Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə24/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   60

Astfel se pierdea şi dispărea ultimul sens al acestui voluntariat amar: erau trimişi drept carne de tun împotriva aliaţilor şi împotriva Rezistenţei franceze, împotriva acelora faţă de care ruşii din Germania nutreau o simpatie sinceră, căci ei încercaseră pe pielea lor cruzimea germană şi autoproslăvirea germană. Era zdruncinată astfel şi speranţa secretă în anglo-americani pe care o nutreau toţi cei din anturajul lui Vlasov: că o dată ce aliaţii îi susţin pe comunişti, oare nu vor susţine ei, împotriva lui Hitler, Rusia democrată şi ne comuni st a? Mai cu seamă în cazul căderii celui de al Treilea Reich, când devenea mai mult decât evidentă presiunea sovieticilor de a-şi extinde regimul peste întreaga Europă şi peste întreaga lume şi oare Occidentul va continua să susţină dictatura bolşevică? Aici se afla nepotrivirea dintre mentalitatea rusească şi cea occidentală, care nu a fost depăşită nici până astăzi. Occidentul ducea război numai cu Hitler şi în acest scop considera că toate mijloacele şi toţi aliaţii sunt bineveniţi, mai cu seamă Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici n-a vrut, pentru el ar fi fost jenant şi de neînţeles să admită că popoarele URSS ar putea să aibă şi obiective proprii, care să nu corespundă, cu Ţelurile guvernului comunist. Este tragicomic, dar printre batalioanele de voluntari antibolsevici, mutate pe frontul din Occident, aliaţii au împrăştiat manifeste în care se spunea că dezertorilor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în Uniunea Sovietică…!

Anturajul lui Vlasov, în visurile şi speranţele lui, se închipuia ca o „a treia forţă”, adică în afară de Stalin şi Hitler, dar şi Stal în, şi Hitler, şi Occidentul doborau de sub ei astfel de proptele: pentru Occident ei nu erau decât o categorie bizară de sprijinitori ai naziştilor, cu nimic mai remarcabilă.

Că există ruşi care într-adevăr luptă împotriva noastră şi că se bat mai abitir decât orice SS-işti am aflat-o curând. În iulie 1943, lângă Oriol, un pluton de ruşi în uniforme germane apăra, de pildă, satul Sobakinskie Vâselki. S-au bătut cu atâta disperare, de parcă ei construiseră acest sat. Unul a fost nevoit să se retragă într-un beci, au aruncat asupra lui grenade de mână, a tăcut, dar îndată ce ei încercau să coboare – acesta îi secera din nou cu automatul. Numai când au făcut să explodeze o grenadă antitanc au aliat că în beci mai exista o groapă în care el se ferea de grenadele de infanterie. Este greu să-ţi închipui cât era de buimăcit, contuzionat şi disperat şi în starea asta continua să se lupte.

Apărau, de pildă, câmpul de operaţii de lângă Nipru, mai la sud de Tursk. Acesta era de necucerit, de două săptămâni se dădeau lupte inutile pentru sute de metri, şi luptele erau înverşunate, şi gerurile la fel (decembrie 1943). În această bătălie de iarnă care ţinea de multe zile, încât ni se făcuse lehamite, şi noi, şi ei purtam halate de camuflaj, care ne ascundeau mantaua şi căciula, şi lângă Malâe^ Kozlovici s-a petrecut, după cum mi s-a povestit, următoarea întâmplare. Înaintând în salturi printre pini, doi inşi s-au rătăcit şi s-au trezit alături, trăgând fără să ştie exact în cine şi încotro. Amândoi aveau automate sovietice. Şi-au împărţit cartuşele, se felicitau unul pe celălalt, înjurau unsoarea care îngheţase pe automat, în sfârşit, nu mai puteau trage. Au hotărât să-şi aprindă câte o ţigară. Şi-au coborât glugile albe de pe cap şi atunci amândoi au văzut, unul la celălalt, vulturul şi respectiv steaua de pe căciulă. Au sărit în picioare! Automatele nu mai funcţionează! Le-au înhăţat şi mânuindu-le ca pe nişte bâte, au început să se alerge unul pe celălalt. Aici, nu mai era vorba de politică şi nici de patria-mumă, ci de sentimentul simplu de neîncredere moştenit de pe vremea cavernelor: dacă eu îl cruţ, el mă ucide.

În Prusia Orientală, la câţiva paşi de mine, treceau sub escortă trei prizonieri vlasovişti. Tocmai atunci, pe şosea a apărut huruind un tanc T-34. Pe neaşteptate, unul dintre prizonieri s-a întors, a sărit şi s-a aruncat sub tanc. Tancul a încercat să -l evite, dar tot l-a strivit cu marginea şenilei. Trupul strivit a continuat să se zvârcolească, pe buze i-a apărut o spumă roşie. Era de înţeles! A preferat să moară ca un soldat, decât să fie spânzurat în puşcărie.

Lor nu li s-a lăsat nici o posibilitate de alegere. Nu puteau să se bată altfel. Lor nu li s-a oferit eventualitatea de a se lupta cumva mai cu chibzuinţă în ceea ce îi priveşte. Dacă simpla captivitate la noi era asimilată cu trădarea de patrie, pentru care nu există iertare, atunci ce să mai spunem de cei care au luat arma în mână şi au luptat alături de duşman? Iată cum Explica propaganda noastră necioplită conduita acestor oameni: 1. Prin trădare (biologică, genetică?) şi 2. Prin laşitate. Pardottr-numai prin laşitate nu! Laşul caută să se oploşească acolo unde există indulgenţă, îngăduinţă. Dar în detaşamentele „vlasoviste” ale Wehrmachtului îi împingea numai o situaţie extremă, o disperare fără margini, neputinţa de a trage mai departe sub regimul bolşevic şi dispreţul pentru protecţia proprie. Fiindcă ştiau: aici, pentru ei nu există cruţare! În lagărele noastre de prizonieri erau împuşcaţi pe loc îndată ce articulau primul cuvânt în limba rusă: (Lângă Bobruisk am izbutit să opresc un grurj şi să-i avertizez, să se îmbrace în straie ţărăneşti şi să se împrăştie prin sate. În lagărele ruseşti de prizonieri, ca şi în cele germane, cel mai rău o duceau ruşii.

Acest război ne-a revelat că lucrul cel mai rău de pe pământ este să fii rus.

Îmi amintesc cu ruşine cum în timpul asimilării (adică al jefuirii) zonei încercuite de la Bobruisk mergeam pe şosea printre maşini nemţeşti distruse şi răsturnate, printre grămezi de trofee de război, când, din vâlceaua unde se împotmoliseră căruţe şi maşini, rătăceau cai de povară şi ardeau grămezi de trofee, am auzit deodată un strigăt de ajutor: „Domnule căpitan! Domnule căpitan!” Striga într-o rusă neaoşă, cerându-mi ajutor, un om în pantaloni nemţeşti, gol de la brâu în sus, fiind tot numai sânge: faţa, pieptul, umerii, spatele. Un sergent de la serviciile speciale, călare pe cal. Îl mâna înainte, biciuindu -l şi împingându -l cu calul, îl şfichiuia cu biciul pe corpul gol, nelăsându -l să se întoarcă ori să strige după ajutor, îl gonea şi îl lovea, brăzdâridu-i pielea cu noi julituri însângerate.

Acesta nu era războiul punic şi nici cel dintre greci şi perşi! Orice ofiţer care dispunea de putere, orice ofiţer al oricărei armate de pe pământ ar fi trebuit să oprească acest supliciu samavolnic. Al oricărei armate – da, dar al armatei noastre?… Cu această împărţire feroce şi absolută a umanităţii, care se face la noi? (Dacă nu eşti cu noi, nu eşti de-al nostru etc. Şi atunci nu eşti demn decât să fii dispreţuit şi nimicit.) Ei bine, mie mi-a fost frică să iau apărarea vlasovistului în faţa agentului de la serviciile speciale, n-am zis şi n-am făcut nimic, am trecut pe alături ca şi când n-aş fi auzit, pentru ca să nu mă molipsesc de această ciumă recunoscută de toţi (şi dacă acest vlasovist este într-adevăr un supercriminal? Şi dacă agentul de la speciale o să creadă că eu?… Şi dacă…?) Pentru cine cunoaşte atmosfera care domnea atunci în armată este mai simplu de înţeles: oare acest agent de la serviciile speciale ar fi dat ascultare unui căpitan de armată?

Şi cu o figură de fiară, sergentul continua să -l biciuiască şi să -l gonească pe acel om fără apărare, ca pe o vită.

Acest tablou mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Căci este aproape simbolul Arhipelagului, poate fi imprimat pe coperta cărţii.

Ei presimţeau, ştiau totul dinainte şi, cu toate acestea, şi-au cusut pe mâneca stângă a uniformei germane scutul cu însemnele Simţului Andrei şi sigla ROA.

Brigada lui Kaminski din Lokot, regiunea Briansk, se compunea din cinci regimente de infanterie, un divizion de artilerie, un batalion de tancuri. O parte a fost deplasată pe frontul de lângă Dmitrovsk-Oriol, în iulie 1943. În toamnă, unul dintre regimentele ei a apărat Sevskul şi în această operaţie a fost nimicit definitiv: trupele sovietice ucideau şi răniţii, iar pe comandantul regimentului l-au legat de un tanc şi l-au târât până şi-a dat sufletul. Din ţinutul său de la Lokot, brigada s-a retras cu familiile, în convoaie, peste cincizeci de mii de oameni. (Vă puteţi închipui cum a mai pieptănat pe urmă NKVD-ul acest raion autonom, antisovietic!) Dincolo de hotarele Brianskului îi aştepta o călătorie chinuitoare, o staţionare umilitoare lângă Lepel, folosirea lor împotriva partizanilor, pe urmă retragerea în Silezia Superioară, unde Kaminski a primit ordinul să înăbuşe răscoala din Varşovia şi nu putea să nu se ducă; a luat J700 de oameni, nefamilişli, în uniforme sovietice şi cu banderole galbene. Astfel, germanii înţelegeau toate aceste cocarde tricolore, drapelul Sfântului Andrei şi cel al Sfântului Gheorghe Biruitorul. Limbile rusă şi germană erau intraductibile una pentru cealaltă, inexpresive, incompatibile.

Batalioanele unităţii din Osintorf, care fusese dizolvată, au fost şi ele sortite să meargă împotriva partizanilor ori să fie aruncate pe frontul din Occident. Lângă Pskov (în Stremutka) staţiona în 1943 „brigada de gardă ROA”, alcătuită din câleva sute de oameni. Ea era în contact cu populaţia rusă din împrejurimi, dar dezvoltarea ei a fost stăvilită de comandamentul german.

Nişte ziare prăpădite ale unităţilor de voluntari erau elaborate, de tesacul cenzurii germane. Vlasoviştilor nu le rămânea altceva decât să se. Bată pe viaţă şi pe moarte, iar în clipele de răgaz – vodca şi iar vodca. Condamnare – aşa se putea numi existenţa lor în toţi anii de război şi străinătate, şi nici o ieşire, nicăieri.

Hiiler şi anturajul său, care se retrăgeau de pretutindeni şi se aflau în ajunul dezastrului, tot nu puteau să-şi înfrângă neîncrederea lor fermă faţă de anumite formaţiuni ruseşti şi să se decidă să admită umbra unei Ruşii independente, nesubordonate lor. Doar în trosnetul ultimei prăbuşiri din septembrie 1944, Himmler şi-a dai acordul pentru crearea ROA din divizii ruseşti întregi, chiar cu puţina lor aviaţie, iar în noiembrie 1944 a fost încuviinţai un spectacol tardiv: convocarea Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei. De-abia în toamna anului 1944 generalului Vlasov i s-a oferit cea clintii posibilitate, chipurile reală, ca să acţioneze: era cu bună ştiinţă tardivă. Principiul federalist n-a atras prea mulţi: Bandera, eliberat de nemţi din închisoare (lot în 1944) s-a eschivat de la alianţa cu Vlasov; unităţile naţionale separatiste vedeau în Vlasov un imperialist rus şi nu voiau să ajungă sub controlul lui; pentru cazaci a refuzat generalul Krasnov, şi doar cu zece zile înainte de sfârşitul întregii Germanii – la 28 aprilie 1945!

— Himmler şi-a dat consimţăniântul să-i fie subordonat lui Vlasov corpul de cazaci. În conducerea nazistă se instaurase haosul: unii şefi aprobau concentrarea unităţilor de voluntari în ROA, alţii se opuneau. În mod real era greu să smulgi din linia întâi toate detaşamentele acestea care se aflau în luptă, ca de altfel şi pe ostarhciterii care doreau să între în ROA, nu era uşor să-i smulgi de la muncile lor din spatele frontului, însă nemţii nu se grăbeau nici cu eliberarea prizonierilor de război pentru armata lui Vlasov, pentru această eliberare maşina nu fusese pusă în funcţiune. Totuşi spre februarie 1945 prima divizie ROA (pe jumătate – brigada din Lokot > era alcătuită şi a început formarea celei de a 2-a. Acum era prea târziu chiar să presupui că aceste divizii vor avea parte să acţioneze în alianţă cu Germania; şi speranţa de mult tăinuită într-un conflict între aliaţi acum s-a aprins în conducerea vlasovistă. Acest lucru a fost menţionat şi în raportul ministerului german al propagandei (februarie 1945): „Mişcarea lui Vlasov nu se consideră legată pe viaţă şi pe moarte de Germania, în ea se manifestă puternice simpatii filoengleze şi se fac simţite gânduri privind schimbarea cursului. Mişcarea nu este naţional-socialistă şi nu recunoaşte problema evreiască”.

Ambiguitatea situaţiei s-a reflectat şi în Manifestul Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei, publicat la Praga (să fie pe pământ slav), la 14 noiembrie 1944. Nu s-a putut evita să nu se pomenească „despre forţele imperialismului în frunte cu plutocraţii Angliei şi SUA, a căror măreţie se clădeşte pe exploatarea altor ţări şi popoare” şi care „îşi ascund scopurile lor criminale cu lozinci despre apărarea democraţiei, culturii şi civilizaţiei”, dar nu a existat nici o plecăciune directă la adresa naţional-socialismului, antisemitismului ori Germaniei Mari, ci doar au fost numiţi „popoare iubitoare de libertate” toţi duşmanii aliaţilor, era salutat „ajutorul acordat Germaniei în condiţii care nu atingeau onoarea şi independenţa patriei noastre” şi se aştepta „o pace onorabilă cu Germania”, de bună seamă nu mai rea decât cea de la Brest’, în ceea ce priveşte situaţia, ar Jî fost chiar superioară, dar oricum supusă schimbării în conformitate cu pacea general europeană, în Manifest se făceau multe încercări de a se proclama democraţi, federalişti (cu libertatea de separare a naţiunilor), şi cu paşi precauţi îşi făcea loc, pe atunci încă nu îndeajuns de coaptă, încă nu prea sigură pe ea, o anumită gândire socială în manieră sovietică: şi „orân-duirea ţaristă vetustă”, şi înapoierea economică şi culturală a vechii Ruşii, şi „revoluţia populară din anul 1917”… Numai antibolşevismul era consecvent.

Toate acestea se sărbătoreau la Praga, potrivit unui program minimal, cu reprezentanţii „Protectoratului Boemiei”, adică împreună cât funcţionari germani de nuna a treia. Tot manifestul şi emisiunile care îl însoţeau le-am auzit atunci pe front la radio, şi toate acestea mi-au lăsat impresia că spectacolul este inoportun şi condamnat, în lumea occidentală, manifestul n-a fost câluşi de puţin remarcat, n-a adăugat niciodată înţelegere nici cât negru sub unghie, dar a avut succes printre ostarbeiteri: se spune că a existat un val de cereri de intrare în ROA (Swen Steenberg scrie – trei sute de mii), asta în lunile disperate când era clar că Germania se prăbuşea şi aceşti oameni sovietici, nenorociţi şi abandonaţi, puteau să conteze -împotriva avalanşei Armatei Roşii – numai pe forţa repulsiei lor împotriva bolşevismului.

Care puţeau fi planurile armatei în curs de formare. După cât se părea: să se strecoare în Iugoslavia, să se unească acolo cu cazacii, cu corpul emigranţilor şi cu Mihailovici^ şi să apere Iugoslavia de comunism. Dar înainte de asta: oare putea conducerea germană, în lunile sale cele mai grele, să permită ca în spatele frontului ei să se formeze o armată rusă separată? Şi nerăbdători îi împingeau pe frontul de răsărit: ba detaşamentul antitanc (L Saharov – Lamsdorf) în Pomerania, ba întreaga divizie întâi pe Oder. Dar Vlasov ce zicea? Ceda cu smerenie, conform legii universale potrivit căreia, odată pornit pe linia concesiilor, nu te mai opreşti, deşi prin cedarea deocamdată a unicei divizii îşi pierdea sensul întregul plan de creare a armatei. Argumentele sunt servite întotdeauna cu amabilitate: „Germanii nu au încredere în noi. Divizia întâi, prin operaţiile de luptă, o să-i convingă, şi atunci organizarea ROA o sa meargă mai repede”. Dar a mers mai prost. Divizia a 2-a şi brigada de rezervă, laolaltă cu douăzeci de mii de oameni, au rămas până în mai 1945 o masă neînarmată, nu doar fără artilerie, dar aproape şi fără armament de infanterie şi chiar fără echipament corespunzător. Divizia întâi (şaisprezece mii) fusese desemnată pentru o operaţie disperată şi mortală, şi numai haosul general din Germania a permis comandantului Buniacenko să o retragă cu de la sine putere din linia întâi şi, înfruntând opoziţia generalilor, să pătrundă în Cehia, (în drum au eliberat prizonieri sovietici, şi aceştia li s-au alăturai, „ca ruşii să fie împreună”.) Au ajuns în apropiere de Fraga lajncepuiul lui mai. Aici, le-au cerut ajutorul cehii, care declanşaseră în capitală insurecţia de la 5 mai. La 6 mai divizia lui Buniacenko a intrat în Praga şi, într-o luptă înverşunată, la 7 mai a salvat insurecţia şi oraşul. Parcă în bătaie de joc, pentru a confirma clarviziunea celor mai neclarvăzători dintre germani, prima divizie vlasovislă, cu prima şi ultima sa acţiune independentă a dat o lovitură tocmai germanilor, s-a eliberat de toată înverşunarea şi amărăciunea pe care piepturile ruseşti aservite le strânseseră împotriva nemţilor în toţi aceşti trei ani de harababură. (Cehii i-au întâmpinat pe ruşi cu flori, în zilele acelea îşi dădeau seama, dar oare, pe urmă, le-o fi rămas în memorie care ruşi le-au salvat oraşul? La noi astăzi se consideră că Praga a fost eliberată de trupele sovietice, şi, într-adevăr, la dorinţa lui Stalin, în acele zile Churchill nu s-a grăbit să dea arme praghezilor, iar americanii au zăbovit cu înaintarea, ca să permită sovieticilor să ia Praga. Josef Smrkovski, un comunist important din Praga în acele zile, fără să întrevadă viitorul îndepărtat, îi ponegrea pe trădătorii vlasovişti şi dorea cu ardoare ca Praga să fie eliberată numai de ruşi.)

În toate aceste săptămâni, Vlasov nu se manifestă ca un comandant, ci se află într-o stare de descumpănire, de înţepeneală continuă. El nu trimite divizia întâi să participe la operaţia de la Praga, lasă într-o stare de incertitudine divizia a 2-a şi unităţile mai mici, şi în acest timp care trecea cu iuţeală nimeni nu găseşte forţe pentru proiectata unire cu cazacii. Vlasov refuză în mod consecvent să se salveze prin fugă (avea pregătit un avion să-l ducă în Spania) şi, evident, cu voinţa paralizată, aştepta sfârşitul. Unica lui activitate din aceste ultime săptămâni a fost să trimită delegaţii secrete în căutarea de contacte cu anglo-americanii. Alţi membri ai statu-lui-rnajor (generalii Truhin, Meandrov, Boiarski) făceau acelaşi lucru.

Doar gândul că acum, la sfârşit, vor fi de folos aliaţilor îi mai consola pe vlasovişti, găsind astfel un sens îndelungii lor şederi în juvăţul german. Tot mai licărea, nu, acum ardea în toată regula, speranţa că, iată, va veni timpul ca puternicii anglo-americani să-i ceară lui Stalin să schimbe politica internă, iată, se vor apropia armatele de la Apus şi cele de la Răsărit şi se vor înfrunta deasupra Germaniei zdrobite! Şi în acest caz nu-i în avantajul Occidentului să ne păstreze şi să ne folosească? Fiindcă, de bună seamă, înţeleg şi ei că bolşevismul este inamicul întregii umanităţi, nu-i aşa?

Nu, n-au înţeles câtuşi de puţin! O, cât de obtuză poate fi democraţia occidentală! Cum? Spuneţi că dumneavoastră sunteţi opoziţia politică? Dar parcă la dumneavoastră există opoziţie? De ce nu s-a manifestat în mod public? Dacă sunteţi nemulţumiţi de Stalin, întoarceţi-vă în patrie şi în prima campanie electorală realegeţi-l, aceasta va fi o cale cinstită. De ce însă a fost nevoie să puneţi mâna pe armă, şi încă germană? Nu, acum noi suntem siliţi să vă predăm, altfel ar fi necuviincios şi ne stricăm relaţiile cu un aliat glorios.

În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.

Ultima încercare a lui Vlasov a fost declaraţia că întreaga conducere a ROA este gata să se prezinte în faţa tribunalului internaţional, însă predarea armatei autorităţilor sovietice la moarte sigură contravine dreptului internaţional, în sensul că ar fi predată mişcarea de opoziţie. Nimeni însă nu a auzit acest ţipăt, ba majoritatea comandanţilor militari americani au aflat chiar cu uimire despre existenţa a încă nişte ruşi, dar nu sovietici, astfel încât era normal să-i predea sovieticilor, după apartenenţă.

ROA n-a capitulat pur şi simplu în faţa americanilor, ci i-a implorat să primească ei capitularea, numai să-i dea garanţia că nu va fi predată Sovietelor. Şi ofiţerii americani – grade mijlocii – care habar nu aveau ce înseamnă marea politică, ajungeau uneori, din naivitate, să facă promisiuni. (Toate promisiunile acestea au fost pe urmă încălcate, prizonierii au fost înşelaţi.) însă întreaga divizie întâi (11 mai, lângă Plzen) şi aproape şi a 2-a toată, americanii le-au întâmpinat cu un zid înarmat: au refuzat să-i ia prizonieri, au refuzat să-i primească în zona lor: la lalta, Churchill şi Roosevelt au semnat documentul privind repatrierea tuturor cetăţenilor sovietici, în special a militarilor, iar de liberul consimţământ ori de silnicia repatrierii nu s-a pomenit nimic, fiindcă unde s-a mai pomenit pe pământ, în care ţară, ca fiii ei să nu dorească să se întoarcă de bunăvoie? Toată miopia Occidentului s-a condensat în stilourile de la lalta.

Americanii nu i-au primit pe capitulanţi, iar tancurile sovietice parcurgeau ultimii kilometri. Acum rămânea ori să se arunce în lupta cea din urmă, ori… Buniacenko şi Zverev (divizia a 2-a) au dat aceleaşi ordine: nu s-a dat nici o luptă. (Şi acest mod de a proceda este tot în. Spiritul caracterului rus: şi dacă?… Totuşi sunt de-ai noştri… Din povestirile auzite în închisoare cunosc multe asemenea cazuri de predare alor noştri.) La 12 mai, divizia întâi înarmată şi cu efectivul complet a primit, în pădure, ordinul: „Rupeţi rândurile!” S-au îmbrăcat în haine civile, şi-au descusut decoraţiile, şi-au ars actele, s-au împuşcat. Noaptea au început raziile trupelor sovietice. Aproximativ zece. Mii au fost ucişi şi luaţi prizonieri, ceilalţi au răzbit în zona americanilor, dar şi dintre ei o mare parte a fost predată trupelor sovietice, precum cei din divizia a-2-a, din aviaţie, din alte detaşamente separate. Pentru unii şederea în lagărele americane s-a lungit pe multe luni (grupul lui Meandrov). Asta era fie din neglijenţa americanilor, fie li se făcea o aluzie: „împrăştiaţi-vă singuri”, însă îi ţineau şi flămânzi, ca şi nemţii mai înainte, îi şi loveau cu picioarele şi îi băteau cu patul armelor, dar îi păzeau slab. Unii dintre ei au fugit, însă o mare parte au rămas! Încrederea în America? Nu puteau concepe că americanii îi vor trăda? Au rămas să îşi aştepte soarta cumplită, dezbinaţi şi de agitatorii sovietici, şi de autoacuzări, şi de moralul scăzut. Şi grup după grup, generali, ofiţeri, soldaţi, în anii 1945 şi 1946 au fost predaţi spre reprimare Uniunii Sovietice. (La 2 august 1946, ziarelesovietice au publicat comunicatul Colegiului Militar al Tribunalului Suprem privind condamnarea lui Vlasov şi a încă unsprezece dintre apropiaţii lui: moarte prin spânzurătoare.)



Tot în mai 1945, în Austria, un pas la fel de loial (din obişnuita modestie, la noi nu i s-a făcut nici o publicitate) a făcut şi un alt aliat – Anglia: ea a predat comandamentului sovietic corpul de armată al cazacilor (40-45 mii de oameni), care îşi croise drum din Iugoslavia. Această predare a avut un caracter perfid, în spiritul diplomaţiei engleze tradiţionale. Cazacii erau hotărâţi să se bată pe viaţă şi pe moarte ori să plece peste ocean, chiar şi în Paraguay, chiar şi în hidochina, numai să nu se predea vii. Englezii i-au trecut pe cazaci la raţie de hrană intensivă, le-au distribuit echipament englezesc excelent, le-au promis servicii în armata engleză, au organizat chiar parăzi şi treceri în revistă. În felul acesta nu a părut nimic suspect când au propus cazacilor să predea armamentul sub pretextul unificării lui. IM 28 mai, toţi ofiţerii, de la locotenenţi la generali (peste două mii de oameni), au fost convocaţi, separat de soldaţi, în oraşul Judenburg, chipurile la o consfăturie cu feld-mareşalul Alexander privind destinul ulterior al armatei. Pe drum, ofiţerii au fost înşelaţi, puşi sub pază puternică (englezii i-au bătut până la sânge), coloana de autobuze a fost treptat încercuită de tancuri sovietice, apoi, în Judenburg, a intrat într-un semicerc de autodube, lângă care se afla deja escorta cu listele în nună. Nu aveau nici măcar cu ce să se împuşte, ori să se înjunghie, căci toate armele le fuseseră luate. S-au aruncat de la înălţimea viaductului pe stânci şi în apă. Dintre generalii predaţi, majoritatea o formau emigranţii, aliaţii aceloraşi englezi în primul război mondial. În timpul războiului civil, englezii nu izbutiseră să le mulţumească, abia acum le înapoiau datoria, în ultimele zile englezii, tot prin înşelăciune, i-au predat la fel şi pe soldaţii de rând, în trenuri înfăşurate-n reţele de sârmă ghimpată. (La 17 ianuarie 1947 ziarele sovietic^ au publicat comunicatul privind executarea prin spânzurătoare a generalilor de cazaci Piotr Krasnov, Şkuro şi încă alţi câţiva.) între timp sosise din Italia convoiul „Tabăra cazacilor”, numărând treizeci şi cinci de mii de oameni, şi s-a oprit în valea Lienz, pe râul Drava. În tabără erau şi luptători, însă şi mulţi bătrâni, copii şi femei, şi cu toate acestea, nu voiau să se întoarcă pe râurile natale căzăceşti. Însă nu s-au înfiorat inimile englezilor şi nu s-a întunecat raţiunea lor democratică. Comandantul englez, maiorul Davis, al cărui nume va intra acum cu siguranţă cel puţin în istoria Rusiei, copleşitor de amabil ori necruţător – după împrejurări – după ce i-a scos prin înşelăciune pe ofiţeri, a anunţat deschis că la l iunie se va face predarea forţată, l s-a răspuns cu strigăte din mii de piepturi: „Nu ne ducem!” Deasupra lagărului de refugia f i, în biserica de campanie se ţineau slujbe neîntrerupte: slujbe de îngropăciune, deşi erau încă vii!… Englezii au adus tancuri şi soldaţi. Prin megafoane au ordonai tuturor să urce în camioane. Mulţimea cânta slujba de îngropăciune, preoţii ridicau crucile, tinerii au făcut cerc în jurul bătrânilor, femeilor şi copiilor. Englezii loveau cu patul armelor şi cu bâte, îi înhăţau pe oameni şi îi aruncau ca pe nişte baloturi în camioane. La fel procedau şi cu răniţii. Sub presiunea celor care se retrăgeau s-a prăbuşit podiumul pentru preoţi, apoi şi împrejmuirea taberei, mulţimea s-a repezit pe podul de peste Drava, tancurile engleze le-au tăiat calea, unii dintre cazaci s-au aruncat în râu cu familii cu tot, prin împrejurimi, o unitate englezească prindea fugarii şi îi împuşca. (Cimitirul celor ucişi şi striviţi se păstrează în Lienz.) în aceleaşi zile şi la fel de perfid şi necruţător, englezii au predat şi comuniştilor iugoslavi mii de inamici ai regimului lor (pe aliaţii lor din anul 1941!) să fie împuşcaţi şi exterminaţi fără nici o judecată.

Iar Marea Britanie, ţară liberă, cu presă independentă, nici până în ziua de astăzi, nimeni după 25 de ani nu s-a învrednicit să relateze despre această trădare, n-a sunat alarma în societate.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə