Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə38/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   ...   60

*Scrisoarea lui M. Iakubovici adresată Procurorului General al URSS, 1967 („Arhiva Samizdatului”, Munchen. Nr. AC 150).

îndatoritor şi foarte locvace a compărut din nou, ca martor, Ramzin. Însă GPU-ul îşi punea toată nădejdea în inculpatul principal – Vladimir Gusta-vovici Groman (cunoscut membru, de tristă amintire, al Dumei de Stat) şi în provocatorul Petunin.

Să -l prezentăm acum pe M. Lakubovici. Şi-a început foarte devreme cariera de revoluţionar, nici nu terminase liceul, în martie 1917 era preşedintele Sovietului deputaţilor din Smolensk. Sub imperiul convingerii (iar aceasta îl împingea mereu încotrova), era un orator de mare forţă. La congresul Frontului de Apus i-a numit în mod nesăbuit duşmani ai poporului pe acei ziarişti care chemau la continuarea războiului. Asta în aprilie 1917! Era cât pe-aci să fie dat jos de la tribună în baionete, s-a scuzat, şi numaidecât a făcut asemenea manevre în discursul său şi a captivat într-atât auditoriul, încât la slârşit i-a numit din nou pe acei ziarişti duşmani ai poporului, dar acum însoţit de aplauze furtunoase; a fost ales în delegaţia care urma să fie trimisă la Sovietul din Petrograd. Ajuns acolo, cu uşurinţa acelor vremuri, a fost cooptat în comisia militară a Sovietului din Petrograd, unde exercita o mare influenţă la numirea comisarilor de armată*, în final, a plecat el însuşi comisar de armată pe Frontul de Sud-Vest şi la Bericev l-a arestat personal pe Denikin (după rebeliunea lui Kornilov15) şi regreta foarte mult (chiar şi la proces) că nu l-au împuşcat pe Denikin atunci, pe loc.

Avea privirea limpede, era întotdeauna foarte sincer şi cu totul subjugat de ideea lui, reală sau nereală, în partidul menşevicilor trecea drept tânăr, dar chiar şi era. Asta însă nu -l împiedica să propună conducerii, cu îndrăzneală şi înflăcărare, proiectele sale, ca, de pildă, cel din primăvara anului 1917: să se formeze un guvern social-democrat; sau cel din 1919: menşevicii să intre în Komintern. (Dan*6 şi ceilalţi respingeau de fiecare dată variantele lui), în iulie 1917 a suferit mult şi a socotit o greşeală fatală faptul că sovietul socialist din Petrograd a aprobat hotărârea Guvernului provizioriu de a chema trupele împotriva bolşevicilor, care ieşiseră cu arma în mână. Îndată după lovitura din octombrie, lakubovici a propus partidului său să-i sprijine întru totul pe bolşevici, şi prin participarea şi contribuţia lor să îmbunătăţească orânduirea de stat creată de aceştia. Până la urmă a fost afurisit de Martov17, iar în 1920 i-a părăsit definitiv pe menşevici, convingându-se că îi este cu neputinţă să-i îndrepte pe făgaşul bolşevismului.

Am expus toate aceste amănunte să se înţeleagă clar că lakubovici, în tot timpul revoluţiei, n-a fost menşevic, ci bolşevic, unul dintre cei mai sinceri şi cu totul dezinteresat, în 1920 încă mai era comisar gubernial pentru aprovizionare la Smolensk (singurul ne-bolşevic), remarcat de Comisariatul Poporului pentru Aprovizionare ca fiind cel mai bun! (Dă asigurări că s-a descurcat fără detaşamente de represalii; nu ştiu; la proces a menţionat că a pus oprelişti.) în anii ’20 a fost redactorul şef al „Ziarului comercial”, dar a mai avut şi alte funcţii importante. L-au arestat în 1930, când, conform planu-

*A nu se confunda cu colonelul lakubovici de la marele stat major, care, în acelaşi timp şi la aceleaşi adunări, reprezenta ministerul de război.

lui elaborat de GPU, trebuiau ridicaţi toţi menşevicii care se „fofilaseră” în posturi de răspundere.

Ca toţi ceilalţi a intrat pe mâna anchetatorilor-măcelari, şi aceştia i-au aplicat toată gama: şi carcera „de gheaţă”, şi carcera „de foc”, şi lovituri peste organele genitale. L-au schingiuit cu atâta bestialitate, încât lakubovici şi un alt cpinculpat, Abram Ghinzburg, ajunşi la disperare, şi-au tăiat venele. După vindecare nu i-au mai torturat şi nu i-au mai bătut, doar că au urmat doua săptămâni de nesomn. (Zice lakubovici: „Ah, de-aş putea să dorm! Nimic nu mi-ar mai trebui, nici conştiinţă, nici onoare…”) Apoi confruntările cu alţi inculpaţi, care au cedat şi te îndeamnă să „mărturiseşti”, să îndrugi nerozii. Chiar şi anchetatorul (Alexei Alexeevici Nasedkin): „Ştiu, ştiu că n-a fost nimic din toate astea! Dar aşa ni se cere!” într-o zi, când a fost chemat la anchetator, a găsit acolo un arestat epuizat de chinuri. Anchetatorul îi spune, rânjind: „Dumnealui este Moisei Isaevici Teitelbaum, vă roagă să -l primiţi în organizaţia dumneavoastră antisovietică. Discutaţi fără mine, în voie, eu plec.” Şi s-a dus. Într-adevăr Teitelbaum, a început să -l roage: „Tovarăşe lakubovici! Vă rog mult, primiţi-mă în Biroul Unional al Menşevicilor! Sunt învinuit că” am primit mită de la firme străine „, mă ameninţă cu împuşcarea. Dar mai bine să mor ca deţinut politic, decât de drept comun!” (Mai exact: i s-a promis că va fi cruţat ca politic? N-a greşit: a primit o condamnare de copil – cinci ani.) înseamnă că GPU-ul stătea foarte prost cu menşevicii dacă a ajuns să recruteze inculpaţi dintre voluntari!… (Pe Teitelbaum îl aştepta un rol important: legătura cu menşevicii din străinătate şi cu Internaţionala a doua! Dar conform înţelegerii -cinci ani, cinstit.) Cu avizul anchetatorului, lakubovici l-a primit pe Teitelbaum în Biroul Unional.

A „înscris” şi pe alţii, care nici n-au cerut ca, de pildă, I. I. Rubin. Acesta, la confruntarea cu lakubovici, a izbutit să refuze. Pe urmă l-au interogat multă vreme, „I-au anchetat suplimentar” la izolatorul din Suzdal. Acolo s-a întâlnit în aceeaşi celulă cu lakubovici şi Scher, care depuseseră mărturie împotriva lui (iar când se întorcea în celulă de la carceră, ei H îngrijeau, îşi împărţeau alimentele cu el). Rubin l-a întrebat pe lakubovici: „Cum aţi putut născoci că eu aş fi membru al Biroului Unional?” Şi lakubovici i-a răspuns (un răspuns uluitor, în care găseai un secol de experienţă a intelectualităţii ruse): „Tot poporul suferă, trebuie să suferim şi noi intelectualii”.

A fost însă în ancheta lui lakubovici şi un moment însufleţitor: l-a chemat la interogatoriu însuşi Krâlenko. După cum s-a văzut, ei se cunoşteau foarte bine, căci în aceiaşi ani ai „comunismului de război” (între două procese), în aceeaşi gubernie Smolensk, Krâlenko se ducea să întărească munca de strângere a cotelor obligatorii, şi chiar a dormit în aceeaşi cameră cu lakubovici. Şi iată ce i-a spus acum Krâlenko:

— Mihail Petrovici, îţi spun deschis: eu te consider comunist! – (Asta l-a înviorat şi îmbărbătat foarte mult pe lakubovici.) – Nu mă îndoiesc de nevinovăţia dumitale. Dar datoria noastră, a amândurora, faţă de partid este să Ducem la bun sfârşit acest proces. – (Lui Krâlenko îi ordonase Stalin, iar lakuhovici s-a înfiorat şi a început să freamăte pentru idee, ca un armăsar înfocat, care se grăbeşte singur să-şi vâre capul în Mu.) – Vă rog să ajutaţi cu tot ce puteţi, să veniţi în întâmpinarea anchetei. La proces, în caz că apare vreo dificultate neprevăzută, în momentul cel mai complicat o să -l rog pe preşedinte să-ţi dea cuvântul.

Î j i.


Şi lakubovici a promis. Conştient de datoria sa – a promis. De bună seamă că o misiune de o asemenea răspundere nu-i dăduse Puterea Sovietică în toţi anii de serviciu.

Cu câteva zile înainte de proces, în biroul anchetatorului principal, Dimitri Matveevici Dimitriev, a fost convocată prima şedinţă de organizare a Biroului Unional al menşevicilor: pentru a se pune de acord şi fiecare să-şi înţeleagă rolul cât mai bine. (Tot astfel şi-a ţinut şedinţele şi comitetul central al „Partidului industrial”! Iată unde „se puteau întâlni” inculpaţii, lucru de mirare pentru Krâlenko.) Dar aici era un asemenea ghiveci de minciuni, greu de memorat, pe care participanţii le încurcau, şi a fost nevoie de încă o întâlnire.

Cu ce sentiment s-a prezentat lakubovici la proces? Pentru toate chinurile îndurate, pentru toate minciunile îndesate în pieptul lui – să stârnească la proces un scandal mondial? Da, dar:

1. Asta ar fi o lovitură în spatele Puterii Sovitice! Asta ar însemna negarea teiului pentru care lakubovici trăieşte, a acelei căi prin care ci s-a smuls din menşevismul greşit şi s-a înrolat în bolşevismul corect;

2. După un astfel de scandal, nu -l vor lăsa să moară, îl vor tortura din nou, acum drept răzbunare, îl vor aduce în stare de nebunie, şi aşa trupul îi este istovit de torturi. Pentru această nouă serie de schingiuiri – unde ar putea să găsească sprijin moral? De unde să mai i-a curaj?

(Am scris aceste argumente sub impresia proaspătă a cuvintelor pline de ardoare: un caz foarte rar de a obţine, într-un fel, o explicaţie „postumă” a unui participant la un asemenea proces. Găsesc că asta este la fel ca şi când Buharin sau Râkov ne-ar explica motivul enigmaticei lor supuşenii în cursul procesului: aceeaşi sinceritate, acelaşi devotament faţă de partid, aceeaşi slăbiciune omenească, aceeaşi lipsă de suport moral pentru a lupta. Şi asta din cauza lipsei unei poziţii proprii.)

? Şi la proces, lakubovici nu numai că a repetat cuminte rumegătura de minciuni cenuşii, mai sus de care nu se ridica nici fantezia lui Stalin, nici a calfelor lui, nici a inculpaţilor schingiuiţi. Şi a interpretat cu multă însufleţire rolul, aşa cum îi făgăduise lui Krâlenko.

Aşa-numita Delegaţie a menşevicilor din străinătate (de fapt – elita comitetului lor central) a publicat în „Vorwărts” 18 un articol prin care se delimita de inculpaţi. Scriau că aceasta este cea mai ruşinoasă comedie judiciară, edificată pe depoziţiile unor provocatori şi ale unor acuzaţi nenorociţi, siliţi prin teroare să facă astfel de mărturisiri. Că majoritatea zdrobitoare a inculpaţilor a ieşit din partid de peste zece ani şi nu s-au reîntors niciodată în rândurile Lui. Şi că sumele de bani care s-au vehiculat la proces sunt ridicol de exagerate – de atâţia bani nici întreg partidul n-a dispus vreodată.

Şi Krâlenko, după ce a citit articolul, l-a rugat pe Şvernik să dea cuvântul inculpaţilor (ca şi la „Partidul industrial”, sforile erau trase toate deodată). Toţi au luat cuvântul. Şi toţi au apărat metodele GPU-ului împotriva comitetului central menşevic…

Dar ce îşi aminteşte acum lakubovici despre acel „răspuns” al său, precum şi despre ultimul său cuvânt? Că nu a vorbit câtuşi de puţin conform promisiunii făcute lui Krâlenko, că nu a fost cuprins doar de însufleţire, dar că a fost luat, precum o aşchie, de valul iritării şi al elocinţei. Iritare – pe cine? El, care a cunoscut tortura, şi-a tăiat venele şi nu o dată a văzut moartea cu ochii, clocotea acum de indignare nu împotriva procurorului, nici împotriva GPU-ului! Nu! Împotriva Delegaţiei menşevicilor din străinătate! Iată permutarea polilor psihologici! Având siguranţa şi confortul asigurate (şi cea mai mizerabilă emigraţie este, desigur, confort în comparaţie cu Lubianka), ei, cei de acolo, lipsiţi de scrupule şi plini de sine, cum au putut să nu-i compătimească pe aceştia pentru chinurile şi suferinţele lor? (A rezultat un răspuns impresionant, organizatorii procesului triumfau.)

Chiar când povestea, în 1967, lakubovici tremura de mânie împotriva Delegaţiei din străinătate, pentru că s-au dezis şi au trădat revoluţia socialistă, cum le-a reproşat încă din 1917.

Când am avut această convorbire nu eram în posesia stenogramei procesului. Mai târziu am făcut rost de ea şi am citit-o: la proces, el a declarat sus şi tare că Delegaţia din străinătate, din însărcinarea Internaţionalei a Doua, le dădea directive să săvârşească acte de diversiune! Şi acum îşi vărsa focul pe ei. Menşevicii din străinătate au scris nu lipsiţi de scrupule şi nici plini de sine, ci, dimpotrivă, compătimeau nefericitele victime ale procesului, însă menţionau că acestea nu mai sunt de mult menşevici – ăsta-i adevărul. Şi pentru ce se mânia atât de stăruitor lakubovici? Şi cum ar fi putut menşevicii din străinătate să nu îi lase pe inculpaţi în voia soartei?

Ne place să ne supărăm pe cei care nu pot răspunde, pe cei mai slabi. Asta este în firea omului. Şi argumentele, se pare, dau năvală să ateste cu abilitate că avem dreptate.

În rechizitoriul său, Krâlenko a spus că lakubovici este un fanatic al ideii contrarevoluţionare, drept pentru care cere – pedeapsa cu moartea!

Şi lakubovici doar atunci a simţit în colţul ochilor o lacrimă de recunoştinţă, dar până în ziua de azi, după ce s-a târât prin numeroase lagăre şi închisori, chiar şi astăzi îi este recunoscător lui Krâlenko, pentru că nu l-a umilit, nu l-a insultat şi nu l-a batjocorit pe banca acuzaţilor, ci l-a numit pe drept fanatic (chit că al unei idei contrare) şi a cerut simpla şi nobila pedeapsă cu moartea care curmă toate suferinţele. Lakubovici însuşi, rostindu-şi ultimul cuvânt, a fost de acord: crimele pe care le-am recunoscut (el dă o mare importanţă acestei expresii reuşite „pe care le-am recunoscut” – cel care pricepe trebuie să subînţeleagă: dar pe care nu le-am săvârşit eu!) sunt vrednice de pedeapsa capitală, şi eu nu cer îndurare! Nu cer să-mi lăsaţi Viaţa! (Alături, pe bancă, Groman a intrat în panică: „Sunteţi nebun! Nu aveţi dreptul să procedaţi astfel faţă de tovarăşi!”)

Nu-i aşa că este o descoperire pentru procuratură? *

Şi nu îşi găsesc aici explicaţia procesele din perioada anilor 1936-1938?

Şi oare nu din exemplul acestui proces a înţeles Stalin şi a avut siguranţa că şi pe duşmanii săi principali, palavragii, îi va putea aduna pe toţi la un loc şi nu-i va fi greu să realizeze un spectacol asemănător?

* îl rog pe cititorul îngăduitor să mă ierte. Până acum pana mea a alergat neînfricată pe hârtie, inima nu mi s-a strâns, şi noi am alunecat fără grijă, deoarece toţi aceşti cincisprezece ani ne-am aflat sub protecţia sigură când a spiritului revoluţionar legal, când a legalităţii revoluţionare. Mai departe însă va fi dureros: cum prea bine ştie cititorul, cum de zeci de ori ni s-a explicat, începând din perioada lui Hruşciov, „aproximativ din anul 1934 a început încălcarea normelor leniniste ale legalităţii”.

Aşadar cum să pătrundem în această genune a ilegalităţii? Cum să înaintăm prin acest puhoi de amărăciune?

De altfel, datorită celebrităţii numelor inculpaţilor aceste procese, care vor urma, s-au aflat sub ochii întregii lumi. Ele n-au scăpat din centrul atenţiei, despre ele s-a scris, au fost comentate. Şi vor mai fi comentate. Noi ne vom referi puţin doar la enigmele acestor procese.

Să facem o menţiune, nu prea mare: rezumatele publicate ale stenogramelor nu coincid pe deplin cu cele spuse la procese: Un scriitor, care a avut permis de intrare laolaltă cu publicul selectat, a făcut nişte însemnări fugare şi apoi s-a convins de aceste neconcordanţe. Toţi corespondenţii au observat şi întâmplarea cu Krestinski19, când a fost nevoie de o pauză, pentru a -l reintroduce pe făgaşul depoziţiilor stabilite. (Eu îmi închipui că înainte de proces se alcătuia un tabel în cazul unor eventuale accidente: coloana întâi – numele inculpatului, coloana a doua – ce măsură să fie folosită în pauză, dacă în timpul procesului se abate de la textul stabilit, coloana a treia – numele ce-kistului care răspunde de aplicare măsurii. Şi dacă Krestinski s-a poticnit brusc, se ştie cine va da fuga la el şi ce are de făcut.) însă inexactităţile stenogramei nu schimbă şi nu scuză tabloul. Lumea a vizionat cu uimire trei piese la rând, trei spectacole ample şi scumpe, în care marii conducători ai neînfricatului partid comunist, ce zguduise şi neliniştise întreaga lume, acum arătau ca nişte ţapi anosti şi supuşi, care behăiau tot ce li se poruncise, scuipau pe ei înşişi şi se umileau pe sine şi convingerile lor, şi recunoşteau crime pe care nicicum nu le puteau săvârşi.

*Şi acest destin fatal, de a-i ajuta în mod sincer şi nesiliţi de nimeni pe călăii noştri, l-a încercat încă o dată pe lakubovici, acum bătrân, în 1974: în casa invalizilor din Karaganda au venit nişte cekişti, care au obţinut de la el o convorbire, un articol şi chiar un discurs filmat împotriva Arhipelagului. Dar, având şi ei restricţiile lor, cekiştii nu au făcut mare vâlvă cu ele, pentru că lakubovici rămăsese o figură nedorită. Cu toate acestea, şi în 1978 l-au implicat în minciunile lansate contra mea. (Notă din 1978.)

Aşa ceva nu s-a mai pomenit în istorie, care nu dă nimic uitării. Asta uimea mai cu seamă prin contrast cu recentul proces al lui Dimitrov de la Leip/ig: ca un leu înfuriat răspundea Dimitrov judecătorilor nazişti, iar aici, tovarăşii lui din aceeaşi cohortă neclintită, în faţa căreia tremura lumea întreagă, şi cei mai mari dintre ei, care erau numiţi „garda lui Lenin”, apăreau acum în faţa tribunalului cu pantalonii uzi de propria urină.

Cu toate că de atunci multe par a se fi clarificat (în mod remarcabil de Arthur Koestler), totuşi enigma continuă să aibă căutare.

S-a scris de o licoare tibetană care anihilează voinţa, de folosirea hipnozei. Dacă vrem să ne lămurim, nu trebuie să respingem nimic diriştoate acestea: dacă toate aceste mijloace s-au aflat în mâinile NKVD-ului, ar fi de neînţeles ce norme morale puteau să-i împiedice să le aplice? De ce n-ar fi recurs la slăbirea şi tulburarea voinţei? Este cunoscut faptul că, în anii ’20, marii hipnotizatori au abandonat spectacolele şi turneele şi au trecut în serviciul GPU-ului. Se ştie cu certitudine că în anii ’30, pe lângă NKVD funcţiona o şcoală de hipnotizatori. Soţia lui Kamenev a obţinut aprobarea să-şi viziteze soţul chiar în ajunul procesului şi l-a găsit într-o stare de totală apatie, parcă nu era el însuşi. (A izbutit să povestească înainte de a fi ea însăşi arestată.)

De ce însă pe Palcinski ori pe Hrennikov nu i-au frânt nici cu licoare tibetană, nici prin hipnoză?

Nu, aici n-o poţi scoate la capăt fără o explicaţie superioară, de factură psihologică.

Nedumereşte în mod deosebit faptul că toţi erau vechi revoluţionari, care n-au tremurat în camerele de tortură ţariste, erau luptători încercaţi, căliţi în foc şi aşa mai departe. Dar aici se face o greşeală simplă. Ei nu erau acei vechi revoluţionari, această glorie şi-au însuşit-o prin moştenire, prin învecinare, de la narodnici, eseri şi anarhişti. Aceia, aruncătorii de bombe şi conspiratorii, au cunoscut ocna, au cunoscut condamnările şi soroacele, dar o anchetă veritabilă, neîndurătoare, n^au cunoscut nici ei (pentru că în Rusia’ pur şi simplu nu exista aşa ceva), însă aceştia n-au cunoscut nici ancheta, nici condamnările cu soroacele lor. Bolşevicii n-au avut parte nici de „camere de tortură” speciale, nici de vreun Sahalin, nici de ocnele speciale din lakuţia Se ştie că Dzerjinski a dus-o cel mai greu dintre toţi, că toată viaţa şi-a petre-cut-o prin închisori. După criteriile noastre, n-a făcut decât să execute un soroc normal de zece ani, un simplu cervoneţ, ca orice colhoznic din zilele noastre; este adevărat că dintre acei zece ani, trei i-a făcut în centrala ocnei, dar nici asta nu era ceva nemaivăzut.

Conducătorii partidului, pe care ni i-au arătat la procesele din anii 1936-1938, în trecutul lor revoluţionar, aveau la activ doar detenţii scurte şi uşoare, exiluri de scurtă durată, iar ocna nici nu au mirosit-o. Buharin a suferit multe arestări mărunte, dar cu totul neserioase; de bună seamă că nicăieri n-a stat un an întreg, ceva-ceva a stat în exilul de lângă Onega*. Kamenev, cu lunga lui activitate agitatorică şi călătoriile prin toate oraşele

*Toate datele de aici au fost extrase din volumul al 41-lea al Dicţionarului enciclopedic „Granat”. În care sunt adunate autobiografiile sau schiţele biografice ale liderilor RKP (b).

Rusiei, a stat doi ani la închisoare şi unul şi jumătate în exil. Noi, puştanii de şaisprezece ani, primeam dintr-odată cinci ani. Zinoviev – te-apucă râsul!

— N-a făcut nici măcar trei luni de închisoare! N-a avut nici o condamnare! În comparaţie cu indigenii de rând ai Arhipelagului nostru ei sunt nişte prunci, ei n-au ştiut ce-i închisoarea. Râkov şi I. N. Smirnov20 au Ibst arestaţi de câteva ori, au stat vreo cinci ani, dar stagiile lor au trecut destul de uşor, din toate exilurile au fugit fără complicaţii ori au fost amnistiaţi, înainte de a ajunge la Lubianka, în general ei nu aveau idee ce înseamnă o închisoare adevărată, nici cleştii unei anchete nedrepte. (Nu există temeluri să presupunem că Troţla, dacă nimerea în aceşti cleşti, s-ar fi comportat mai puţin umilitor, că osatura lui vitală s-ar fi dovedit mai rezistentă: nu avea cum. Şi el a cunoscut doar închisori uşoare, nici o anchetă serioasă şi doar doi ani de surghiun în Ust-Kut. Groaza pe care o inspira Troţki ca preşedinte al Consiliului militar revoluţionar nu -l costase prea scump şi nu-i conferă fermitate autentică: cine a trimis nenumăraţi oameni la moarte îşi pierde curajul când e vorba de propria-i moarte! Fermitatea din primul caz nu are nici o legătură cu fermitatea din cazul al doilea.) Radek era un provocator (şi n-a fost singurul pe parcursul acestor trei procese!). Cât despre lagoda, acesta nu era decât un criminal de drept comun inveterat.

(Acest ucigaş de milioane de oameni nu putea concepe că Asasinul Suprem n-ar fi găsit în inima lui, în ultima clipă, un sentiment de solidaritate. Ca şi când Stalin s-ar fi aflat acolo, în sală, lagoda i-a cerut stăruitor cruţare, adresându-i-se direct lui: „Mă adresez Dumnevoastră! Pentru Dumneavoastră eu am construit două canale grandioase…!” Şi cineva care asista povesteşte că în clipa aceea, în spatele ferestruicii de la etajul întâi al sălii, ca după o perdea de muselină, în amurg, s-a aprins un chibrit şi, vreme de câteva clipe, s-a zărit umbra unei pipe.

— Cel care a fost în Bahcisarai îşi aminteşte, „poate, această distracţie orientală! În sala de şedinţe a consiliului de stat, la nivelul etajului întâi, se înşiruie nişte ferestre acoperite cu foi de tablă în care au fost perforate mici găuri. Dincolo de ele se află o galerie neluminată. Din sală nu poţi să-ţi dai seama niciodată dacă acolo se află cineva sau nu. Hanul este nevăzut, dar şedinţa consiliului se desfăşopară ca şi cum el ar fi prezent. Cunoscând caracterul tipic oriental al lui Stalin, sunt foarte sigur că el a urmărit comediile din Sala Octombrie. Nu pot să admit că el şi-ar fi refuzat acest spectacol, această desfătare.)

Toată nedumerirea noastră este legată de credinţa în caracterul neobişnuit al acestor oameni. Când este vorba de un proces-verbal obişnuit, făcut la ancheta unui om de rând, noi nu ne întrebăm, făcând din asta o enigmă: de ce a spus acolo atâtea lucruri rele despre sine şi despre alţii? Acceptăm asta ca pe un lucru de la sine înţeles: omul e slab, omul cedează, lată însă că pe Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov, I. N. Smirnov îi considerăm anticipat supraoameni, şi, de fapt, de aici apare nedumerirea noastră.

Este adevărat că aici regizorii spectacolului întâmpină mai multe dificultăţi în alegerea interpreţilor decât în procesele anterioare ale inginerilor: acolo au ales din patruzeci de poloboace, aici, însă, trupa e mică, pe interpreţii principali îi cunoaşte toată lumea, şi publicul doreşte să joace ei şi nu altcineva.

Şi totuşi a fost o selecţie! Cei mai clarvăzători şi mai neşovăielnici dintre cei sortiţi pieirii nici măcar nu s-au lăsat prinşi, şi-au pus capăt zilelor înainte de a fi arestaţi (Skrâpnik21, Tomski22, Gamarnik2-5). S-au lăsat arestaţi cei care au vrut să trăiască. Iar din cel care vrea să trăiască poţi să răsuceşti frân-ghii! Dintre aceştia însă unii s-au comportat altfel la anchetă, s-au dezmeticit, s-au opus cu îndârjire şi au pierit neştiuţi de nimeni, dar nedezonoraţi. Te întrebi de ce nu i-au judecat în procese publice pe Şliapnikov, Rudzutak, Postâşev25, Enukidze26, Ciubăr27, Kosior2*ba chiar pe însuşi Krâlenko, deşi numele lor a fost o podoabă pentru proces.

I-au expus pe cei mai obedienţi! Totuşi, a existat o selecţie!

Selecţia a fost restrânsă, în schimb Regizorul cel mustăcios îi cunoaşte bine pe fiecare. Ştia, în general, că erau nişte bisciniei, dar cunoştea şi slăbiciunile fiecăruia în parte, în aceasta consta excepţionala, dar şi tenebroasa lui calitate, linia principală a psihologiei lui şi realizarea vieţii sale: în a discerne slăbiciunile oamenilor la nivelul de jos al existenţei.

Şi pe acela care din depărtarea timpului apare drept spiritul cel mai elevat şi mai luminos dintre liderii dezonoraţi şi împuşcaţi (şi căruia, de bună seamă, i-a dedicat Koestler lucrarea lui talentată), N. I. Buharin, pe el tot la nivelul de jos, unde se contopeşte omul cu pământul, Stalin l-a cunoscut de parcă ar fi văzut printr-însul, şi l-a ţinut ca într-o menghină de moarte, fără scăpare, şi se juca precum eu un şoarece, slobozindu -l câte puţin. Buharin a scris cuvânt cu cuvânt toată constituţia noastră în vigoare (ne-în-vigoare,) o constituţie care suna atât de frumos la ureche; acolo sus, aproape de nori, el zbura şi credea că l-a păcălit pe Koba29: i-a strecurat o constituţie care îl va determina pe acesta să-şi îmblânzească dictatura. Iar el se afla deja în gura leului!


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə