Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə35/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   ...   60

Poate că tot atât cât şi acest proces valorează recursul la Prezidiul VŢIK. Mai întâi, sentinţa a fost prezentată la conferinţa RKP (b). Acolo s-a făcut propunerea ca sentinţa de condamnare la moarte să fie înlocuită cu surghiunul în străinătate, însă Troţki, Stalin şi Buharin (ce triadă, şi de comun acord!) au propus să li se dea douăzeci şi patru de ore pentru renegare; în acest caz vor primi cinci ani de surghiun, altfel, imediat – plutonul de execuţie. A fost adoptată propunerea lui Kamenev care a devenit hotărâre a VŢIK: să fie validată sentinţa de condamnare la moarte, dar să nu fie pusă în aplicare. Soarta viitoare a osândiţilor va depinde de conduita eserilor rămaşi în libertate (evident – şi cei din străinătate). Dacă socialiştii revoluţionari îşi vor continua activitatea clandestin-conspirativă şi, cu atât mai mult, lupta armată, cei doisprezece vor fi executaţi.

Astfel ei au fost supuşi torturii cu moartea: orice zi putea fi ziua execuţiei. De la Butârki, mai accesibilă, au fost scoşi şi ascunşi la Lubianka, li s-au interzis vizitele, scrisorile şi pachetele. De altfel şi câteva dintre soţii au fost tot atunci arestate şi exilate din Moscova.

De pe ogoarele Rusiei era strânsă cea de a doua recoltă paşnică. Nicăieri, în afară de curţile CEKA, nu mai răsunau împuşcături (la laroslavl a fost executat Perhurov, la Petrograd – mitropolitul Veniamin; şi alţii, şi alţii, şi alţii). Sub cerul azuriu, pe valurile albastre, au plecat în străinătate primii noştri diplomaţi şi ziarişti. Comitetul Executiv Central al deputaţilor muncitorilor şi ţăranilor păstra în sânul său ostateci pe viaţă.

Membrii partidului aflat la putere au citit atunci şaizeci de numere ale ziarului „Pravda” cu relatări de la proces (toţi citeau ziarele), şi toţi ziceau: da, da, da. Nimeni n-a rostit – nu.

Şi atunci de ce se mai mirau în 1937? De ce se plângeau?… Oare nu fuseseră puse toate fundamentele samavolniciei: mai întâi prin represiunea extrajudiciară a CEKA, prin represiunea judiciară a tribunalelor militare revoluţionare şi apoi, iată, cu aceste procese şi cu acest tânăr Cod? Oare 1937 n-a fost şi el oportun (în conformitate cu obiectivele lui Stalin şi, poate, cu ale Istoriei)?

A fost profetică expresia lui Krâlenko că ei nu judecă trecutul, ci viitorul.

Începutu-i anevoie, urma vine de la sine…

* în jurul datei de 20 august 1924, Boris Viktorovici Savinkov a trecut graniţa sovietică. A fost numaidecât arestat şi dus la Lubianka.

Referitor la această întoarcere s-au făcut numeroase presupuneri. Iată, de curând şi revista sovietică „Neva” (1967, Nr. 11) a confirmat explicaţia dată în 1933 de Bitrţe22 (revista „Bâloe” – „Trecutul”, Paris, Serie nouă, II, Biblioteca „Rusia ilustrată”, tomul 47): determinându-i să trădeze pe unii dintre agenţii lui Savinkov, iar pe alţii prostindu-i, GPU-ul a aruncat, prin intermediul lor, o momeală sigură: aici, în Rusia, lâncezeşte o mare organizaţie clandestină, care nu are însă un conducător destoinic! Nu se putea născoci o momeală mai potrivită! Şi nu putea viaţa agitată a lui Savinkov să se sfârşească în pace la Nisa.

Ancheta a constat doar dintr-un singur interogatoriu: depoziţii benevole şi o apreciere asupra activităţii. La 23 august i-a fost înmânat rechizitoriul. (O rapiditate neverosimilă, dar asta a avut efect. Cineva s-a gândit just că a stoarce, prin chinuri, de la Savinkov câteva jalnice depoziţii mincinoase nu ar face decât să strice impresia de veridicitate.)

Rechizitoriul, redactat într-o terminologie abracadabrantă, îi arunca lui Savinkov în spate o sumă copleşitoare de acuzaţii: „duşman consecvent al ţărănimii celei mai sărace”; „a ajutat burgheziei ruseşti să-şi realizeze năzuinţele imperialiste” (adică, în 1918, a susţinut continuarea războiului cu Germania); „a întreţinut relaţii cu reprezentanţii comandamentului aliaţilor” (aceasta se referă la perioada când s-a aflat la conducerea ministerului de război!); „a intrat în comitetele de soldaţi cu intenţii provocatoare” (adică a fost ales de către deputaţii soldaţilor); şi, să mori de râs, avea „simpatii monarhice”. Toate acestea sunt însă lucruri vechi. Existau şi acuzaţii noi, nelipsite, de altfel, din toate procesele viitoare: bani primiţi de la imperialişti; spionaj pentru Polonia (Japonia au omis-o…!) şi a vrut să otrăvească Armata Roşie cu cianură de potasiu (dar n-a otrăvit nici un soldat).

La 26 august a început procesul. Preşedinte era Ulrich (îl întâlnim pentru prima oară aici), dar nu exista acuzator, precum nici apărător. Savinkov se apăra puţin şi fără pic de râvnă, n-a avut nici o obiecţie la probele materiale. Şi se pare că aici s-a potrivit foarte bine, l-a tulburat pe inculpat melodia aceea: căci noi ţi dumneavoastră suntem ruşi!… Dumneavoastră şi noi – egal noi! De bună seamă că iubiţi Rusia, noi-vă respectăm iubirea, dar oare noi n-o iubim? Oare, acum, nu suntem noi tăria şi slava Rusiei? Şi dumneavoastră aţi vrut să luptaţi împotriva noastră? Căiţi-vă…!

Dar mai bizară decât orice a fost sentinţa: „Interesele apărării orânduirii revoluţionare nu impun aplicarea pedepsei capitale şi, considerând că conştiinţa maselor proletare nu este călăuzită de motivul răzbunării” – să se comute pedeapsa cu moartea în zece ani închisoare.

Acest lucru a fost senzaţional, a tulburat multe spirite atunci: ce să însemne asta? Dezgheţ? Regenerare? Ulrich, în „Pravda”, s-a scuzat şi a dat explicaţii de ce a fost graţiat Savinkov. Păi, fiindcă în şapte ani Puterea Sovietică a devenit foarte puternică! Nu cumva credeţi că ea se teme de un oarecare Savinkov? (Iată însă că în al 20-lea an va mai slăbi, atunci să nu vă faceţi griji, vom împuşca cu sutele de mii.)

Astfel după cea dintâi enigmă, a întoarcerii, cea de a doua enigmă a devenit această sentinţă de necondamnare la moarte. (Burţev explică asta prin faptul că, în parte, Savinkov a fost înşelat cu prezenţa, chipurile, în cadrul GPU-ului a unor uneltiri opoziţioniste, îndreptate spre realizarea unei alianţe cu socialiştii; iar el va fi eliberat şi pus să lucreze.

— Astfel încât a făcut o înţelegere cu anchetatorul.) După proces, lui Savinkov i s-a permis… Să trimită scrisori deschise în străinătate, inclusiv lui Burţev, în care el îi asigura pe revoluţionarii emigranţi că puterea bolşevicilor se bizuie pe sprijinul poporului şi este inadmisibil să lupţi împotiva ei.

În mai 1925, celor două enigme li s-a adăugat încă una: Savinkov, într-o stare sufletească deplorabilă, s-a aruncat de la fereastra nezăbrelită în curtea interioară a închisorii Lubianka, şi îngerii lui păzitori n-au izbutit să -l prindă şi să -l salveze. Dar, Savinkov le-a lăsat pentru orice eventualitate un document justificativ (ca să nu aibă neplăceri la slujbă), în care explica logic şi coerent de ce s-a sinucis. Iar scrisoarea era compusă cu atâta fidelitate şi atât de în spiritul, şi atât de în stilul lui Savinkov, încât toată lumea i-a dat crezare: nimeni, în afară de Savinkov, nu putea să scrie această scrisoare, şi el şi-a pus capăt zilelor, dându-şi seama de falimentul lui politic. (La fel şi Burţev cel clarvăzător a pus cele petrecute pe seama apostaziei lui Savinkov, fără ca măcar sa se îndoiască de autenticitatea scrisorilor lui şi nici de sinuciderea lui. Perspicacitatea are şi ea limitele ei.)

— ’ 272


Iar noi, noi, nătărăii, care am ajuns mai târziu deţinuţi la Lubianka, repetam creduli, ca nişte papagali, că plasele de fier deasupra casei scărilor de la Lubianka au fost instalate de când s-a aruncat Savinkov. Ne lăsăm cuceriţi într-atât de frumoasa legendă, încât uităm că experienţa penitenciarelor este internaţională! Fiindcă astfel de plase au existat la închisorile americane încă de la începutul secolului şi cum ar fi fost posibil ca tehnica sovietică să rămână mai prejos?

Aflat pe patul de moarte într-un lagăr din tirului Kolâmei, fostul cekist Arthur Schrubel i-a povestit unui deţinut din preajma lui că el a fost unul dintre cei patru care l-au aruncat pe Savinkov de la fereastra etajului al patrulea în curtea interioară de la Lubianka! (Şi aceasta nu contrazice relatarea contemporană din revista „Neva”: era un pervaz jos, aproape ca la uşa de la balcon. Au ales bine camera! Doar că la scriitorul sovietic îngerii păzitori au dat dovadă de neglijenţă, în vreme ce, după Schrubel – l-au aruncat împreună.)

Astfel, cea de a doua enigmă a verdictului neobişnuit de indulgent este dezlegată de cea de a treia, mai violentă.

Acest zvon îndepărtat a ajuns totuşi până la mine, iar eu l-am. Transmis în 1967 lui M. P. Lakubovici, iar acesta, cu însufleţire încă tinerească şi cu ochi strălucitori, a exclamat: „Cred! Se potriveşte. Şi eu care nu l-am. Crezut pe Blum/cin? -*, mă gândeam că se laudă”. Totul a devenit clar: la sfârşitul anilor ’20, Blumkin i-a povestit în mare taină lui lakubovici că el a scris aşa-zisa scrisoare dinainte de moarte a lui Savinkov, din însărcinarea GPU-ului. Într-adevăr, când Savinkov se afla în puşcărie, Blumkin era persoana care avea acces permanent în celula lui, „îi înveselea” serile. (Oare o fi simţit Savinkov că moartea îl vizita atât de des, moartea insinuantă şi prietenoasă în care nu ghiceşti niciodată când îţi vine sfârşitul?) Aceste vizite i-au ajutat lui Blumkin să deprindă maniera de a vorbi şi a gândi a lui Savinkov, de a pătrunde în cercul ultimelor lui gânduri., Ne întrebăm: de ce l-au aruncat pe fereastră? Nu era mai simplu să-t otrăvească? Probabil că voiau să arate cuiva cadavrul, sau presupuneau că îl vor arăta.

Aici este momentul să continuăm povestea soartei lui Blumkin, cekistul atotputernic, pe care, cândva, Mandelstam^^ l-a pus la punct fără frică. Ehrenburg a început la un moment dat să cerceteze cazul lui Blumkin, însă brusc s-a oprit cuprins de jenă. Sunt multe de povestit. După înfrângerea din 1918 a eserilor de stingă, ucigaşul lui Mirbach^ nu numai că nu a fost pedepsit, nu numai că nu a împărtăşit soarta eserilor de stânga, dar a fost protejat de Dzerjinski (tot aşa a vrut să-l protejeze şi pe Kosârev) şi, aparent, convertit la bolşevism, îl ţineau, fără îndoială, pentru asasinate de importanţă deosebită. Odată, pe la începutul anilor ’30, a călătorit în străinătate pentru a săvârşi un asasinat secret. Sprintul de aventurier sau admiraţia pentru Troţki l-au minat pe Blumkin în Insulele Marmora: să-l întrebe pe dascălul legiuitor dacă nu are ceva de trimis în URSS? Troţki i-a dat un pachet pentru Radek. Blumkin l-a adus, la înmuiat lui Radek, şi vizita lui la Troţki ar fi rămas secretă dacă strălucitorul Radek n-ar fi fost încă de pe atunci turnător. Radek l-a doborât pe Blumkin, iar acesta a fost înghiţit de monstrul pe care însuşi I-a hrănit din mâna lui cu cel dinţii lapte amestecat cu sânge.

Şi încă nu am ajuns la marile procese, procesele celebre…

Capitolul 10 LEGEA în FLOARE UNDE sunt OARE acele mulţimi înnebunite care se strecoară spre sârma ghimpată de la frontiera noastră dinspre Occident şi pe care ar trebui să le împuşcăm conform articolului 71 din Codul penal pentru întoarcerea neauto-rizată în RSFSR? În pofida previziunii ştiinţifice, acele mulţimi nu au existat, şi articolul dictat de Lenin s-a dovedit inutil. Singurul năstruşnic din toată Rusia s-a dovedit Savinkov, dar, până la urmă, nici lui nu i-au aplicat acel articol, în schimb, sancţiunea opusă – expulzarea din ţară în loc de împuşcare, a fost încercată din plin şi fără întârziere.

Încă din acele zile când redactarea codului era în toi, Vladimir Ilici, încă urmărit de ideea sa, scria la 19 mai 1922: „Tov. Dzerjinski! Apropo de expulzarea în străinătate a scriitorilor şi profesorilor care ajută contrarevoluţia. Trebuie pregătită cu minuţiozitate. Fără pregătire, vom face gafe… Trebuie să punem chestiunea astfel încât aceşti” spioni militari „să fie înhăţaţi încontinuu şi în mod sistematic, şi apoi să fie expulzaţi în străinătate. Vă rog să arătaţi această scrisoare, în secret, membrilor Biroului Politic, fără s-o multiplicaţi” *.

Caracterul secret firesc era conferit în acest caz de importanţa şi caracterul pilduitor al măsurii. Amplasarea extrem de clară a forţelor de clasă în Rusia Sovietică era stricată de această pată vâscoasă şi fără contur a vechii intelectualităţi burgheze, care în domeniul ideologic a jucat un autentic rol de spion militar, şi nu s-ar putea născoci nimic mai bun decât raderea neîntârziată a acestui chist al gândirii şi aruncarea lui peste graniţă.

Tovarăşul Lenin fusese doborât la pat de boala lui, dar, evident, membrii Biroului Politic au aprobat, şi tovarăşul Dzerjinski a purces la capturare, şi la sfârşitul anului 1922 aproximativ trei sute dintre cei mai de seamă cărturari ruşi au fost îmbarcaţi pe… Un şlep?… Nu, pe un vapor şi expediaţi la groapa de gunoi a Europei. (Dintre numele care s-au afirmat şi au devenit celebre acolo au fost filosofii N. O. Losski, S. N. Bulgakov, N. A. Berdiaev, F. A. Stepun1, B. P. Vâşeslavţev, L. P. Karsavin2, I. A. Ilin3, apoi istoricii S. P. Melgunov, V. A. Miakotin, A. A. Kizevetter4, I. I. Lapşin, scriitorii şi publiciştii I. L Aichenwald5, A. S. Izgoev, M. A. Osorghin6, A. V. Peşe-honov7. În grupuri mai mici au continuat să expedieze şi la începutul anului

*Lenin. Op. Cât., vol. 54. Pp. 265-266.

1923, de pildă pe secretarul lui Lev Tolstoi – V. F. Bulgakov8. Din pricina cunoştinţelor compromise, aici au nimerit şi matematicieni: D. F. Selivanov.

Însă n-au izbutit să înhaţe încontinuu şi în mod sistematic. Oare din pricina gălăgiei făcute de emigraţie, că asta constituie un „cadou” pentru ea? Oricum, a reieşit că nici această pedeapsă nu este cea mai bună şi au scăpat din mână un material foarte bun de împuşcat, care acolo, în acea groapă de gunoi, putea zămisli flori otrăvitoare. Şi această pedeapsă a fost abandonată. Şi toate epurările ulterioare se făceau fie prin trimiterea la Duhoniifî, fie prin trimiterea în Arhipelag.

Sancţionat în 1926 (în vigoare până în perioada lui Hruşciov), Codul penal îmbunătăţit a împletit toate sforile articolelor politice anterioare în năvodul unic şi trainic al articolului 58, pe care l-a aruncat la pescuitul intelectualităţii. Pescuitul s-a extins repede şi asupra intelectualilor ingineri şi tehnicieni, cu atât mai periculoşi, cu cât ocupau o poziţie^ solidă în economia naţională, şi erau greu de controlat numai cu ajutorul învăţăturii înaintate. Acum s-a văzut clar că procesul în apărarea lui Oidenborger a fost o greşeală (frumos Centru s-ar fi înjghebat acolo!), iar declaraţia de absolvire a lui Krâlenko*: că „nu poate fi vorba de sabotaje ale inginerilor în anii 1920-1921 – a fost pripită. Dacă n-au fost sabotaje, atunci, mai rău, a fost diversiune (acest cuvânt a fost descoperit, se pare, de un simplu anchetator la afacerea Şahtî)

Abia s-a înţeles ce trebuia căutat: diversiunea, şi, numaidecât, în pofida caracterului neobişnuit al acestui concept în istoria omenirii, a început să fie cu uşurinţă descoperit în toate ramurile industriei şi în orice întreprindere separată. Dar în aceste descoperiri mărunte nu se regăsea plenitudinea conceptului, nu se regăsea perfecţiunea execuţiei, iar natura lui Stalin şi toată acea parte cercetătoare a justiţiei năzuiau spre ele. Dar, în sfârşit, Legea noastră s-a maturizat, este în floare şi poate arăta lumii ceva într-adevăr perfect! Un proces unic, mare, bine coordonat, de data aceasta împoriva inginerilor. Şi astfel a fost pus pe rol PROCESUL ŞAHTÎ (18 mai – 15 iulie 1928). Sesiune extraordinară a Tribunalului Suprem al URSS, preşedinte A. I. Vâşinski (încă rector al Universiătăţii de Stat din Moscova), acuzator principal N. V. Krâlenko (o întâlnire memorabilă, un fel de predare a ştafetei juridice!)*”, 53 de inculpaţi, 56 de martori. Grandios!

Dar, vai, grandoarea conţinea şi slăbiciunea acestui proces: dacă fiecare inculpat ar fi mânuit doar cu trei fire, în total ar fi 159, iar Krâlenko are numai zece degete şi Vâşinski tot zece. Fireşte, „acuzaţii s-au străduit să dezvăluie societăţii crimele lor grave”, dar nu toţi, numai şaisprezece.

* N. V. Krâlenko. Op. Cât., p. 437.

*Membri erau vechii revoluţionari Vasiliev-Iujin şi Antonov-Saratovski. Sonoritatea simplă a numelor lor atrăgea simpatia. Se reţin uşor. Pe neaşteptate, în 1962, în „Izvestia” sunt publicate necrologurile victimelor represiunii. Cine credeţi că le semna? Longevivul Antonov’Saratovski! Poate a gustat şi el? Însă de aceştia nu-şi aminteşte.)

Treisprezece „s-au eschivat”. Iar douăzeci şi patru nu s-au recunoscut vinovaţi*. Acest lucru introducea o discordanţă inadmisibilă, pe care masele nu puteau s-o înţeleagă. Alături de calităţile (de altfel obţinute în procesele precedente) – neputinţa acuzaţilor şi a apărătorilor, incapacitatea lor de a deplasa ori de a evita povara verdictului – cusururile acestui proces nou săreau în ochi şi oricui puteau fi iertate, dar unui om cu experienţa lui Krâlenko – nu.

În pragul societăţii fără clase eram în sfârşit în stare să realizăm un proces juridic nonconflictual (care să reflecte caracterul nonconflictual al orânduirii noastre interne), în care să aspire împreună spre un obiectiv unic şi tribunalul, şi procurorul, şi apărarea, şi inculpaţii.

Dar şi proporţiile procesului Şahtî – doar industria carboniferă şi din ea numai Donbassul, nu erau pe măsura epocii.

De bună seamă că numaidecât, chiar din ziua când s-a încheiat procesul Şahtî, Krâlenko a început să sape o nouă groapă, mai încăpătoare (în ea au căzut chiar doi dintre colegii lui în procesul Şahtî: acuzatorii publici Osadcii şi Schein). Se înţelege de la sine cu câtă râvnă şi pricepere a fost ajutat de întregul aparat al OGPU-ului, care fusese preluat de mâinile ferme ale lui lagoda. Trebuia creată şi demascată o organizaţie de ingineri, care să cuprindă toată ţara. Pentru aceasta era nevoie de câteva figuri puternice de diversionişti care să fie puse în frunte. Şi cine nu cunoaşte o astfel de figură incontestabil puternică, nesuferit de trufaşă, în mediul ingineresc? Piotr Akimovici Palcinski. Inginer de mine renumit încă de la începutul secolului, în primul război mondial era deja vicepreşedintele Comitetului Industrial de Război, adică dirija eforturile de război ale întregii industrii particulare ruseşti. După Februarie a devenit adjunctul ministrului industriei şi comerţului. Pentru activitatea lui revoluţionară a fost urmărit sub regimul ţarist; după Octombrie a fost întemniţat de trei ori (1917, 1918, 1922), din 1920 este profesor la Institutul de mine şi consultant al Gosplanului. (Mai amănunţit despre el -vezi Partea a treia, cap. 10.)

Tocmai pe acest Palcinski l-au desemnat ca inculpat principal în noul şi grandiosul proces. Dar superficialul Krâlenko, pătrunzând pe tărâmul, nou pentru el, al ingineriei, nu doar că habar nu avea de rezistenţa materialelor, însă nici despre o eventuală rezistenţă a sufletelor nu avea nici cea mai mică idee, în pofida zgomotoasei lui cariere de procuror, care dura de zece ani. Alegerea lui Krâlenko s-a dovedit greşită. Palcinski a rezistat tuturor mijloacelor cunoscute de OGPU – şi nu a cedat, şi a murit, şi nu a semnat nici o tâmpenie. Împreună cu el au suportat încercarea şi evident că nici ci nu au cedat, N. K. Von Meck şi A. F. Veliciko. Deocamdată nu ştim dacă au murit torturaţi ori împuşcaţi, dar ei au demonstrat că este posibil să te împotriveşti, este posibil să rezişti, şi astfel au lăsat o pată de reproş arzător tuturor inculpaţilor celebri care au urmat.

* „Pravda”, 24 mai 1928, p. 3.

Ascunzându-şi înfrângerea, lagoda a publicat, la 24 mai 1929, un scurt comunicat al OGPU-ului privind împuşcarea celor trei, pentru o diversiune de proporţii uriaşe, şi condamnarea multor altora nemenţionaţi*.

Şi cât timp s-a pierdut în zadar! Aproape un an! Şi câte nopţi de interogatorii! Şi câtă fantezie de anchetator! Şi totul în van! Krâlenko a trebuit să ia totul de la capăt, sa caute o figură strălucitoare şi puternică, dar care, în acelaşi timp să fie foarte slabă şi foarte docilă, însă atât de puţin înţelegea el soiul acesta blestemat al inginerilor, că a mai pierdut un an cu încercări nereuşite. Din vara lui 1929 l-a luat în primire pe Hrennikov, dar şi Hrennikov a murit fără să accepte josnicul rol. L-au frânt pe bătrânul Fedotov, dar el era textilist, un domeniu neavan ta jos! Şi a mai trecut un an. Ţara aştepta un proces de diversiune atotcuprinzător, aştepta tovarăşul Stalin, dar toate încercările lui Krâlenko dădeau greş. Şi de-abia în vara anului 1930, cineva a găsit şi i-a propus: Ramzin, directorul Institutului termotehnic! L-au arestat, şi în trei luni a fost pregătit şi prezentat un spectacol excepţional, perfecţiunea întruchipată a justiţiei noastre şi model pentru justiţia mondială: PROCESUL „PARTIDULUI INDUSTRIAL” (25 noiembrie – 7 decembrie 1930), sesiunea extraordinară a Tribunalului Suprem, acelaşi Vâşinski, acelaşi Antonov-Saratovski şi, preferatul nostru, acelaşi Krâlenko.

Acum nu mai apar „motive tehnice, care să ne împiedice să punem la dispoziţia cititorului stenograma completă a procesului: iat-o’*, ori să nu permitem accesul corespondenţilor străini.

Un proiect măreţ: pe banca acuzaţilor se alia toată industria ţării, toate ramurile ei şi organele de planificare. (Numai ochiul regizorului vede fisura pe unde s-a prăvălit industria minieră şi transportul feroviar.) în plus -zgârcenie în utilizarea materialului: numai opt acuzaţi (s-au luat în consideraţie greşelile săvârşite în procesul Şahtî).

Veţi exclama: şi opt oameni pot să reprezinte întreaga industrie? Da, pentru noi sunt chiar prea mulţi! Trei din opt sunt din industria textilă, ca fiind cea mai importantă ramură pentru apărare. Atunci, probabil, aveţi o armată de martori? Şapte oameni, şi ei diversionişti şi, de asemenea, arestaţi. Atunci – teancuri de probe materiale? Desene, proiecte, directive, situaţii, consideraţii, denunţuri, însemnări personale’? Nimic! Adică – nici o hârtiuţă! Dar GPU-ul ce-a păzit? A arestat atâţia oameni şi n-a pus mina pe nici o hârtiuţă? „Au fost multe”, dar „toate au fost distruse”. Pentru că: „unde să ţină arhiva?” La proces sunt prezentate doar câtcva articolaşe de ziar ~ de-ale emigranţilor şi de-ale noastre. Dar pe ce temeluri se va edifica acuzarea?! Păi, se descurcă ci Nikolai Vasilievici Krâlenko. Nu e prima oară: „în toate împrejurările, cea mai bună probă materială este mărturia inculpaţilor” *”’.

Dar ce fel de mărturie? Fără constrângere, sinceră, din suflet, când căinţa smulge din piept monologuri întregi şi ai tot vorbi, şi ai demasca, şi ai biciui!

* „Izvestia”, 24 mai 1929.

*Procesul Partidului industria! Ed. Legislaţia sovietică, Moscova, 1931.

*Procesul Partidului industrial, p. 453.

Bătrânului Fedotov i-au spus să se aşeze, destul. Dar nu, el insistă să mai dea explicaţii şi să mai facă alte comentarii! În cinci şedinţe de audiere neîntrerupte aproape că nici nu-i nevoie să pui întrebări: inculpaţii vorbesc necontenit, explică şi apoi mai cer o dată cuvântul să facă adăugiri, în mod deductiv, ei expun tot ce e necesar pentru acuzare fără nici un fel de întrebări. Ramzin, de pildă, după explicaţii ample, pentru mai multă claritate, mai face şi scurte rezumate, ca pentru nişte studenţi mediocri. Inculpaţii se tem cel mai mult să nu rămână ceva neclarificat, cineva nedemascat, vreun nume nepronunţat, vreo intenţie de diversiune neelucidată. Şi cum se autoblamează! „Sunt un duşman de clasă”, „sunt vândut”, „ideologia noastră burgheză”. Procurorul: „Asta a fost greşeala dumneavoastră?” Cearnovski: „Şi crima mea!” Krâlenko pur şi simplu nu are ce face, de cinci şedinţe bea ceai cu biscuiţi sau ce i se aduce acolo.

Dar cum suportă acuzaţii asemenea explozie emoţională? Înregistrări pe bandă de magnetofon nu există, dar avocatul apărării Oţep relatează: „Cuvintele acuzaţilor curgeau pe un ton serios, rece, potolit – specific profesional”. Na-ţi-o bună! Atâta dorinţă pătimaşă pentru destăinuire şi deodată -serios? Rece? Ba mai mult, probabil îşi mormăie atât de încet textul lor monoton, plin de căinţă, că deseori Vâşinski îi pofteşte să vorbească mai tare, fiindcă nu se aude nimic!

Armonia procesului nu este stricată câtuşi de puţin nici de apărare: ea este de acord cu toate propunerile procurorului; rechizitoriul acestuia îl numeşte istoric, iar argumentele ei – slabe şi rostite fără convingere, căci „avocatul sovietic este întâi de toate cetăţean sovietic” şi „laolaltă cu toţi muncitorii trăieşte un sentiment de indignare” faţă de crimele săvârşite de inculpaţi (Procesul Partidului industrial, p. 488). În timpul audierii judiciare, apărarea pune întrebări timide, modeste şi renunţă numaidecât la ele dacă intervine Vâşinski. De fapt, avocaţii nu apără decât doi textilişti inofensivi şi nu contestă conţinutul infracţiunii, nici calificarea acţiunilor, ci doar întreabă timid: nu s-ar putea oare ca clientul lor să nu fie pus la zid? Ce este mai folositor, tovarăşi judecători, „cadavrul lui ori munca lui”?


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   31   32   33   34   35   36   37   38   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə