Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə25/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   60

(în ţările lor, Roosevelt şi Churchill sunt consideraţi ca etaloane ale înţelepciunii politice, şi, cu timpul, Anglia se poate umple cu monumentele ridicate în memoria marelui bărbat. Nouă însă, în discuţiile purtate în închisorile ruseşti, miopia lor sistematică şi chiar prostia amândurora, ne săreau în ochi în mod izbitor. Cum au putut, pornind din anul 194] până în 1945 să nu asigure nici un fel de garanţii pentru independenţa Europei de Răsărit? Cum au putut, pentru jucăria ridicolă a Berlinului împărţit în patru zone.

— Care va f i pentru ei un călcâi al lui Miile – să cedeze vastele provincii ale Saxoniei şi Thuringiei? Şi ce raţiune militară ori politică a avut pentru ei predarea în mâinile lui Stalin, pentru o moarte sigură a câtorva sule de mii de cetăţeni sovietici, care nu doreau să se predea nici în ruptul capului? Se spune că prin asta au plătit pentru participarea garantată a lui Stalin la războiul japonez. Având deja bomba atomică, îi plăteau lui Stalin ca să nu refuze să ocupe Mancluria, să-l consolideze în China pe Mao-Tzedun, iar într-o jumătate a Coreei pe Kim Ir Sen!… Oare nu este grăitoare mediocritatea planurilor lor politice? Când apoi [-au. Înlăturat pe Mikolajczyk, când au dispărut Benes şi Masaryk’^, când a fost supus blocadei Berlinul, când s-a aprins şi s-a stins Budapesta, când fumega Coreea, iar conservatorii şi-au luat tăplăşiţa de la Suez, oare nici atunci aceia dintre ei care erau înzestraţi cu o memorie remarcabilă nu şi-au amintit măcar episodul cu predarea cazacilor?)

Şi acesta nu a fost decât începutul. Pe întreg parcursul anilor 1946 şi 1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Suedia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos de cele hitleriste. (De pildă, lagărul Wolfsberg: femeilor li se poruncea să se aplece, dar să nu se lase pe vine, şi să laie cu forfecuţa câte un singur fir de iarbă. Când au tăiat unsprezece – să le lege în „snop” cu cel de al doisprezecelea, şi astfel ceasuri în şir’. Că aşa ceva se poate concepe, cu toată tradiţia parlamentară britanică, ne face să ne gândim foarte serios la grosimea obrazului civilizaţiei noastre.) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.

În afară de ROA, spre anul 1945, multe subunităţi ruse continuau să mucegăiască în adâncurile armatei germane, în uniforme care nu se deose-

*Acest lagăr este descris în cartea Ariadnei Delianici Wolfsberg-373. Ea însăşi a fost deţinută acolo. (Cartea a fost tipărită la San-Francisco în tipografia… Russkaia Jizn „-” Viaţa rusă”.) beau de cele ale soldaţilor germani. Ei au încheiat războiul în diferite sectoare şi în diferite maniere.

Cu câteva zile înainte de arestarea mea am nimerit şi eu sub gloanţele ylasoviştilor. Ruşii se aflau şi în zona încercuită de noi din Prusia Orientală. Într-o noapte de la sfârşitul lui ianuarie, una dintre unităţile lor a încercat să efectueze o breşă spre apus, trecând peste dispozitivul nostru în tăcere, fără pregătire de artilerie. Cum nu exista un front compact, ei au pătruns repede şi au prins în cleşte bateria mea de reperaj sonor plasată prea în faţă şi de-abia am izbutit să o scot pe ultimul drum care mai exista. Pe urmă însă m-am întors după maşina lovită şi înainte de revărsatul zorilor i-am văzut adunându-se pe zăpadă în halate de camuflaj şi apoi, brusc, cu strigăte de „ura” s-au aruncat asupra poziţiilor de foc ale divizionului de 152 milimetri lângă Adlig Schwenkitten şi au aruncat peste douăsprezece tunuri grele o ploaie de grenade, fără ca ai noştri să tragă un foc. Sub gloanţele lor trasoare, ultimul nostru grup a alergat trei kilometri prin zăpada virgină până la podul peste pârâul Passarge. Acolo i-au oprit.

Curând am fost arestat, şi, iată, înainte de parada Victoriei şedeam împreună pe priciul de la Butârki, eu trăgeam după ei şi ei după mine din aceeaşi ţigară, şi împreună cu careva căram hârdăul de tablă de şase vedre.

Mulţi „vlasovişti”, ca şi „spionii pentru o oră”, erau tineri, născuţi cam între anii 1915 şi 1922, acea „necunoscută, jună generaţie”, pe care, în numele lui Puşkin, s-a grăbit să o salute agitatul Lunacearski. Majoritatea lor a nimerit în formaţiunile militare pe acelaşi val al întâmplării, pe care în lagărul vecin camarazii lor au nimerit la şcoala de spioni – depindea de agentul de recrutare.

Agenţii de recrutare le explicau în zeflemea – în zeflemea dacă n-ar fi fost adevărat: „Stalin a renunţat la voi!” „Lui Stalin puţin îi pasă de voi!”

Legea sovietică îi scosese în afara sa, înainte ca aceştia să se pună în afara ei.

Şi ei s-au înscris… Unii numai pentru a se smulge din lagărul morţii. Alţii cu gândul de a trece la partizani (şi au trecut, şi pe urmă au luptat la partizani, însă, după criteriul lui Stalin, asta nu le îndulcea câtuşi de puţin condamnarea!), însă erau şi unii pe care îi durea sufletul pentru ruşinosul an Patruzeci şi Unu, acea zguduitoare înfrângere după mulţi ani de lăudăroşenie; iar alţii considerau că primul vinovat pentru aceste lagăre crâncene era Stalin. Şi iată că au vrut să se afle despre ei, despre experienţa lor cumplită: că şi ei sunt crâmpeie ale Rusiei şi doresc să influenţeze asupra viitorului ei, nu să fie jucăria greşelilor altora.

Cuvântul „vlasovist” la noi sună precum cuvântul „scârnăvie”, şi parcă ne murdărim gura numai cu pronunţarea lui, iată de ce nimeni nu îndrăzneşte să rostească două trei propoziţii cu subiectul „vlasovist”.

Dar istoria nu se scrie aşa. Acum, după un sfert de secol, când majoritatea au pierit în lagăre, iar cei care au scăpat teferi îşi trăiesc restul zilelor în Extremul Nord, am vrut să amintesc prin aceste pagini că acest fenomen este destul de neobişnuit pentru istoria mondială: câteva sute de mii de tineri în vârstă de la douăzeci la treizeci de ani să ridice arma împotriva propriei Patrii în alianţă cu cel mai înverşunat duşman al ei. Că, poate, trebuie să stăm şi să cugetăm: cine este mai mare vinovat – acest tineret ori Patria căruntă? Că nu Poţi explica acest fapt printr-o predispoziţie biologică la trădare, că aici trebuie să fie nişte cauze sociale.

Fiindcă un vechi proverb glăsuieşte astfel: caii n-o iau rama de, sătul.

Tabloul ar arăta cam aşa: un câmp pe care cutreieră aiurea nişte cai neîngrijiţi, înnebuniţi de foame.

* în primăvara aceea se mai aflau în celulele închisorilor şi mulţi emigranţi ruşi.

Era aproape ca într-un vis: întoarcerea istoriei dispărute. De mult se terminaseră de scris şi fuseseră închise tomurile războiului civil, problemele lui fuseseră rezolvate, evenimentele lui fuseseră de mult introduse în cronologiile manualelor. Reprezentanţii mişcării albgardiste nu mai erau contemporanii noştri pe pământ, ci doar nişte fantome ale unui trecut dispărut. Emigraţia rusă, împrăştiată mai crunt decât neamurile lui Israel, chiar dacă îşi mai ducea veacul pe undeva, în concepţia noastră sovietică nu puteau fi decât nişte pianişti în restaurante murdare, lachei, spălătorese, cerşetori, morfino-mani, cocainomani, nişte cadavre în descompunere, înainte de războiul din 1941, în ziarele noastre, în marea beletristică, în critica de artă nu găseai nici un indiciu după care să-ţi dai seama (şi maeştrii noştri ghifluiţi nu ne-au ajutat să aflăm) că Diaspora rusească înseamnă o mare lume spirituală, că acolo se dezvolta filosofia rusă, că acolo se află Bulgakov1^, Berdiaev, Frank19, Losski20, că arta rusă cucereşte lumea, acolo se află Rahmaninov21, Şaliapin22, Benois23, Diaghilev24, Pavlova25, corul de cazaci al lui Jarov, se elaborează studii de mare profunzime despre Dostoievski (în vremea aceea, la noi, cu totul anatemizat), că există remarcabilul scriitor Nabokov-Sirin, că mai trăieşte Bunin şi toţi aceşti douăzeci de ani el a continuat să scrie, că se editează reviste de literatură şi artă, se montează spectacole, că asociaţiile emigranţilor (după locul de baştină) ţin congrese, unde răsună limba rusă, şi că emigranţii bărbaţi nu jşi-au pierdut capacitatea de a se însura cu emigrantele femei, iar acestea – de a naşte prunci, deci pe aceia de o vârstă cu noi.

În ţara noastră despre emigranţi s-a format o imagine atât de falsă, încât oamenii sovietici n-ar fi putut crede niciodată că au fost emigranţi care au luptat în Spania, nu de partea lui Franco, ci a republicanilor; că în Franţa, Merejkovski şi Hippius2 „s-au trezit complet izolaţi şi ocoliţi de emigraţia rusă pentru că nu s-au lepădat de Hitler. Şi ca o anecdotă, ba chiar dimpotrivă: Denikin a încercat să se ducă să lupte pentru Uniunea Sovietică împotriva lui Hitler, şi pe Stalin o vreme chiar l-a bătut gândul să -l readucă în ţară (fireşte, nu ca forţă militară, ci ca simbol al unităţii naţionale). Ca şi întregul Occident, tot astfel şi emigraţia rusă după douăzeci şi cinci de ani era lipsită de exprienţa sovietică vie pentru a putea înţelege lucid evenimentele. Tocmai de aceea înlăuntrul emigraţiei a apărut fenomenul de tulburare a minţilor, ca de pildă:” Oare poţi să întinzi mâna unui vlasovist? „(unii -pentru că sunt” întodeauna pentru Rusia „, alţii – pentru că sunt” întodeauna pentru democraţie’), între emigranţii de mai înainte şi cei noi, cei din epoca sovietică, au izbucnit numeroase divergenţe şi neînţelegeri: şi în timpul războiului, la nemţi, şi pe urmă, după război, în lagărele aliaţilor. Este adevărat că s-a alcătuit un corp de infanterie din voluntari emigranţi pentru a fi trimis pe Frontul de Răsărit (cincisprezece mii de oameni), însă nemţii l-au trimis împotriva lui Tito, şi nu au mai mers pe front, şi-au păstrat po/iţia neutră de neamestec, în timpul ocupaţiei Franţei, numeroşi emigranţi ruşi, bătrâni şi tineri, au aderat la mişcarea de Rezistenţă, iar după eliberarea Parisului au năvălit la ambasada sovietică să depună cereri de întoarcere în ţară. Oricum o fi ea, Rusia, tot Rusia rămâne! Aceasta era lozinca lor, şi în felul acesta adevereau că nici înainte n-au minţit când spuneau că o iubesc, (în închisoare, în anii 1945-1946, ei erau aproape fericiţi că aceste gratii şi aceşti gardieni sunt de aici, din Rusia; priveau miraţi cum băieţii sovietici se scărpinau la ceafă: „Spuneţi că de ce dracu ne-am întors? Că n-aveam destul loc în Europa?”)

Insă conform logicii staliniste potrivit căreia trebuia să fie aruncat în lagăr orice om sovietic care a trăit în străinătate, oare cum ar fi putut emigranţii să se sustragă acestei ursite? În Balcani, în Europa Centrală, în Harbin au fost arestaţi îndată după sosirea trupelor sovietice, i-au arestat de acasă ori de pe stradă, ca şi cum ar fi fost vorba de ai noştri. Deocamdată erau luaţi numai bărbaţii şi nu toţi, ci doar aceia care, într-un fel sau altul, se manifestaseră pe plan politic. (Familiile unora au fost aduse mai târziu, sub escortă, la locurile unde urmau să-şi petreacă exilul, iar ale altora au fost lăsate în Bulgaria, în Cehoslovacia.) În Franţa li s-a acordat, cu onoruri şi flori, cetăţenia sovietică, au fost transportaţi în patrie cu tot confortul, iar aici au fost arestaţi. Mult mai încet au mersjucrurile cu emigranţii din Şanhai, oraşul nu ne era la îndemână în anul 1945. Însă aici a venit un împuternicit al guvernului sovietic care a adus la cunoştinţă Decretul Prezidiului Sovietului Suprem: toţi emigranţii au fost iertaţi! Cum să nu crezi? Guvernul nu poate minţi! (Fie că a existat sau nu acest decret în realitate, el, oricum, nu constituia un obstacol pentru Organe.) Emigranţii din Şanhai au fost cuprinşi de entuziasm. Li s-a propus să ia cu ei orice şi în orice cantitate (unii şi-au luat şi automobilele, patriei o să-i folosească), să se stabilească în Uniune acolo unde doresc; şi să lucreze, fireşte, în orice specialiate. Din Şanhai au fost luaţi cu vapoarele. Soarta vapoarelor era diferită: pe unele dintre ele, nu se ştie din ce motiv nu le-au dat nimic de mâncare. O soartă diferită au avut şi după ce au ajuns în portul Nahodka (unul din principalele puncte de transbor-dare ale GULAG-ului). Aproape toţi au fost încărcaţi în garnituri de tren formate din vagoane de marfă, precum deţinuţii, cu diferenţa că nu aveau o escortă prea severă şi câini. Pe unii îi duceau în zone locuite, în oraşe, şi, într-adevăr, pentru doi-trei ani îi lăsau să trăiască în voie. Pe alţii i-au dus direct într-un lagăr, undeva dincolo de Volga, şi i-au descărcat într-o pădure de pe un taluz înalt o dată cu pianele albe. Şi cu jardinierele de Hori. În perioada anilor 1948-1949, re-emigranţii din Extremul Orient care scăpaseră au fost prinşi toţi unul câte unul, şi aruncaţi în lagăre.

Când eram băiat de nouă ani, citeam cu mai mare plăcere cărţuliile albastru; al lui V. V. Şulghin27, care se vindeau în pace la chioşcurile noastre de cărţi, decât pe Jules Verne. Era o voce dintr-o lume atât de neîndoielnic trecută, încât nici cea mai extravagantă fantezie n-ar fi putut presupune că nu vor trece nici douăzeci de ani şi paşii autorului şi ai mei se vor intersecta printr-o invizibilă linie punctată pe coridoarele tăcute ale Marii Lubianka. E drept că nu l-am întâlnit atunci, ci cu douăzeci de ani mai târziu, însă în primăvara anului 1945 am avut timp să-i observ pe mulţi dintre emigranţi, tineri şi bătrâni.

Pe rotmistrul Borşci şi pe colonelul Mariuşkin am avut prilejul să-i cunosc când am fost la vizita medicală, şi înfăţişarea jalnică a corpurilor lor goale, zbârcite, de culoare galben-închis, care nici nu mai erau corpuri, ci nişte moaşte, mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Au fost arestaţi cu cinci minute înainte de mormânt, i-au adus la Moscova, cale de câteva mii de kilometri, şi aici, în anul 1945, în modul cel mai serios cu putinţă au fost anchetaţi cu privire la… Lupta lor împotriva puterii sovietice în anul 1919!

Ne-am obişnuit într-atât cu nedreptăţile acumulate pe parcursul anchetelor judiciare, încât am încetat să le mai observăm gradele. Acest rotmistru şi acest colonel au fost militari activi în armata ţaristă. Aveau amândoi peste patruzeci de ani, iar în armată serveau de peste douăzeci, când telegraful le-a adus vestea că la Petrograd împăratul a fost detronat. Douăzeci de ani ei slujiseră sub puterea jurământului făcut ţarului, acum, cu inima strânsă (şi, poate, mormăind în sinea lor: „Ptiu, piei, drace!”), au jurat Guvernului provizoriu30. Nimeni nu le-a mai propus să mai jure cuiva, pentru că întreaga armată s-a destrămat. Nu le-a plăcut acel regim care le rupea epoleţii şi îi omora pe ofiţeri, şi, în mod firesc, s-au unit cu alţi ofiţeri, ca să lupte împotriva acestui regim. Era firesc ca Armata Roşie să se lupte cu ei şi să-i împingă în mare. Însă, într-o ţară unde există chiar şi numai nişte germeni de gândire juridică, pe ce temeluri să fie judecaţi, şi încă după un sfert de secol? (în tot acest timp ei au trăit ca persoane particulare: Mariuşkin până în clipa arestării, Borşci. E drept, se afla în convoiul cazacilor din Austria, însă nu printre cei înarmaţi, ci printre bătrâni şi femei.)

Cu toate acestea, în anul 1945, în centrul jurisdicţiei noastre, ei au fost acuzaţi de acte având ca scop răsturnarea puterii sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor; de invazie armată a teritoriului sovietic (adică de faptul că nu au plecat neîntârziat din Rusia, care, de la Petrograd, a fost declarată sovietică); de sprijinire a burgheziei internaţionale (pe care ei nici în vis n-o văzuseră); de a se fi aflat în serviciul guvernelor contrarevoluţionare (adică al generalilor, cărora o viaţă întreaga le fuseseră subordonaţi). Şi toate aceste paragrafe (1-2-4-13 ale articolului 58 aparţineau codului penal adoptat… În anul 1926, adică după 6-7 ani de la sfârşitul războiului civil! (Un exemplu clasic şi necinstit de acţiune retroactivă a legii!) în afară de aceasta, articolul al doilea al codului preciza că el se extinde doar asupra cetăţenilor reţinuţi pe teritorul RSFSR. Însă braţul drept al GB-ului se întindea tocmai asupra ne-cetăţenilor, care trăiau în toate ţările Europei şi Asiei’. Cât despre prescripţie – nici nu mai vorbim: referitor la prescripţie, se prevedea cu supleţe că nu se aplică la articolul 58. Prescripţia

*în felul acesta nici un preşedinte african nu poate avea garanţia că peste zece ani noi nu vom emite o lege în virtutea căreia să -l judecăm pentru actele săvârşite în prezent.

Se aplică numai călăilor autohtoni, care au exterminat mult mai mulţi compatrioţi decât au pierit în războiul civil.

Mariuşkin îşi amintea totul foarte clar, povestea cu de-amănuntul despre evacuarea din Novorossii.sk. Borşci însă parcă dăduse în mintea copiilor şi bâiguia eu naivitate cum a prăznuit el Pastele la Lubianka: toată săptămâna Floriilor şi toată Săptămâna Mare a mâncat numai jumătate de raţie, pe cealaltă punând-o deoparte şi schimbând treptat pe cele vechi cu cele proaspete. Astfel, de sărbători acumulase şapte tainuri şi în cele trei zile de Paşti a petrecut grozav!

Faptul că au fost acuzaţi şi judecaţi acum nu dovedeşte nicidecum vinovăţia lor reală chiar în trecut, ci doar răzbunarea statului sovietic pentru că s-au opus comunismului eu un sfert de veac în urmă, deşi de atunci au trăit ca nişte proscrişi fără adăpost şi fără căpătâi.

Colonelul Konstantin Konstantinovici lasevici se deosebea de mumiile acestor emigranţi neputincioşi. Pentru el lupta împotriva bolşevismului nu s-a sfârşit o dată cu războiul civil. Cu ce putea el lupta acolo, unde şi cum – nu mi-a povestit. Dar sentimentul că şi acum se află la datorie nu îl părăsise nici în celulă. În harababura de noţiuni, de puncte de vedere care urmau linii confuze sau frânte, cum era în capul celor mai mulţi dintre noi, el avea, în mod cert, o concepţie clară şi precisă despre lumea încojurătoare, iar poziţia clară de viaţă conferea corpului său tărie, supleţe şi energie permanentă. Nu avea mai puţin de şaizeci de ani, avea capul complet chel, fără un fir de păr, ancheta lui luase siârşit (aştepta sentinţa, ca şi noi toţi) şi, fireşte, nu primea nici un ajutor de nicăieri, cu toate acestea îşi păstrase o piele tânără, rozalie, din toată celula numai el făcea dimineaţa gimnastică de înviorare şi se stropea cu apă rece de la robinet (noi, toţi ceilalţi ne păstram caloriile ce le căpătăm din raţia închisorii). El nu pierdea timpul, când trecerea dintre pricluri se elibera, îşi începea plimbarea, cu paşi apăsaţi, cu profil statuar, cu mâinile încrucişate la piept, cu ochii lui tineri şi limpezi privind dincolo de pereţi.

Şi tocmai pentru că noi toţi ne miram de ceea ce se petrecea cu noi, iar pentru el nimic din ceea ce ne înconjura nu era contrar aşteptărilor lui, el era absolut singur în celulă.

Comportamentul lui din închisoare l-am evaluat peste un an: mă aflam din nou la Butârki şi într-una din aceleaşi şaptezeci de celule am întâlnit camarazi mai tineri de-ai lui lasevici, condamnaţi pentru aceleaşi fapte, care îşi primiseră sentinţa de zece şi cincisprezece ani. Nu ştiu cum se făcea că ei se aflau în posesia textului sentinţei, bătut la maşină pe foiţă, în capul listei figura lasevici, sentinţa lui: condamnat la moarte. Iată dar ce vedea, ce prevedea el serutând cu privirea dincolo de pereţi cu ochii lui ce nu îmbă-trâniseră, măsurând celula de la masă la uşă şi îndărăt! Dar conştiinţa non-rcgretului pentru că a rămas fidel drumului pe care şi l-a ales în viaţă îi dădea o forţă neobişnuită.

Printre emigranţi se alia şi leatul meu Igor Tronko. Mă împrietenisem cu el. Amândoi eram vlăguiţi, veştejiţi, doar pielea şi osul, o piele galben-cenuşie (într-adevăr, de ce om fi rezistat atât de puţin? Cred că din pricina tulburării morale), slabi, lungi, clătinaţi de rafalele vântului de vară în curtea de plimbare de la Butârki, păşeam unul lângă celălalt cu mers precaut de bătrâni şi discutam de vieţile noastre, vieţi paralele. Ne născuserăm amândoi în acelaşi an, în sudul Rusiei, încă mai sugeam la sânul mamei când soarta a căutat în sacul ei jerpelit şi mi-a dat mie un pai scurt, iar lui unul lung. Şi iată că ghemul vieţii lui a fost azvârlit peste mări, cu toate că tatăl lui „albgardistul” nu era decât un simplu telegrafist fără nici un fel de avere.

Pentru mine era extrem de interesant ca prin viaţa lui să-mi pot reprezenta întreaga generaţie a compatrioţilor mei care au ajuns în emigraţie. Ei au crescut cu o bună supraveghere părintească în condiţii foarte modeste, chiar sărăcăcioase. Au primit o educaţie excelentă şi în măsura posibilităţilor, o bună instrucţie. Au crescut fără să cunoască teama şi persecuţia, deşi o oarecare apăsare a organizaţiilor albgardiste plutea deasupra lor până se maturizau. Au crescut fără să fie atinşi de viciile secolului de care suferea întregul tineret european (atitudinea frivolă faţă de viaţă, dezinteresul faţă de profunzimea gândurilor, viaţa destrăbălată, criminalitatea sporită). Aceasta pentru că ei au crescut într-un fel la umbra nenorocirii de neuitat a familiilor lor. În toate ţările unde au crescut, doar Rusia era patria lor. Educaţia lor spirituală se făcea pe baza literaturii ruse, cu atât mai iubită, cu cât patria încetase să mai existe o dată cu ea, cu cât în spatele ei patria lor primară încetase să mai aibă o existenţă fizică. Slova tipărită le era accesibilă într-o proporţie mult mai largă decât nouă, însă tocmai publicaţiile sovietice ajungeau rar la ei, şi acest neajuns îl resimţcau tot mai acut, li se părea că tocmai din această cauză nu pot să înţeleagă esenţialul, ceea ce era mai nobil şi mai frumos, despre Rusia Sovietică, iar ceea ce ajungea la ei erau numai deformări, minciună, lucruri incomplete. Reprezentările lor despre adevărata noastră viaţă erau foarte palide, însă dorul de patrie era atât de mare, încât, dacă în 1941 ar fi fost chemaţi, ar fi dat năvală cu toţii în Armata Roşie, şi pentru ei ar fi fost chiar mai plăcut să moară, decât să supravieţuiască. La douăzeci şi cinci -douăzeci şi şapte de ani, acest tineret avea punctul său de vedere şi îl apăra cu fermitate. Astfel, toţi cei din grupul lui Igor se pronunţau împotriva apriorismului. Ei susţineau că, neîmpărţind cu patria toate dificultăţile complexe ale deceniilor trecute, nimeni nu are dreptul să hotărască aprioric ceva legat de viitorul Rusiei, nici măcar să propună ceva, ci doar să meargă şi să-şi pună toate forţele în slujba a ceea ce va hotărî poporul.

Multă vreme am stat întinşi unul lângă altul pe priciul de lemn. Pătrundeam cât puteam în lumea lui, şi această întâlnire mi-a revelat (pe urmă altele mi-au confirmat) ideea că scurgerea unei părţi importante a forţelor spirituale, care a avut loc în timpul războiului civil, a dus cu ea o mare şi importantă ramură a culturii ruse. Şi toţi cei care o iubesc cu adevărat vor năzui spre unirea celor două ramuri: cea din metropolă şi cea din emigraţie. Numai atunci ea va atinge întreaga plenitudine, numai atunci va descoperi capacitatea de a se dezvolta fără prejudicii.

Visez să apuc şi eu ziua aceea.

Slab este omul, slab. În final, şi cei mai îndărătnici dintre noi doreau în primăvara aceea să fie iertaţi. Circula următoarea glumă: „Inculpat, ultimul dumitale cuvânt!” – „Vă rog să mă trimiteţi unde vreţi, însă acolo să fie puterea sovietică! Şi să fie soare!” Nu eram ameninţaţi să fim privaţi de soare… Nimeni nu dorea să ajungă dincolo de Cercul Polar, unde îi aştepta scorbutul şi distrofia. Şi nu ştiu cum se explică circulaţia tot mai intensă prin celule a legendei despre Altai. Acei puţini care au fost cândva acolo, dar mai ales cei care n-au fost, vânturau colegilor de celulă visuri feerice; ce meleaguri încântătoare sunt în Altai! Şi vastele întinderi siberiene, şi clima blândă! Râuri de miere cu maluri de turtă dulce. Stepă şi munţi. Turme de oi, vânat, peşte. Sate bogate cu oameni mulţi…

Oare visurile deţinuţilor nu reluau vechile visuri despre Altai ale ţăranilor? În Altai se aflau aşa-numitele pământuri ale Cabinetului Majestăţii Sale, iată de ce multă vreme a fost închis pentru colonizare, spre deosebire de restul Siberiei. Insă tocmai aici doreau ţăranii să se instaleze (şi se instalau). Oare nu aici îţi are obârşia această legendă stăruitoare?


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə