Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə27/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   60

Din păcate, nu ne va reveni nouă misiunea de a scrie istoria captivantă a acestui Organ. Oare mereu, de la începutul existenţei sale, Troica GPU-ului, în condamnările sale în contumacie, a avut dreptul să dea şi pedeapsa cu moartea (precum cunoscutului prinţ-cadet Pavel Dolgoruki2 în 1927, precum lui Palcinski, von Meck şi Veliciko în 1929). Oare troicile erau folosite doar în cazul când nu existau probe suficiente, dar individul era neîndoielnic socialmente periculos? Sau şvân alte cazuri? Şi pe urmă, în 1934, când s-a petrecut trista rebotezare a OGPU-ului în NKVD, cum a început Troica din Capitală să se cheme Comisie Specială, iar troicile din regiuni – colegii speciale ale tribunalelor regionale, alcătuite adică din cei trei reprezentanţi permanenţi, fără asesori populari şi întotdeauna închise. Iar din vara lui 1937, în regiunile şi în republicile autonome au mai adăugat nişte troici, alcătuite din secretarul comitetului regional de partid, şeful NKVD-ului regional şi procurorul regiunii. (Iar deasupra tuturor acestor troici noi se afla un Duo la Moscova, format din comisarul poporului pentru afacerile interne şi procurorul general al URSS. Trebuie să fiţi de acord că ar fi fost nepoliticos ca losif Vissarionovici să fie al treilea!) însă de la sfârşitul anului 1938 nu ştiu cum au dispărut pe neobservate şi troicile, şi acest Duo (căci şi Nikolai Ejov fusese ras), dar s-a consolidat draga noastră OSO, care şi-a însuşit dreptul de a condamna în contumacie şi fără judecată, mai întâi până la zece ani, apoi mai sus şi pe urmă chiar la moarte. Şi a prosperat drăguţa OSO până hăt în anul 1953, când s-a retras şi Beria, binefăcătorul nostru.

A existat timp de nouăsprezece ani, însă dacă vei întreba: care dintre marii şi mândrii noştri activişti au făcut parte din ea; de câte ori se întruneau şi cât de lungi le erau şedinţele; cu ceai ori fără ceai şi ce se mai servea la ceai; şi cum decurgea această deliberare, discutau ori nici nu discutau între ci… Nu noi o să scriem această istorie, fiindcă nu ştim… Ştim doar din auzite că esenţa ei era constituită dântr-o triadă, şi cu toate că astăzi ne este imposibil să-i numim pe membrii ei plini de râvnă, sunt cunoscute însă cele trei organe care îşi aveau acolo delegaţii lor permanenţi: comitetul central al partidului, MVD-ul şi procuratura, însă nu ar fi de mirare dacă vreodată vom afla că n-au existat nici un fel de şedinţe deliberative ale OSO, ci doar un birou cu dactilografe experimentate, care compuneau extrase din procese-ver-bale inexistente, şi un şef de birou care le dirija pe dactilografe. Nu încape vorbă însă că dactilografe au existat negreşit, pentru asta garantăm!

Fără să fie pomenită undeva, nici în constituţie, nici în cod, OSO, însă, s-a dovedit cea mai avantajoasă maşină de tocat: deloc îndărătnică, nepretenţioasă şi care nu avea nevoie să fie unsă cu legi. Codul era de-sine-stătător şi

*Volumul De la închisori la instituţiile de reeducare, Ed. „Sovetskoe zakonodatel-stvo”, Moscova, 1934.

OSO, de asemenea, se învârtea uşor fără toate cele două sute cinci articole ale lui. Iară să le folosească şi fără să le amintească.

Deţinuţilor din lagăr le plăcea să glumească: De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, dar cere… Comisia Specială.

Fireşte, pentru mai multă comoditate, avea şi ea nevoie de un cod uzual, însă în acest scop ea şi-a elaborat singură articole-siglă, care înlesneau foarte mult lucrul (nu trebuie să-ţi baţi capul să potriveşti totul în conformitate cu formulările Codului), iar ca număr erau accesibile memoriei unui copil (o parte dintre ele le-am mai amintit):

— AŞA – Agitaţie Antisovietică;

— NPGG – Trecerea Ilegală a Frontierei de Stat;

— KRD – Activitate Contrarevoluţionară;

— KRTD – Activitate Contrarevoluţionară Troţkistă (această insignifiantă literă „t” făcea foarte dificilă viaţa în lagăr a unui zek);

— PŞ – Suspectară de Spionaj (dacă spionajul depăşea limitele suspectării, cazul era trimis la tribunal):

— SVPŞ – Relaţii care conduc (!) la Suspectarea de Spionaj; > – KRM – Gândire Contrarevoluţionară; ’ – VAS – Stare de Spirit Antisovietică; ’ – SOE – Element Socialmente Periculos; – SVE – Element Socialmente Dăunător;

— PD – Activitate Criminală (se acorda cu uşurinţă foştilor deţinuţi în lagăr când nu se mai găsea altceva); şi, în sfârşit, foarte cuprinzătorul

— CIS – Membru de Familie (al unui condamnat în virtutea vreuneia din siglele precedente).

* Să nu uităm că aceste sigle nu erau distribuite în mod uniform pe oameni şi ani, ci, aidoma articolelor Codului şi paragrafelor Decretelor, se manifestau ca nişte epidemii instantanee.

Şi încă o menţiune: OSO nu pretindea câtuşi de puţin că dă omului un verdict! Ea nu dădea verdicte! Ea aplica o sancţiune administrativă, şi nimic mai^mult. Era deci firesc să aibă libertate juridică.

Însă deşi sancţiunea nu avea pretenţia să devină o sentinţă judiciară, ea putea ajunge până la douăzeci şi cinci de ani, pedeapsa cu moartea şi să includă:

— Privarea de titluri şi decoraţii;

— Confiscarea întregii averi;

— Detenţiune cu regim de celulă;

— Suprimarea dreptului la corespsondenţă, şi omul dispărea de pe faţa pământului mult mai sigur decât printr-o primitivă sentinţă judiciară.

Încă un avantaj important al OSO era acela că hotărârilc ei nu puteau fi contestate, nu aveai unde să te plângi: nu exista nici o instanţă, fie ca superioară ori inferioară. Era subordonată doar ministerului afacerilor interne, lui Stalin şi Satanei.

O mare calitate a OSO era şi rapiditatea, ale cărei limite erau impuse numai de tehnicii dactilografiei.

În sfârşit, OSO nu avea câtuşi de puţin nevoie să -l vadă pe inculpat la faţă (în felul acesta descongestiona transportul interpenitenciar), dar nu numai atât – nici măcar nu-i cerea fotografia, în perioadele de mare aglomeraţie a închisorilor oferea şi avantajul că deţinutul, când ancheta s-a încheiat, putea să nu mai ocupe un loc pe pardoseala închisorii, să nu mai mănânce pâinea degeaba, ci să fie trimis numaidecât în lagăr şi să muncească cinstit Putea să citească şi mai târziu copia extrasului.

În cazurile privilegiate, deţinuţii erau descărcaţi din vagoane în gara de destinaţie; chiar acolo, lângă terasament, li se ordona să îngenuncheze (asta ca să nu fugă, însă părea că pentru a-şi face rugăciunea către OSO) şi numaidecât li se citeau condamnările. Se întâmpla şi altfel: convoaiele deţinuţilor care soseau la Pereborî în 1938, nu ştiau nici articolele în temeiul cărora fuseseră condamnaţi, nici sentinţele, însă conţopistul care îi aştepta ştia şi îi găsea repede în liste: SVE – cinci ani!

Alţii însă lucrau multe luni în lagăr fără să-şi cunoască verdictele. Când a venit sorocul (povesteşte I. Dobriak) au fost aliniaţi în mod festiv, nu oricând, ci în ziua de l mai 1938, când fluturau steagurile roşii, şi li s-a adus la cunoştinţă condamnările hotărâte de troica pentru regiunea Stalino: de la zece la douăzeci de ani fiecăruia. Iar şeful meu de brigadă din lagăr, Sinebriuhov, în acelaşi an 1938, laolaltă cu un eşalon întreg de necondamnaţi, a fost trimis din Celiabinssk la Cerepoveţ. Lunile treceau, zeki lucrau. Brusc, iarna, într-o zi de duminică (observaţi ce zile erau alese, oare OSO câştiga ceva din asta’?), pe un ger de crăpau pietrele, au fost scoşi în curte, aliniaţi, a apărut un locotenent de curând sosit, s-a prezentat, spunându-le că a fost trimis să le aducă la cunoştinţă hotărârile OSO. Însă băiatul s-a dovedit cumsecade şi, uitându-se la încălţaturile lor prăpădite şi la soarele parcă înconjurat de stâlpi îngheţaţi, a spus:

— De altfel, băieţii, ce să mai îngheţaţi aici? Ştiţi, OSO v-a dat la toţi câte zece ani, foarte rar cui i-a dat opt. Aţi înţeles? Rupeţi raidurile!…

Dar la ce mai era nevoie de tribunale, când Comisia Specială prezenta un automatism atât de franc? Ce nevoie mai este de tramvaiul cu cai, când există tramvaiul modern, silenţios, din care nu poţi sări? Ca să le dea şi judecătorilor o pâine?

Poate că pur şi simplu este jenant ca statul să nu aibă deloc tribunale, în anul 1919, cel de al VlII-lea congres al partidului a înscris în programul său: să se depună eforturi pentru ca ţoală populaţia muncitoare să fie atrasă la îndeplinirea atribuţiilor judiciare. Pe „toată’ n-au izbutit s-o atragă, fiindcă justiţia este o treabă delicată, şi încă nu ramaserăm fără tribunale!

De alminteri, tribunalele noastre politice – colegiile speciale ale tribunalelor regionale, tribunalele militare ale districtelor şi apoi toate tribunalele supreme – toate tind să urmeze exemplul OSO, nici ele nu s-au împotmolit în proceduri judiciare publice şi în susţineri ale părţilor.

Prima şi principala lor trăsătură este caracterul uşilor închise. Recurg la şedinţele cu uşile închise pentru comoditatea lor.

Noi ne-am obişnuit într-atât cu faptul că milioane şi milioane de oameni sunt condamnaţi în şedinţe închise, ne-am familiarizat într-atât cu aceste lucruri, încât un fiu cu mintea tulburată, un frate ori un nepot îţi trânteşte cu convingere: „Dar cum ai fi vrut? Cazul lui interesează… Vor afla duşmanii! Nu se poate…”

Astfel, temându-ne că „vor alia duşmanii”, ne vârâm capul între genunchi. Cine, în afara şoarecilor de bibliotecă, îşi mai aminteşte acum la noi că lui Karakozov3, care a tras în ţar, [s-a dat un apărător? Că Jeliabov4 şi întreg guvernul de la Narodnaia Volia^au fost judecaţi în public, fără să-i fie cuiva teamă „că vor alia turcii”? Că Vera Zasulici6, care a tras, dacă am traduce în termenii de astăzi, în şeful direcţiei din Moscova al afacerilor interne (şi pe care l-a rănit aproape mortal, nu l-a nimerit cum trebuie, căci a tras cu un glonţ pentru urşi), nu doar că nu a fost suprimată în camerele de tortură, nu doar că nu a fost judecată cu uşile închise, dar, într-un proces public, a fost achitată de juraţi (nu de o troică): şi, aclamată de mulţime, a plecat cu trăsura?

Prin aceste comparaţii nu vreau să spun că odinioară, în Rusia, a existat o justiţie perfectă. De bună seamă că o justiţie destoinică este rodul cel mai târziu al celei mai mature societăţi, ori este necesar un rege Solomon. Vladimir Dahl menţionează că în Rusia dinaintea reformei „nu exista nici un proverb care să laude organele de justiţie!” Asta înseamnă ceva. Nu s-a compus nici un proverb de laudă nici pentru şeful zemstvei. Totuşi reforma judiciară din anul 1864 a îndreptat măcar partea urbană a societăţii noastre pe drumul ce ducea spre modelele engleze.

Spunând toate acestea, nu uit nici opiniile lui Dostoievski, îndreptate împotriva curţilor noastre cu juri (Jurnalul scriitorului). Aceste opinii se refereau la abuzul de elocinţă („Domnilor juraţi! Ce femeie ar mai fi dânsa dacă nu şi-ar fi înjunghiat rivala?… Domnilor juraţi! Cine dintre dumneavoastră n-ar fi aruncat pruncul pe fereastră…?”), la faptul că, la juraţi, un impuls de o clipă, poate precumpăni asupra răspunderii civice „, însă Dostoievski nu se temea de ceea ce ar fi trebuit să se teamă! El considera că procesul cu public este o cucerire pentru eternitate!… (Care dintre contemporanii lui ar fi putut crede în existenţa OSO…?) în altă parte scrie, de asemenea, că” mai bine să greşeşti prin clemenţă, decât prin osândă”. O, da, da!

Abuzul de elocinţă nu este doar o meteahnă a unui sistem judiciar în devenire, dar, pe un plan mai larg, şi al unei democraţii maturizate (maturizate, dar care a reuşit să-şi uite obiectivele morale). Tot Anglia ne oferă

*În prezent, uneori, observăm acest lucru în Occident şi nu putem spune că suntem încântaţi. Tocmai de acest lucru se temea Dostoievski. Depăşind mult cu spiritul viaţa noastră de atunci., Exemple: pentru a obţine un avantaj pentru partidul său, liderul opoziţiei nu se sfieşte să impute guvernului o situaţie mai rea decât este în realitate.

Abuzul de eiocinţă este un rău. Ce cuvânt însă poate fi folosit pentru abuzurile uşilor închise? Dostoievski visa la un sistem judiciar în care procurorul va expune toate cele necesare pentru apărarea inculpatului. Dar câtc secole mai trebuie să aşteptăm? Deocamdată, experienţa noastră socială ne-a îmbogăţit incomensurabil cu astfel de avocaţi care îl acuză pe inculpat („ca om sovietic cinstit, ca patriot adevărat, nu pot să nu simt un sentiment de repulsie, examinând aceste fărădelegi…”).

Ce bine este însă într-o şedinţă cu uşile închise! Nu ai nevoie de robă, poţi să-ţi sufleci şi mânecile. Ce uşor merge treaba! Nici microfoane, nici corespondenţi de presă, nici public. (Ba nu, public există, dar este format din anchetatori. De pildă, la tribunalul regional din Leningrad, veneau ziua să vadă cum se comportă elevii lor, iar noaptea vizitau în temniţă pe cei care trebuiau îndrumaţi spre bine.) „

Cea de a doua trăsătură importantă a tribunalelor noastre politice este precizia în muncă. Adică predeterminarea condamnărilor.

Aceeaşi culegere De la închisori la instituţiile de reeducare ne furnizează material: predeterminarea condamnărilor este o treabă veche, şi în perioada 1924-1929 verdictele tribunalelor erau reglementate de considerente economico-administrative unitare, începând din anul 1924, din pricina şomajului, tribunalele din ţară au micşorat numărul condamnărilor la reeducare prin muncă fără detenţie (deţinutul rămâne la domiciliu) şi au înmulţit condamnările la detenţie pe termen scurt (fireşte, aceasta se referea la deţinuţii de drept comun). Din această cauză s-ci produs aglomerarea închisorilor cu condamnaţii pe termen scurt (până la şase luni, şi utilizarea lor insuficientă în coloniile de munca. La începutul anului 1929, Comisariatul Poporului pentru Justiţie, prin circulara nr. 5, a înfierat sistemul condamnărilor pe termen scurt, iar ia 6 noiembrie 1929 (în ajunul celei de a douăsprezecea aniversări a Revoluţiei din Octombrie şi o dată cu începutul construirii socialismului), prin hotărârea Comitetului Executiv Central şi a Sovnarkomului, s-a interzis pur şi simplu să se mai acorde pedepse sub un an!

Judecătorul ştie dinainte – fie din dosarul tău concret, fie din instrucţiuni generale – ce condamnare este de dorit. (De obicei, în sala de judecată, există şi telefon!) După exemplul OSO, există chiar şi sentinţe dinainte dactilografiate, pe urmă se adaugă doar numele cu mâna. Şi dacă vreun Strahovici oarecare va striga în timpul procesului: „Da nu puteam să fiu recurtat de Ignatovski când aveam numai zece ani!”, preşedintele completului de judecată striga numaidccât la el: „Să nu calomniezi serviciul sovietic de informaţii!” Totul este hotărât dinainte: pentru întreg grupul lui Ignatovski – moartea, în grup fusese amestecat din întâmplare un oarecare Lipov: nimeni din grup nu-l cunoştea, şi nici el nu cunoştea pe nimeni. Bine, atunci lui Lipov zece ani î

*Grupul lui Ci-n.

Ah, cât de mult uşurează predeterminarea sentinţelor viaţa spinoasă a judecătorului! Aceasta nu este o uşurare a minţii – trebuie să gândeşti, ci mai degrabă o uşurare morală: nu te mai chinui că o să greşeşti sentinţa şi o să-i laşi orlaui pe proprii tăi copii. Chiar şi pe un judecător şi ucigaş zelos ca Ulrich7 – ce condamnare la moarte importanţă nu a fost rostită de gura lui?

— Predeterminarea îl predispune la blajinătate, în anul 1945, de pildă, Colegiul Militar cercetează cazul „separatiştilor estoni”. Preşedintele este blajinul Ulrich cel scund şi robust. El nu scapă nici un prilej ca să glumească nu doar cu colegii, dar şi cu deţinuţii (iată ce înseamnă omenia, o trăsătură nouă, unde s-a mai pomenit?). Aflând că Susi este avocat, i-a spus zâmbind: „Iată că v-a prins bine profesia dumneavoastră!” De fapt, ce au de împărţit? De ce să se înfurie? Judecata se desfăşoară după un program plăcut: la masa judecătorilor se fumează, în momentul cel mai plăcut – o bună pauză de prânz. Apoi vine seara, trebuie să meargă să delibereze. Dar cine deliberează noaptea? Deţinuţii au fost lăsaţi să stea în sală toată noaptea, iar ei au plecat pe la casele lor. A doua zi, la nouă dimineaţa, au venit proaspeţi, bărbieriţi: „Ridicaţi-vă! Soseşte curtea!” Şi tuturor – câte zece ani.

În sfârşit, cea de a treia trăsătură a tribunalelor noastre este dialectica (înainte erau comparate cam grosolan cu „un proţap, îl îndrepţi în direcţia în care vrei să mergi”). Codul nu trebuie să fie o piatră de neclintit în calea judecătorului. Articolele codului au o vârstă de zece, cincisprezece, douăzeci de ani, viaţa lor trece repede şi, cum spunea Faust: Lumea se schimbă-ntruna, se duce înainte, Iar eu să~mi calc cuvântul nu cutez?

Toate articolele au fost năpădite de interpretări, indicaţii, instrucţiuni. Dacă fapta inculpatului nu se regăseşte în cod, el mai poate fi judecat:

— Prin analaogie (câte posibilităţi!);

— Pur şi simplu, pentru originea socială (7-35, apartenenţa la un mediu social periculos);

— Pentru legături cu persoane periculoase* (iată ce câmp larg de desfăşurare! Ce persoană este periculoasă şi în ce constau relaţiile numai

; judecătorul ştie!).

Numai că nu trebuie să cauţi nod în papură legilor emise.

La 13 ianuarie 1950, de pildă, a ieşit decretul privind restabilirea pedepsei cu moartea (se poate crede că din subsolurile lui Beria ea nici nu a ieşit vreodată). El glăsuia: pot fi executaţi diversioniştii şi atentatorii. Ce înseamnă asta? Nu se spune. Lui losif Vissarionovici nu-i place să spună lucrurilor pe nume, ci doar să facă aluzii. Aici intră oare doar cei care aruncă în aer şinele de cale ferată cu dinamită? Nu scrie. „Diversionist” sau sabotor ştim mai de mult că este acela care produce marfă de proastă calitate. Dar atentatorii cine

*Acest lucru nu l-am ştiut, despre aşa ceva am citit într-un număr diii ziarul „Izvestia” din iulie 1957.

sunt? De exemplu, dacă un ins discută în tramvai, a atentat la autoritatea guvernului? Sau, dacă o fată s-a măritat cu un străin, asta însemană că a atentat la măreţia patriei noastre…?

Dar nu judecătorul este cel care judeca, el doar primeşte leafă. Instrucţiunile judecă! Instrucţiunile din anul 1937: zece ani, douăzeci de ani, moarte prin împuşcare. Instucţiunile anului 1943: douăzeci de ani de ocnă, moarte prin spânzurătoare. Instrucţiunile din 1945: tuturor, fără excepţie, zece ani plus cinci ani privare de drepturi (forţă de muncă pentru trei cincinale)*. Instrucţiunile lui 1949: tuturor douăzeci şi cinci fără excepţie. (Şi astfel, un spion adevărat – Sehulz, Berlin 1948 – a fost condamnat doar la zece ani, în timp de Glinther Waschkau – douăzeci şi cinci. Pentru că el venise cu valul anului 1949.)

Maşina ştanpilează. Odată arestat, eşti lipsit de toate drepturile chiar de când ţi se taie nasturii în pragul GB-ului şi n-ai cum să eviţi condamnarea. Şi lucrătorii din justiţie s-ati obişnuit într-atât cu aceasta, încât în anul J 958 s-au făcut de râs: au publicat în ziare proiectul noilor Baze ale procedurii penale în URSS, uitând să introducă un paragraf privind o eventuală sentinţă de achitare! Ziarul guvernamental („Izvestia”, 10 septembrie 1958) i-a mustrat cu blândcţc: „Se poate crea impresia că tribunalele noastre nu pronunţă decât sentinţe de condamnare”.

Dar să ne punem în locul juriştilor: de ce. De fapt, tribunalul trebuie să aibă două soluţii, când alegerile generale se fac cu un singur candidat? Păi sentinţa de achitare este o absurditate din punct de vedere economic! Căci asta înseamnă că şi informatorii, şi agenţii operativi, şi anchetatorii, şi procurorii, şi gardienii, şi soldaţii din escortă au lucrat în van!

Iată un exemplu tipic de cum lucrează un tribunal, în anul 1941, secţiile cekiste operative ale trupelor noastre inactive, staţionate în Mongolia, trebuiau să manifeste vigilenţă şi să dea dovadă de spirit activ. Felcerul militar Lozovski, căruia nu ştiu ce femeie îi dăduse motive să fie gelos pe locotenentul Pavcl Ciulpeniov, şi-a dat seama de acest lucru. Odată, când erau între patru ochi, i-a pus lui Ciulpeniov trei întrebări: 1. Ce crezi, de ce ne retragem din fafa nemţilor? (Ciulpeniov: Au tehnică mai multă şi au făcut mobilizarea din timp. Lozovski: Nu, asta-i manevră, noi îi ademenim.) 2. Crezi în ajutorul aliaţilor? (Ciulpeniov: Cred că ne vor ajuta, dar nu dezinteresat Lozovski: Ne vor înşela, nu ne vor ajuta câtuşi de puţin.) 3. De ce l-au trimis pe Varoşilov să comande Frontul de Nord-Vest?

Ciulpeniov a răspuns şi a uitat. Dar Lozovski a făcut un denunţ. Ciulpeniov este chemat la secţia politică a diviziei şi exclus din comsomol:’ pentru stare de spirit defetistă, pentru elogierea tehnicii de luptă a nemţilor, pentru desconsiderarea strategiei comandamentului nostru. Cu acest prilej, cel mai înfocat perorează organizatorul de comsomol Kaliaghin (la Halhin-Gol a

*Babaev. E adevărat – un drept comun, le-a’stricat: Puteai să-mi puneţi botniţă şi trei sute de ani de-acum încolo! Piuă la moarte n-o să ridic nana pentru voi, binefăcătorilor! „(Aici,” botniţă” – privare de drepturi politice.)

Dat dovadă de laşitate, fiind şi Ciulpeniov de faţă, şi acum profită de ocazie ca să-şi îndepărteze martorul).

Arestarea. O singură confruntare cu Lozovski. Anchetatorul nici nu aduce în discuţie convorbirea lor anterioară. Doar o întrebare: îl cunoaşteţi pe acest om?

— Da.

— Martor, puteţi să plecaţi. (Anchetatorul se teme că acuzarea ar putea să eşueze.) „



Doborât de şederea, timp de o lună, într-o groapă, Ciulpeniov compare în faţa tribunalului diziviei 36 motorizate. Sunt prezenţi: Lebedev, comisarul diviziei, şi şeful secţiei politice Slesarev. Martorul Lozovski nici nu a fost chemat la judecată. (Totuşi, pentru legalizarera falselor mărturii, după proces, vor lua semnături şi de la Lozovski, şi de la comisarul Serioghin.) întrebările tribunalului: Aţi avut o discuţie cu Lozovski? Ce v-a întrebat? Ce i-aţi răspuns? Ciulpeniov răspunde cu sinceritate, el încă nu vede cu ce ar fi vinovat. „Dar mulţi discută!” exclamă el cu naivitate. Tribunalul reacţionează promt: „Cine anume? Numiţi-i”. Dar Ciulpeniov nu este din rasa lor! I se acordă ultimul cuvânt. „Rog tribunalul să verifice încă o dată patriotismul meu, să-mi dea o misiune, care se poate sfârşi cu moartea!” Şi adaugă voinicul cel naiv: „Mie şi celui care m-a ponegrit, amândurora!”

A, nu, aceste apucături cavalereşti avem sarcina să le stârpim în popor. Lozovski trebuie să ne dea doctorii, Serioghin trebuie să se ocupe de educţia soldaţilor*. Parcă important este dacă tu mori sau nu mori? Important este că noi am stat de strajă. Judecătorii au ieşit, au fumat o ţigară, s-au întors: zece ani plus trei privare de drepturi civile.

Astfel de procese, în fiecare divizie, n-au fost doar zece în toţi anii de război (altfel costa cam scump întreţinerea unui tribunal). Câte divizii sunt în total – poate să socotească cititorul.

Şedinţele tribunalelor se aseamănă între ele deprimant de mult. Deprimant de serbezi şi insensibili sunt judecătorii, ca nişte mănuşi de cauciuc. Sentinţele vin pe bandă rulantă.

Toţi au mină serioasă, dar îşi dau seama că totul este o mascaradă, şi cel mai clar – bărbaţii din escortă, oameni simpli. La închisoarea de tranzit din Novosibirsk, în 1945, şeful escortei preia deţinuţii, făcând apelul pe articolele unde erau încadraţi. „Cutare, 58 -l a, douăzeci şi cinci de ani”. Şeful escortei se interesează: „Pentru ce ţi i-au dat?” „Pentru nimic”. „Braşoave. Pentru nimic se dau zece!”

Când tribunalul se grăbeşte, „deliberarea” nu durează mai mult de un minut, cât a intra şi a ieşi. Când ziua de lucru a tribunalului se prelungeşte la şaisprezece ore, prin uşa camerei pentru deliberări se vede o masă încărcată, platouri cu fructe. Dacă nu se grăbesc prea tare, le place să citească sentinţa, imprimând un efect psihologic:„…Să fie condamnat la pedeapsa capitală…!”

*Lozovski este acum candidat în ştiinţe medicale, locuieşte la Moscova şi îi merge bine. Ciulpeniov este şofer de troleibuz.

*Serioghin Viktor Andreevici se află în prezent la Moscova, lucrează la o unitate de servicii comunale de pe lângă Sovietul din Moscova Trăieşte bine.

Pauză. Judecătorii îl privesc pe osândât în ochi: interesant, cum reacţionează? Ce simte el acum?„…Dar, luând în consideraţie căinţa sinceră.”

Pereţii sălii de aşteptare a tribunalului sunt zgâriaţi cu creioane şi cuie: „Am fost condamnat la moarte”, „am fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani…”, „.la zece ani”. Inscripţiile nu sunt şterse, ele sunt instructive. Teme-te, înclină-te şi să nu crezi că poţi schimba ceva prin atitudinea ta. Chiar de vei rosti în apărarea ta o filipică a la Demostene, într-o sală goală, în faţa câtorva judecători (Olga Sliozberg la Tribunalul Suprem, 1938), asta nu te va ajuta câtuşi de puţin. Dar să schimbi zece ani cu plutonul de execuţie, da, asta poţi; dacă le strigi, de pildă: „Sunteţi nişte fascişti! Mi-e ruşine că am fost membru al partidului vostru!” (Nikolai Semionovici Daskal în faţa colegiului special al ţinutului Azov-Marea Neagră, preşedintele Helik, Maikop, 1937) -atunci îţi vor pune pe rol un alt proces şi eşti pierdut.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   23   24   25   26   27   28   29   30   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə