Erau trecuţi peste linia frontului, iar mai departe opţiunea lor depindea de caracterul şi conştiinţa fiecăruia. Trinitrotoluenul şi radioemiţătorul le aruncau numaidecât. Singura diferenţă era că unii se predau autorităţilor fără întârziere (la fel ca „spionul” meu cu nasul cârn întâlnit la serviciul de contrainformaţii al armatei), iar alţii voiau mai întâi să chefuiască şi să petrecă cu banii primiţi pe degeaba Oricum, niciunul, niciodată, nu se mai întorcea la nemţi, traversând din nou linia frontului.

Totuşi, pe neaşteptate, în ajunul anului nou 1945, un băiat isteţ, s-a întors şi a raportat că şi-a îndeplini misiunea (du-te şi verifică!). Era ceva neobişnuit. Şeful nu se îndoia că fusese trimis de SMERŞ şi a hotărât să -l împuşte (soarta spionului conştiincios!). Iuri însă, dimpotrivă a insistat că trebuie recompensat şi dat ca exemplu celorlalţi cursanţi. Spionul care se întorsese l-a invitat peiuri să bea împreună o sticlă de vodcă şi, cu faţa stacojie, aplecându-se peste masă, i-a destăinui: „Luri Nikolaevici! Comandamentul sovietic vă făgăduieşte iertarea dacă treceţi neîntârziat la ai noştri”.

Luri a tresărit. Inima lui înăsprită, care renunţase la totul, a fost inundată de un val de căldură. Patria?… Haină, nedreaptă şi totuşi, atât de dragă! Iertarea?… Şi se poate întoarce la familie? Şi să se plimbe pe bulevardul Kamennoostrovski? Cum altfel, doar suntem ruşi! Iertaţi-ne, noi o să ne întoarcem, şi o să vedeţi ce buni o să fim!… Răstimpul de un an şi jumătate, de când ieşise din lagăr, nu-i adusese luiiuri fericirea. El nu regreta ceea ce făcuse, dar nu întrezărea nici un viitor. Când se întâlnea la un şnaps cu ruşi aflaţi în aceeaşi situaţie, vedea clar că toţi simţeau ca şi el, că nu aveau nici o siguranţă şi că viaţa lor era nefirească. Nemţii îi manevreau după bunul lor plac. Acum, când devenise clar că nemţii vor pierde războiul, pentru el tocmai se ivise o portiţă de scăpare: şeful îl iubea şi, într-o zi, i-a dezvăluit că avea o moşie în Spania şi, în caz că imperiul se va preface în praf şi scrum, se vor pripăşi împreună acolo. Iată însă că vizavi de el stătea un compatriot beat, care, cu riscul vieţii lui, îl ademenea: „Luri Nikolaevici! Comandamentul sovietic apreciază experienţa şi cunoştinţele dumneavoastră. Ar vrea să profite de ele ca să afle cum sunt organizate serviciile de informaţii germane…”

Două săptămâni s-a zbuciumat Evtuhovici cuprins de şovăială, însă în timpul ofensivei sovietice de dincolo de Vistula, când îşi evacua şcoala spre interior, a ordonat subordonaţilor să o cetească pe drumul ce ducea la un conac polonez izolat Acolo, după ce s-au aliniat în front, le-a declarat: „Eu trec de partea armatei sovietice! Fiecare este liber să aleagă!” Şi aceşti spioni cu caş la gură, care de-abia cu un ceas în urmă se prefăceau că sunt devotaţi Reich-ului german, acum au strigat plini de entuziasm. „Ura-a! Şi no-oi!” (Strigau „ura” pentru munca silnică la care vor fi condamnaţi…)

Atunci, şcoala lor, în efectiv complet, s-a ascuns până la sosirea tancurilor sovietice şi apoi a SMERŞ-ului. De atunciiuri nu i-a mai văzut pe băieţii lui. A fost despărţit de ei. Zece zile la rând l-au pus să relateze toată istoria şcolii, programele, misiunile de sabotaj, şi el, într-adevăr credea că „exprienţa şi cunoştinţele lui…” S-a discutat chiar şi problema plecării acasă, ca să-şi viziteze părinţii.

Şi numai la Lubianka a înţeles că la Salamanca ar fi fost mult mai aproape de scumpa lui Neva… Putea să se aştepte să fie împuşcat sau, în cel mai bun caz, să fie condamnat la minimum douăzeci de ani.

Astfel se lasă omul ispitit, iremediabil, de fumul ce adie dinspre meleagurile natale… Aşa cum un dinte nu încetează să se facă simţit până ce nu i se scoate nervul, tot astfel nici noi nu încetăm să răspundem la chemarea patriei până ce nu înghiţim arsenic. Pentru asta, lotofagii din Odiseea cunoşteau floarea unui lotus…

Iuri a rămas în celula noastră doar vreo trei săptămâni. Toate aceste trei săptămâni le-am petrecut numai în controverse. Eu susţineam că revoluţia noastră a fost minunată şi justă, oribilă a fost doar denaturarea ei din 1929. El se uita la mine cu milă, strângându-şi buzele nervoase: înainte de a face revoluţie, ar fi trebuit să se stârpească ploşniţele din ţară! (Aici se întâlnea într-un fel, în mod straniu, cu Fastenko, deşi amândoi porneau din puncte de plecare diferite. Eu susţineam că multă vreme ţara sovietică a fost condusă numai de oameni animaţi de intenţii nobile şi plini de abnegaţie. El zicea că toţi, laolaltă cu Stalin, au fost o apă şi un pământ chiar de la început. (Că Stalin era un bandit, eram amândoi de acord.) Eu îl preamăream pe Gorki: ce om inteligent! Ce punct de vedere just! Ce artist mare! El mă combătea: o nulitate extrem de plictisitoare! S-a născocit pe sine, şi-a născocit personajele, toate cărţile lui sunt plăsmuite de la un capăt la celălalt! Lev Tolstoi – iată cine este regele literaturii noastre!

Din pricinia acestor dispute zilnice, purtate cu toată vehemenţa tinereţii, nu am izbutit să devenim mai apropiaţi şi să vedem unul în celălalt mai mult decât ceea ce combăteam, A fost luat din celula noastră, şi de atunci, oricât am întrebat printre deţinuţi, n-am mai aflat nimic despre el: nimeni nu l-a întâlnit la Butârki ori la vreuna din închisorile de tranzit. Chiar vlasoviştii de rând au dispărut cu toţii undeva fără urmă, mai exact – sub pământ, iar Bălţii nici astăzi nu au actele necesare ca să părăsească pustietăţile nordului, în comparaţie cu ei, destinul luiiuri Evtuhovicl nu era unul dintre destinele de rândv’.

Aici şi în continuare folosesc cuvânlul „vlasovist” în acel sens nebulos, dar statornic, cum a apărut şi s-a încetăţenit în limba sovietică, căruia, nu i s-a dat niciodată o definiţie exactă. Pentru persoane neoficiale, căutarea acestei definiţii era periculoasă, pentru cele neoficiale nu era dorită: „vlasovistul” era, în general, orice om sovietic care a trecut cu arma în nună de partea inamicului în acest război. Este nevoie de ani şi de cărţi pentru ca această noţiune să fie analizată, să fie separate categoriile diferite, şi, atunci, drept rezultat, vor rămâne „vlasoviştii” în sens propriu, adică, adepţii direcţi ori subordonaţii generalului Vlasov chiar din perioada când acesta, aflându-se în captivitate germană, şi-a oferit numele mişcării antibolşevice. În unele luni ale războiului, aceşti adepţi nu erau mai mulţi de câteva sute, iar armata vlasovistă, cu subordonare centrală, în general, n-a izbutit să fie creată în realitate. Dar în decembrie 1942, nemţii au făcut uz de un truc propagandistic: au difuzat un comunicat despre „adunarea de constituire” a „Comitetului rus”, care a avut loc (niciodată n-a avut loc) la Smolensk şi care ba pretindea să fie un simulacru de guvern rus, ba nu pretindea, comunicatul păstra incertitudinea, şi în plus s-au dat numele generalului locotenent Vlasov şi al generalului maior Malâşkin. Nemţii îşi puteau permite o astfel de iniţiativă: să dea un comunicai, pe urmă să-l contramandeze, pe urmă – în pofida contramandării – să acţioneze, însă manifestele au fost lansate din avioane, au căzut în zona poziţiilor noastre, s-au aşternut în memoria

*în 1974 („Russkaia mâsl” – „Ideea rusă”, 27 iunie), un fost zek a adeverit căiuri a primit douăzeci şi cinci de ani lagăr pe care i-a efectuat în Sahalin, pe şantierul 505.

Noastră: dincolo de comitetul „vlasovist” s-a creat, fireşte, imaginea de mişcare, de forţe armate, şi când de partea armatei germane au început să lupte, contra noastră, compatrioţi de-ai noştri – ruşi sau formaţii naţionale – anume lor li s-a ataşat cuvântul cunoscut: „vlasovişti” şi politrucii noştri n-au avut nimic împotrivă. Astfel, în mod convenţional, dar statornic s-a legat întreaga mişcare de numele lui Vlasov.

Şi oare câţi au fost aceşti compatrioţi ai noştri care au ridicat arma împotriva patriei lor? „Nu mai puţin de opt sute de mii de cetăţeni sovietici au intrat în organizaţiile combatante al căror scop era lupta împotriva statului sovietic”, adevereşte un cercetător (Thorwald, Wen sie verderben wollen… Stuttgart, 1952). Cam la fel apreciază şi a l (îi (de pildă, Sven Steenberg, Wlasow – Verrăter oder Patriot? Koln, 1968). Dificultatea stabilirii unor cifre exacte constă şi în faptul că în administraţia germană şi conducerea militară se dădea o luptă între diferitele categorii, şi instanţelor inferioare, realiste în cursul războiului, li se cerea să micşoreze această cifră, pentru a nu speria vârfurile cu creşterea forţei antibolşevice care, totuşi, nu era pro-germană. Toate acestea se înlâmplau cu mult înainte de crearea aparte, la sfârşitul anului 1944, a Armatei Ruse de Eliberare.

* în sfârşit, sosea şi prânzul la Lubianka. Cu mult înainte pe coridor răsuna zăngănitul voios, apoi fiecăruia i se aducea pe tavă, ca la restaurant, două farfurii de aluminiu (nu castroane): una cu un polonic de supă şi cealaltă cu un polonic de casă subţire, fără pic de grăsime.

La început, tulburat de nelinişti, inculpatul nu poate înghiţi nimic, câte unul nu se atinge nici de pâine timp de câteva zile, nu ştie ce ar putea face cu ea. Treptat însă pofta îi revine, pe urmă cunoaşte starea de foame continuă, care se transformă în nesaţ. Apoi, dacă izbuteşte să se tempereze, stomacul i se strânge, se adaptează la mâncare puţină, şi hrana mizerabilă de aici devine numai bine suficientă. Pentru asta e nevoie de autoeducare, să te dezobiş-nuieşti de a te holba cu invidie la cei ce mănâncă o bucată în plus, să-ţi interzici discuţiile despre mâncare periculoase pentru stomac, şi să te ridici cât mai mult cu putinţă în sferele înalte. La Lubianka acest lucru este înlesnit de cele două ore de repaus îngăduite după masa de prânz – minune întâlnită doar la casa de odihnă. Ne întindem pe pat cu spatele la vizor, aşezăm la vedere cărţile deschise şi picotim, în realitate, dormitul este interzis, şi gardienii observă cartea căreia multă vreme nu i se întorc paginile, însă de obicei la această oră nu bat în uşă. (Această omenie îşi are explicaţia în faptul că toţi cei care nu trebuiau să doarmă se aflau la ora aceea la interogatoriul de zi. Pentru îndărătnicii care nu semnau procesele-verbale contrastul era chiar mai puternic: când reveneau în celulă, ora de repaus tocmai lua sfârşit!)


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə