Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə33/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   60

*Articolele Biserica şi foametea, Cum vor fi confiscate odoarele bisericeşti.

Şi din nou iese la iveală cine ştie ce compromis! Emanaţiile veninoase ale creştinismului otrăvesc voinţa revoluţionară, înfometaţii de pe Volga nu au nevoie de o asemenea unire şi de o asemenea predare a obiectelor preţioase! Electivul lipsit de coloană vertebrală al Pomgolului din Petrograd este schimbat, ziarele încep să-i latre pe „păstorii procleţi” şi pe „prinţii bisericii”, şi reprezentanţilor bisericeşti li se aduce la cunoştinţă: nu avem nevoie de ofrandele voastre! Nu mai vrem tratative cu voi! Totul aparţine puterii, şi ea va lua tot ce consideră necesar!

Şi la Petrograd, ca de altminteri pretutindeni, a început confiscarea forţată, cu ciocniri.

Acum existau temeluri legale pentru declanşarea proceselor ecleziastice’.

PROCESUL ECLEZIASTIC DE LA MOSCOVA (26 aprilie – 7 mai 1922), la Muzeul politehnic, Tribunalul Revoluţionar din Moscova, preşedinte Bek, procurori Lunin şi Longhinov. Şaptesprezece acuzaţi, protoierei şi mireni, învinuiţi de răspândirea manifestului patriarhal. Această acuzare este mai importantă decât predarea ori nepredarea obiectelor de preţ. Protoiereul A. N. Zaoziorski a predat obiectele preţioase din biserica sa, dar în principiu sprijină manifestul Patriarhului, considerând confiscarea forţată blasfemie, şi a devenit figura centrală a procesului, iar acum va fi condamnat la moarte prin împuşcare. (Ceea ce demonstrează că important nu este să fie hrăniţi cei înfometaţi, ci să fie înfiinţa Biserica la momentul potrivit.)

La 5 mai, patriarhul Tihon este chemat la Tribunal ca martor. Deşi publicul din sală fusese selectat şi aşezat (în aceasta anul 1922 nu se deosebeşte prea mult de 1937 şi 1968), fermentul Rusiei era atât de bine înrădăcinat, iar al Sovietelor atât de slab, încât la intrarea Patriarhului mai mult de jumătate din cei prezenţi s-au ridicat ca să-i primească binecu-vântarea.

Patriarhul îşi asumă întreaga vină pentru elaborarea şi difuzarea manifestului. Preşedintele încearcă să -l descoase: asta nu se poate! Cu mâna dumneavoastră, rând cu rând? Probabil că numai l-aţi semnat, dar cine l-a scris? Cine vă sunt consilierii? Şi pe urmă: De ce pomeniţi în manifest de prigoana pe care ziarele au declanşat-o împotriva dumneavoastră’? (Căci vă prigonesc pe dumneavoastră, de ce să auzim noi despre asta…?) Ce voiaţi să spuneţi?

Patriarhul: Trebuie să-i întrebaţi pe cei care au declanşat prigoana ce scopuri urmăresc.

Preşedintele: Dar asta nu are nimic comun eu religia! Patriarhul: Aceasta are un caracter istoric.

*Materialele le-am extras din Schiţă de istorie a răzvrătirilor ecleziastice de Anatoli Krasnov-Levitin, Partea l, Samizdat. 1962, şi din Stenograma interogatoriului patriarhului Tihon, voi. V al Dosarului Judiciar.

Preşedintele: Nu dumneavoastră aţi folosit expresia că, în timp ce purtaţi tratative cu Pomgolul, „în spatele dumneavoastră” a fost emis decretul?

Patriarhul: Ba da.

Preşedintele: în felul acesta, dumneavoastră consideraţi că Puterea Sovietică a procedat incorect?

Un argument zdrobitor! De milioane de ori ni -l vor repeta în birourile de anchetă nocturnă! Şi noi nu vom îndrăzni vreodată să răspundem atât de simplu ca Patriarhul: Da.

Preşedintele: Legile care există acum în stat le consideraţi obligatorii pentru dumneavoastră ori nu?

Patriarhul: Da, le recunosc ca atare, întrucât ele nu contrazic regulile credinţei.

(Ei, dacă toţi ar fi răspuns aşa! Alta ar fi fost istoria noastră!)

Urmează o serie de întrebări referitoare la normele canonice. Patriarhul explică: dacă biserica predă ea însăşi obiectele preţioase, asta nu constituie blasfemie, este blasfemie numai când sunt luate împotriva voinţei ei. În manifest nu se spune să nu se dea în general, ci doar se osândeşte predarea forţată.

Preşedintele, tovarăşul Dek, este uluit: La urma urmelor, ce este mai important pentru dumneavoastră, canoanele bisericeşti sau punctul de vedere al guvernului sovietic?

(Răspunsul aşteptat:… Al guvernului sovietic.)

— Bine, fie blasfemie conform canoanelor, exclamă acuzatorul, însă din punctul de vedere al milosârdiei?!

(Pentru prima şi ultima oară în aceşti cincizeci de ani este pomenită această sărmană milosârdie…)

Se procedează şi la o analiză filologică. Sviatotatstvo (blasfemie) este compus din sviato (simt) şi tat’ (hoţ).

Acuzatorul: Care va să zică, noi, reprezentanţii Puterii Sovietice suntem hoţi de lucruri sfinte?

(Rumoare îndelungă în sală. Pauză. Oamenii gărzii îşi fac treaba.)

Acuzatorul: Aşadar, dumneavoastră îi numiţi hoţi pe reprezentanţii Puterii Sovietice, ai VŢIK?

Patriarhul: FAI nu citez decât canoanele.

Mai departe se discută termenul „profanare”. Când au fost confiscate obiectele din biserica Sfântul Vasile din Cesareea, o ferecătură de icoană nu încăpea în ladă, şi atunci au jucat-o cu picioarele. Păi Patriarhul n-a fost şi el acolo?

Acuzatorul: De unde ştiţi? Spuneţi numele acelui preot care v-a povestit! (= îJ vom întemniţa neîntârziat!)

Patriarhul nu -l spune.

Deci: minciună!

Acuzatorul insistă triumfător: Haideţi, spuneţi cine a răspândit această calomnie infamă?

Preşedintele: Spuneţi numele celor care au călcat ferecătura cu picioarele! (Că doar îşi lăsaseră cărţile de vizită!) Altfel Tribunalul nu vă poate crede!

Patriarhul nu poate să spună.

Preşedintele: Prin urmare afirmaţiile dumneavoastră sunt nefondate!

Mai rămâne să se demonstreze că Patriarhul a vrut să răstoarne Puterea Sovietică. Iată cum se demonstrează asta: „Propaganda este o încercare de a pregăti starea de spirit, cu intenţia de a pregăti ulterior răsturnarea”.

Tribunalul hotărăşte să deschidă acţiune penală împotriva Patriarhului.

La 7 mai se pronunţă verdictul: dintre cei şaptesprezece acuzaţi, unsprezece au fost condamnaţi la moarte. (Au fost executaţi cinci.)

Cum spunea Krâlenko, n-am venit aici să glumim.

Peste o săptămână, Patriarhul era destituit şi arestat. (Dar acesta nu este încă sfârşitul. Deocamdată va fi dus la Mânăstirea Donskoi, unde îl vor ţine închis cu regim celular până ce credincioşii se vor obişnui cu absenţa lui. Vă amintiţi cum se mira încă nu demult Krâlenko: dar ce pericol îl paşte pe patriarh? Când primejdia vine pe furiş, nu sunt de nici un folos nici clopotul, nici telefonul.)

Peste încă două săptămâni este arestat la Petrograd şi mitropolitul Veniamin. El nu era un mare demnitar al Bisericii, nu era nici măcar numit cum sunt toţi mitropoliţii. În primăvara lui 1917, pentru prima oară din timpurile vechiului Novgorod, au fost aleşi mitropolitul de Moscova (Tihon) şi cel de Petrograd (Veniamin). Extrem de accesibil, blând, oaspete frecvent în uzine şi fabrici, era foarte popular printre oamenii simpli şi preoţimea de rând. Cu voturile lor a fost ales Veniamin. Neînţelegându-şi epoca, el îşi vedea misiunea în a elibera Biserica de politică, „fiindcă în trecut a suferit mult din pricina acesteia”. Şi pe acest mitropolit l-au citat să se prezinte la PROCESUL ECLEZIASTIC DIN PETROGRAD (9 iunie – 5 iulie 1922). Acuzaţi (de împotrivire la predarea obiectelor de preţ ale bisericii) erau câteva zeci de oameni, inclusiv profesori de teologie, de drept bisericesc, arhimandriţi, preoţi şi mireni. Preşedintele tribunalului, Semionov, are vârsta de douăzeci şi cinci de ani (circula zvonul că fusese franzelar). Acuzatorul principal, P. A. KrasikovJ1, membru al colegiului Comisariatului poporului pentru justiţie, era prietenul lui Lenin (aveau aceeaşi vârsta), tovarăş de exil (Krasnoiarsk), apoi şi de emigraţie. Lui Vladimir Ilici îi plăcea tare mult să -l asculte cântând la vioară.

Încă de pe Nevski Prospekt şi până la cotitura de pe Nevski, zi de zi, aştepta mulţimea, iar când era adus mitropolitul mulţi îngenuncheau şi cântau: „Mântuieşte, Doamne, poporul tău!” (Se înţelege de la sine că credincioşii prea zeloşi erau arestaţi chiar acolo, în stradă, dar şi în clădirea tribunalului.) În sală, cea mai mare parte a publicului o formau soldaţii din Armata Roşie, dar şi aceştia se ridicau în picioare ori de câte ori intra mitropolitul cu comanacul alb. Iar acuzatorul şi tribunalul îl numeau duşman al poporului. (Să luăm aminte că expresia exista încă de pe atunci.)

De la un proces la altul, situaţia avocaţilor devenea tot mai incomodă, mai dificilă. Krâlenko nu ne-a relatat nimic, dar iată ce ne povesteşte un martor ocular. Tribunalul a ameninţat că Bobrişcev-Puşkin, avocatul principal, va li el însuşi arestat, şi acest lucru era atât de obişnuit în vremea aceea, atât de real, încât Bobrişcev-Puşkin s-a grăbit să-i strecoare avocatului Gurovici ceasul de aur şi portofelul cu bani… Iar profesorul Egorov, unul dintre martori, tribunalul a decis să fie pus sub escortă numaidecât pentru depoziţia în favoarea mitropolitului. Egorov însă era pregătit pentru aşa ceva: avea cu el o geantă groasă, iar în ea – mâncare, rufe şi chiar o pătură.

Cititorul observă cum judecata capătă treptat formele pe care le cunoaştem.

Mitropolitul Veniamin este acuzat că a intrat cu rea intenţie în tratative cu… Puterea Sovietică, obţinând în felul acesta atenuarea decretului privind confiscarea obiectelor de preţ. El a difuzat cu rea intenţie în popor apelul său adresat Pomgolului (Samizdat!) Şi a acţionat în bună înţelegere cu burghezia mondială!

Preotul Krasniţki, unul dintre reprezentanţii principali ai „bisericii vii” 12 şi colaborator al GPU-ului, în depoziţia sa a declarat că, profitând de foamete, preoţimea a pus la cale o răscoală împotriva puterii sovietice.

Au fost audiaţi doar martorii acuzării, martorilor apărării nu li s-a permis să depună mărturie (Vai, câtă asemănare!… Din ce în ce mai mare…)

Acuzatorul Smirnov a cerut „şaisprezece capete”. Acuzatorul Krasikov a exclamat: „întreaga biserică ortodoxă constituie o organizaţie contrarevoluţionară. De fapt, toată Biserica ar trebui întemniţată!”

(Program cât se poate de real, nu peste multă vreme aproape înfăptuit Şi o bază excelentă pentru Dialogul dintre comunişti şi creştini.)

Să ne folosim de ocazia rară de a cita câteva fraze ale avocatului care l-a apărat pe mitropolit (S. I. Gurovici): „Nu există probe de vinovăţie, nu există fapte, nu există motiv de acuzare… Ce va spune istoria? (Vai, i-a speriat! Dar îi va uita şi nu va spune nimic!) Confiscarea valorilor bisericeşti a descurs la Petrograd în deplină linişte, însă preoţimea oraşului se află pe banca de acuzare, şi mâinilc nu ştiu cui o împing spre moarte. Criteriul principal, subliniat chiar de dumneavoastră, era beneficiul Puterii Sovietice. Dar să nu uitaţi că pe sângele mucenicilor creşte Biserica. (Dar la noi n-o să crească!) Nu mai am nimic de zis, însă mi-e greu să mă despart de cuvânt. Cât mai durează deliberările, acuzaţii sunt încă în viaţă. Când se vor isprăvi, şi viaţa se va isprăvi…”

Tribunalul a condamnat la moarte pe zece dintre inculpaţi. Şi-au aşteptat moartea mai bine de o lună, până la sfârşitul procesului eserilor (de parcă îi Pregăteau să-i execute o dată cu eserii). După aceea VŢIK a graţiat şase, iar patru (mitropolitul Veniamin; arhimandritul Serghi, fost membru al Dumei de Stat; I. P. Noviţki, profesor de drept; şi avocatul Kovşarov) au fost împuşcaţi în noapea de 12 spre 13 august.

Îl rugăm foarte mult pe cititor să nu uite principiul multiplicării provinciale. Acolo unde nu au fost decât două procese ecleziastice, acolo au fost douăzeci şi două.

* în preajma procesului eserilor îi dădeau zor cu codul penal: era timpul să aşeze blocurile de piatră la temelia Legii! La 12 mai, cum era convenit, s-a deschis sesiunea VŢIK, dar proiectul codului nu era încă pus la punct, de-abia fusese trimis lui Vladimir Ilici la Gorki13 pentru observaţii. Şase dintre articolele codului prevedeau, ca măsură supremă, pedeapsa cu moartea. Acest lucru nu l-a mulţumit pe Lenin. La 15 mai, pe marginile proiectului, Ilici a adăugat încă şase articole, conform cărora se impuneau de asemenea pedeapsa capitală (inclusiv articolul 69: propaganda şi agitaţia… În special îndemnul la rezistenţă pasivă faţă de guvern, la refuzul în masă al satisfacerii serviciului militar ori al îndeplinirii obligaţiilor fiscale*). Şi încă un caz: pentru întoarcerea din străinătate fără permisiune (da, cum hoinăreau toţi socialiştii înainte de colo-colo). Şi încă o pedeapsă egală cu moartea: surghiunul în străinătate. (Vladimir Ilici prevedea acea perioadă nu prea îndepărtată, când vom fi asaltaţi de cei care ard de dorinţa de a trece din Europa la noi, dar nimeni nu va putea fi constrâns să plece de la noi benevol în Occident) Iată cum îi explica Ilici concluzia principală comisarului poporului pentru justiţie: „Tovarăşe Kurski! După opinia mea, trebuie lărgită aria de aplicare a pedepsei cu moartea… (care poate fi comutată în expulzarea din ţară) spre toate genurile de activitate a menşevicilor, eserilor ş.a.; să se găsească o formulare care să pună toate aceste acţiuni în legătură cu burghezia internaţională” (sublinierea lui Lenin)*.

Trebuie lărgită aria de aplicare a pedepsei cu moartea! Ce este aici de neînţeles? (Oare mulţi au fost expulzaţi în străinătate?) Teroarea este un mijloc de convingere’ „’”, mi se pare clar!

Kurski însă n-a înţeles totuşi până la capăt. Pesemne că nu îşi dădea seama cum să plăsmuiască acea formulare, cum să ticluiască acea legătură. Şi a doua zi s-a prezentat la preşedintele Sovnarkomului după lămuriri. Această discuţie nu ne este cunoscută. Dar la 17 mai, Lenin a trimis de urgenţă o a doua scrisoare:

*Ca în Manifestul din Vâborg, pentru care guvernul ţarist i-a condamnat pe semnatarii lui la trei luni de închisoare.

*Lenin, Op. Cât., vol. 45, p. 189.

* Ibidein, voi. 39. P. 404-405.

„Tovarăşe Kurski! Ca o completare la discuţia noastră vă trimit ciorna unui paragraf suplimentar al Codului Penal… Sper că ideea principală este clară, cu toate neajunsurile ciornei: să se evidenţieze în mod deschis teza principală şi justă din punct de vedere politic (şi nu numai în sens juridic îngust), care motivează esenţa şi justificarea terorii, necesitatea şi limitele ei. Tribunalul nu trebuie să elimine teroarea; a promite acest lucru ar fi o autoamăgire, sau amăgire, ea trebuie argumentată şi legiferată în principiu, clar, firesc şi fără înflorituri. Formularea trebuie să fie cât mai largă cu putinţă, fiindcă numai simţul revoluţionar al dreptăţii şi conştiinţa revoluţionară vor hotărî condiţiile de aplicare, mai mult sau mai puţin largă, în practică.

Cu salutări comuniste, Lemn”*

Ne abţinem de la comentariul acestui document important. Este mai potrivit să păstrăm liniştea şi să dăm Mu liber meditaţiei.

Documentul e cu atât mai important, cu cât este una dintre ultimele dispoziţii pământeşti ale unui Lenin încă nedoborât de boală, partea importantă a testamentului său politic. La nouă zile după această scrisoare va suferi primul atac, de la care îşi va reveni doar în parte şi pentru scurtă vreme în lunile de toamnă ale anului 1922. Poate că ambele scrisori către Kurski au fost scrise în acel luminos buduar-cabinet de marmură albă din colţul etajului întâi unde se afla şi aştepta patul de moarte al conducătorului.

Şi apoi a fost anexată ciorna aceea, două variante ale paragrafului suplimentar, din care peste câţiva ani vor răsări articolul 58-4 şi, maica noastră a tuturor, întregul Articol 58. Citeşti şi te minunezi: iată ce înseamnă să formulezi cât mai larg cu putinţă! Iată ce înseamnă aplicarea mai largă în practică! Citeşti şi îţi aminteşti cât de larg, cât de cuprinzător era dragul de el… „. Propagandă ori agitaţie, ori participare la o organizaţie, ori sprijinire (sprijinire reală sau doar posibilă)… A unor organizaţii ori persoane, a căror activitate are un caracter…”

Păi, aduceţi -l aici pe Fericitul Augustin şi o să -l încadrez numaidecât în acest articol!

Totul a fost introdus aşa cum trebuie, redactilografiat, pedeapsa cu moartea lărgită, şi, la 20 mai, sesiunea VŢIK a adoptat Codul penal şi a hotărât să intre în vigoare de la l iunie 1922.

Şi acum, pe temelurile cele mai legale, a început PROCESUL ESERILOR, care a ţinut două luni (8 iunie – 7 august 1922). Tribunalul Suprem. Preşedintele obişnuit, tovarăşul Karklin (frumos nume pentru un judecător15), în vederea acestui proces de mare răspundere a fost înlocuit cu mult mai abilul Gheorghi Piatakov16.

*Lenin, Op. Cât., vol. 45, p. 190.

Dacă noi şi cititorul nu am şti bine că în orice proces judiciar importantă nu este aşa-numita „culpă”, ci oportunitatea, poate că nu am fi acceptat numaidecât cu sulletul deschis acest proces. Dar oportunitatea acţionează fără greş: spre deosebire de menşevici, eserii au fost socotiţi şi mai periculoşi, căci încă nu fuseseră spulberaţi, exterminaţi, iar pentru trăinicia dictaturii nou create (a proletariatului) era oportun să fie suprimaţi definitiv.

Necunoscând acest principiu, ar fi posibil ca întregul proces să fie receptat în mod eronat ca o răzbunare de partid.

Fără să vrei, începi să meditezi la acuzaţiile pronunţate în acest proces, transferându-le asupra îndelungatei istorii, ce se continuă şi astăzi, a statelor. Cu excepţia unor puţine democraţii parlamentare în puţine decenii, întreaga istorie a statelor nu este altceva decât istoria unor revoluţii, lovituri de stat, istorie a cuceririi puterii. Şi cel care este mai abil şi izbuteşte să dea lovitura şi să se instaleze temeinic la putere din această clipă îmbracă mantia luminoasă a Justiţiei, şi fiecare pas al lui, trecut şi viitor, este legal şi demn de a fi proslăvit în ode, iar fiecare pas, trecut şi viitor, al duşmanilor lui ghinionişti este nelegiuit şi este pasibil de judecată şi de o pedeapsă legală.

Nu a trecut decât o săptămână de când a fost adoptat Codul penal, dar iată că toată istoria celor cinci ani de existenţă postrevoluţionară este îndesată în el. Şi cu douăzeci, şi cu zece, şi cu cinci ani în urmă, eserii au fost al doilea partid care a dus la răsturnarea ţarismului, care şi-a asumat (datorită particularităţilor tacticii terorismului) povara cea mai grea a anilor de ocnă, în vreme ce bolşevicii n-au prea cunoscut-o.

Iată acum şi prima acuzaţie împotriva lor: eserii sunt iniţiatorii războiului civil! Du, ei l-au început! Sunt acuzaţi că în zilele revoluţiei din octombrie s-au împotrivit cu arma în mână. Când Guvernul provizoriu, susţinut de ei şi în parte alcătuit de ei, a fost măturat în mod legitim de focul mitralierelor marinarilor, eserii au încercat, absolut nelegitim, să -l apere. (Este altă treabă că încercarea lor a fost destul de slabă, că au existat ezitări, că au existat renunţări. Dar vina lor nu este câtuşi de puţin mai mică.) Şi chiar la rafale de împuşcături răspundeau cu rafale, şi i-au mobilizat, chiar şi pe iuncherii aflaţi în slujba acelui guvern ce trebuia înlăturat.

Înfrânţi în bătălia cu armele, ei nu s-au căit nici din punct de vedere politic. N-au îngenuncheat în faţa Sovnarkomului, care s-a declarat guvern. Ei au continuat să susţină cu îndărătnicie că singurul legal a fost guvernul precedent. Nu au recunoscut numaidecât falimentul liniei lor politice, pe care o urmau de douăzeci de ani (şi falimentul a existat, deşi n-a fost sesizat cu promptitudine), n-au cerut să fie iertaţi, dizolvaţi, să nu mai fie socotiţi partid, (în virtutea aceloraşi principii erau ilegale toate guvernele locale şi din regiunile periferice: din Arhanghelsk, Samara, Uf a sau Omsk, din Ucraina, Kuban sau de pe Don, din Ural sau Transcaucazia, întrucât ele s-au proclamat guverne ulterior Sovnarkomului.)

Iată şi cea de a două acuzaţie: au adâncit prăpastia războiului civil prin faptul că la 5 şi 6 ianuarie 1918 au apărut ca demonstranţi şi astfel ca rebeli împotriva puterii legale a guvernului muncitorilor şi ţăranilor: ei au susţinut Adunarea lor Constituantă (aleasă prin vot universal, liber, egal, secret şi Direct) împotriva marinarilor şi soldaţilor Armatei Roşii, care au împrăştiat în mod legitim şi acea Adunare, şi pe acei demonstranţi. Tocmai de aceea a început războiul civil, pentru că nu toţi locuitorii s-au supus cu smerenie şi în acelaşi timp decretelor legitime ale Sovnarkomului.

Cea de a treia acuzaţie: nu au recunoscut pacea de la Brest, acea pace legală şi salvatoare, care nu a tăiat capul Rusiei, ci doar o parte din trunchi, în felul acesta, cum a stabilit rechizitoriul, avem în faţă „toate indiciile de înaltă trădare şi ale unor acte criminale, orientate spre atragerea ţării în război”.

Înaltă trădare! Are şi ea felurite feţe, cum o întorci…

De aici decurge şi eea de a patra acuzaţie gravă: în vara şi în toamna anului 1918, când Germania Kaiserului de-abia îşi mai ducea ultimele luni şi săptămâni împotriva aliaţilor, iar guvernul sovietic, credincios tratatului de la Brest, susţinea Germania în această luptă dificilă cu trenuri de produse alimentare şi cu un tribut lunar în aur, eserii se pregăteau în mod perfid (nici măcar nu se pregăteau, ci, în stitlul lor, mai mult discutau: ce-ar fi dacă…) să arunce în aer calea ferată înaintea unuia dintre aceste trenuri, ca să rămână aurul în ţară, adică ei „se pregăteau să distrugă în mod criminal avutul nostru naţional – căile ferate”. (Atunci încă nu se ruşinau şi nu ascundeau că – da, aurul rusesc era cărat în viitorul imperiu al lui Hitler, şi lui Krâlenko, cu cele două facultăţi ale lui, istorie şi drept, nu i-a trecut prin minte şi nici nu i-a şoptit nimeni că dacă şinele de oţel sunt avutul poporului, atunci, poate că şi lingourile de aur…?)

Cea de a patra acuzaţie atrage în mod implacabil pe cea de a cincea: mijloacele tehnice pentru această aruncare în aer, eserii intenţionau să le procure pe banii primiţi de la reprezentanţii aliaţilor (pentru a nu da aurul lui Wilhelm, ei au vrut să ia bani de la Antantă), iar aceasta constituie culmea trădării! (pentru orice eventualitate, Krâlenko a mormăit că eserii au avut legături şi cu statul-major al lui Liidendorff, dar nu şi-au găsit omul, şi au renunţat.)

De aici este foarte aproape până la acuzaţia a şasea: în^anul 1918, eserii au fost spionii Antantei! Ieri revoluţionari, astăzi spioni! În vremea aceea, pesemne, cuvântul avea o rezonanţă explozivă. Dar după atâtea procese câte au trecut de atunci – ţi se face lehamite.

Apoi cea de a şaptea, a zecea acuzaţie: colaborarea cu Savinkov, ori cu Filonenko, ori cu cadeţii, ori cu Alianţa Renaşterii, ori chiar cu căptuşelile albe – studenţii care purtau uniforme căptuşite cu mătase albă, ori chiar cu albgardiştii.

Acest lanţ de acuzaţii a fost foarte bine întins de procuror. (Cu prilejul acestui proces i-au redat această denumire.) Rod al meditaţiei de cabinet ori o revelaţie bruscă în timp ce se afla la bară, el găseşte aici acel ton sincer şi compătimitor, amical-acuzator pe care îl va relua în procesele ulterioare cu tot mai multă siguranţă şi forţă, şi care în anul 1937 îi va aduce un succes uluitor. Pentru acest ton trebuie să găseşti legătura care îi uneşte pe judecători cu cei judecaţi împotriva restului lumii. Această melodie se cântă pe coarda cea mai sensibilă a inculpatului. De la pupitrul acuzării, eserilor li se spune: căci noi şi voi suntem revoluţionari! (Voi şi noi este egal noi!) Oare „cum aţi putut să decădeţi într-atât încât să vă uniţi cu cadeţii? (Probabil că vi se slâşie inima, nu-i aşa?) Cu ofiţerii? Să-i învăţaţi pe stuclenlii-căptuselile albe strălucita voastră tehnică a conspiraţiei?! (Acesta este caracterul special al revoluţiei din octombrie: să declare război tuturor partidelor deodată şi să le interzică numaidecât să se alieze între ele:” pe tine nu te înhaţă, stai cuminte”.)

Pe unii dintre acuzaţi îi atinge la inimă: oare cum au putut să cadă atât de jos? Căci această compătimire a procurorului, în sala plină de lumină, îl impresionează nespus pe captivul adus dintr-o celulă.

Krâlenko mai găseşte o cărăruie logică (care îi va prinde foarte bine lui Vâşinski împotriva lui Kamenev şi Buharin): intrând în alianţe cu burghezia, aţi primit de la ea ajutoare băneşti. La început aţi acceptat pentru cauză, în nici un caz pentru obiectivele partidului. Dar unde-i hotarul? Cine le desparte? Căci şi cauza poate fi un obiectiv de partid? Aşadar, priviţi cum aţi decăzut: voi, partidul eserilor sunteţi întreţinuţi de burghezie?! Unde este mândria voastră revoluţionară?


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə