Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə39/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   60

Buharin nu-i agrea pe Kamenev şi Zinoviev, şi încă de când au fost judecaţi prima dată, după asasinarea lui Kirov, s-a exprimat faţă de nişte apropiaţi: „Nu trebuie să vă mire! Ar fi în stare. Poate că a fost ceva…” (Formula clasică a micilor burghezi din acei ani: „Probabil că a fost ceva. La noi nu se arestează degeaba”. Asta o spune în 1935 primul teoretician al partidului.) Când s-a judecat cel de al doilea proces Kamenev-Zinoviev, în vara lui 1936, el se afla în Tian-Şan, la vânătoare. N-a ştiut nimic. Coborând din munţi în Frunze30 a citit despre condamnarea celor doi la moarte şi articolele din ziare din care reieşea ce depoziţii nimicitoare au făcut la adresa lui Buharin. Credeţi că s-a repezit să oprească executarea? A adresat partidului o proclamaţie, arătând că se petrece ceva monstruos? Nu, doar a trimis o telegramă lui Koba: să oprească împuşcarea lui Kamenev şi Zinoviev pentru ca… Buharin să fie confruntat cu ei şi să se justifice.

Târziu! Lui Koba îi erau prea de ajuns procesele verbale, la ce bun confruntări cu oameni vii?

Totuşi încă multă vreme nu s-au atins de Buharin. Pierduse „Izvestia”, întreaga activitate, locul în partid, şi, în locuinţa sa de la Kremlin, în Palatul distracţiilor al lui Petru, a trăit o jumătate de an ca la închisoare. (De altfel, în Toamnă, a plecat la vilă, iar santinelele de la Kremlin l-au salutat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.) Nu venea nimeni în vizită, nu -l suna nimeni la telefon. Şi toate lunile acestea a scris la nesfârşit scrisori: „Dragă Koba! Dragă Koba! Dragă Koba!”, care au rămas fără nici un răspuns.

El încă mai căuta un contact cordial cu Stalin!

Iar dragul Koba, mijindu-şi ochii, făcea repetiţii… De mulţi ani Koba făcuse probele rolurilor şi ştia că Buharcik şi -l va juca pe al său la perfecţie. Căci deja îşi renegase adepţii şi elevii arestaţi şi deportaţi (de altfel, puţini), suportase nimicirea lor*. El a suportat nimicirea şi defăimarea propriei linii de gândire, care nici nu se născuse pe de-a-ntregul. Iar acum, încă redactor-şef la „Izvestia”, încă membru supleant al Biroului Politic, a suportat execuţia lui Kamencv şi Zinoviev ca fiind legitimă. Nu şi-a arătat indignarea nici în gura mare, nici în şoaptă. Toate acestea erau probe, încercări ale rolului!

Şi încă mai înainte, demult, când Stalin îl ’ameninţa că îl va exclude din partid (şi pe toţi ceilalţi, fiecare la rândul său), Buharin (şi ei toţi) s-a dezis de convingerile sale numai să rămână în partid! Aceasta a fost tot o probă de rol! Dacă astfel se comportă când încă sunt în libertate, încă sunt în culmea puterii şi se bucură de respect, atunci când corpul, mâncarea şi somnul lor se vor afla în mâinile sufleorului de la Lubianka, ei se vor supune, fără nici o abatere, textului dramei.

Şi în aceste luni dinaintea arestării, care era cea mai mare temere a lui Buharin? Se ştie cu certitudine: teama de a fi exclus din Partid! De a-şi pierde Partidul! De a trăi în afara Partidului! Pe această coardă (a lor a tuturor!) cânta excelent dragul Koba, din clipa când el însuşi devenise partidul. Buharin (şi ei toţi) nu avea un punct de vedere propriu, ei nu aveau o ideologie proprie de opoziţie pe baza căreia puteau să se separe, să se consolideze. Stalin le-a demascat opoziţia înainte ca ei să devină opoziţie, şi astfel i-a lipsit de orice tărie. Şi ei şi-au concentrat toate eforturile ca să se menţină în Partid. Şi în acelaşi timp să nu aducă prejudicii Partidului!

Prea multe cerinţe pentru a fi independent!

Buharin, de fapt, fusese distribuit în rolul principal, şi nimic nu trebuia tratat cu superficialitate ori scăpat din vedere în munca Regizorului cu el, în acţiunea timpului şi în felul în care el îşi însuşea rolul. Chiar şi călătoria în Europa din iarna trecută pentru manuscrisele lui Marx era nu numai aparent necesară pentru reţeaua de acuzaţii cu privire la relaţiile stabilite, dar libertatea fără scop a vieţii de turneu prezicea şi mai implacabil revenirea pe scena principală. Şi acum, sub norii negri ai acuzaţiilor, nu faptul că de atâta vreme nu fusese arestat, lâncezeala istovitoare de acasă, toate acestea distrugeau mai bine voinţa victoriei decât presiunea directă a Lubiankăi. (Dar va avea parte şi de ea – un an.) într-o zi Buharin a fost chemat de Kaganovici, care, în prezenţa unor cekişti cu funcţii importante, i-a aranjat o confruntare cu Sokolnikov31. Acela a făcut depoziţii privind „Centrul de dreapta paralel” (adică paralel cu cel troţkist), privind activitatea clandestină a lui. Buharin. Kaganovici a condus

*Doar pe Efim Zeitlin l-a apărat, dar nu pentru multă vreme.

Interogatoriul foarte energic, pe urmă a ordonat să fie luat Sokolnikov şi i-a spus prieteneşte lui Buharin: „Curva asta!… A spus numai minciuni”.

Însă ziarele continuau să publice indignarea maselor. Buharin a sunat la Comitetul Central. Buharin a scris scrisori: „Dragă Koba…!” cu rugămintea de a -l dezvinovăţi în mod public. Atunci a fost publicată o declaraţie confuză a procuraturii: „Pentru acuzarea lui Buharin nu s-au găsit probe obiective”.

În toamnă l-a sunat Radek, propunându-i să se întâlnească. Buharin s-a eschivat: suntem amândoi acuzaţi, de ce să mai atragem alte bănuieli? Dar vilele lor se învecinau, şi într-o seară Radek şi-a făcut apariţia: „Orice aş spune cu pe urmă, să ştii că nu sunt vinovat cu nimic. De altfel, tu vei scăpa teafăr: tu n-ai avut legături cu troţkiştii”.

Şi Buharin a crezut că va scăpa teafăr, că nu va fi exclus din partid, asta ar fi fost monstruos! Pe troţkişti nu i-a avut niciodată la inimă: iată, s-au pus în afara partidului şi ce a ieşit? Dar trebuie să ne ţinem înpreună, dacă e să facem greşeli – să le facem împreună.

La demonstraţia de 7 Noiembrie (despărţirea lui de Piaţa Roşie), folosind legitimaţia de la ziar, a urcat împreună cu soţia la tribuna oaspeţilor. Pe neaşteptate spre el s-a îndreptat un soldat înarmat. I-a sărit inima din piept! Aici? Într-un asemenea moment?… Nu, soldatul duce mâna la chipiu: „Tovarăşul Stalin se miră de ce sunteţi aici! Vă roagă să vă ocupaţi locul de la Mausoleu”.

Uite aşa, de la cald la rece, l-au purtat o jumătate de an. La 5 decembrie, în triumf şi entuziasm, a fost adoptată constituţia lui Buharin, dar au botezat-o pentru vecie „stalinistă”. La plenara din decembrie a Comitetului Central l-au adus pe Piatakov fără dinţi, aproape de nerecunoscut, în spatele lui stăteau cekiştii muţi (oamenii lui lagoda; îagoda era şi el verificat şi pregătit pentru rol). Piatakov a făcut cele mai mârşave depoziţii împotriva lui Buharin şi Râkov, aflaţi chiar acolo, printre lideri. Ordjonikidze a dus mâna la ureche (el nu auzea bine): „Spuneţi, dumneavoastră faceţi aceste depoziţii de bunăvoie?” (Formidabilă remarcă! Va primi şi Ordjonikidze un glonţ!) „Absolut de bunăvoie”, a răspuns Piatakov, clătinându-se. În pauză, Râkov i-a spus lui Buharin: „Tomski a avut tărie, încă din august a înţeles şi a pus punct. Iar noi doi, proştii, am rămas să trăim.”

Au luat cuvântul, blamând eu vehemenţă, Kaganovici (ah, cât de mult ar f i vrut să creadă în nevinovăţia lui Buharin! Dar…) şi Moloţov. Dar Stalin! Vai, ce inimă largă! Şi ce recunoscător! „Eu consider totuşi că vina lui Buharin n-a fost dovedită. Râkov poate că e vinovat, dar Buharin nu.” (împotriva dorinţei lui, cineva îl acu/a pe Buharin!)

De la cald la rece. Aşa se mânuieşte voinţa… Aşa se intră în rolul eroului pierdut.

Au început să-i aducă acasă, fără întrerupere, procesele-verbale de la interogatorii: ale foştilor studenţi de la Institutul Profesoratului Roşu32, al lui Radek, ale tuturor celorlalţi, şi toţi aduceau probe zdrobitoare ale cruntei trădări de care se făcea vinovat Buharin. I le aduceau acasă nu ca unui acuzat, o nu! Ca unui membru al Comitetului Central, doar pentru informare… , „_ Cel mai adesea, când primea materiale noi, Buharin îi spunea soţiei sale de douăzeci şi doi de ani, care în primăvară tocmai îi născuse un băiat:” Citeşte tu, eu nu pot!”, iar el îşi vâra capul sub pernă. Avea în casă două revolvere (îi dăduse destul timp Stalin!), dar nu şi-a pus capăt zilelor. „t Oare nu intrase în rolul ce i se hărăzise…?

Şi s-a mai ţinut un proces public, şi au mai împuşcat o serie… Dar pe Buharin îl cruţau, pe Buharin nu -l arestau…

La începutul lui februarie 1937, a hotărât să declare greva foamei la domiciliu: voia astfel să determine Comitetul Central să analizeze situaţia lui şi să-i ridice acuzaţiile, în acest sens i-a scris o scrisoare Dragului Koba, respectându-şi în mod cinstit cuvântul. Atunci a fost convocată plenara Comitetului Centralcu următoarea ordine de zi: 1. Crimele Centrului de Dreapta. 2. Conduita antipartinică a tovarăşului Buharin, exprimată prin greva foamei.

Şi atunci Buharin a fost cuprins de îndoială: poate că, într-adevăr, a supărat Partidul cu ceva?… S-a târât la Plenară nebărbierit, scofâlcit la faţă, arătând deja a deţinut… – „Ce ţi-a trecut prin cap?” l-a întrebat prietenos Dragul Koba. – „Păi cum, când mi se aduc astfel de acuzaţii? Intenţionează să mă excludă din partid…” Stalin s-a strâmbat la auzul unei asemenea absurdităţi: „Vezi-ţi de treabă, nimeni n-o să te excludă din partid!”

Şi Buharin a crezut, s-a înviorat, şi-a făcut autocritica în faţa Plenarei şi a declarat că încetează greva foamei. (Acasă „Taie-mi salam! Koba a spus că n-or să mă excludă!”) Dar în timpul Plenarei, Kaganovici şi Molotov (ce obraznici, nu ţin seama de părerea lui Stalin!)* l-au numit pe Buharin năimit fascist şi au cerut să fie împuşcat! Şi din nou pe Buharin l-a cuprins deznădejdea, şi în ultimele sale zile s-a apucat să compună „scrisoarea către viitorul Comitet Central”, învăţată pe de rost şi păstrată în felul acesta, recent a devenit cunoscută lumii întregi. Insă nu l-a impresionat. (Nici pe „viitorul Comitet Central”. Şi ce adresă valoroasă! Comitetul Central – mai presus de el nu există altă autoritate morală.) Căci ce a hotărât acest ^teoretician spiritual şi strălucit să lase posterităţii prin ultimele sale cuvinte? Încă un strigăt de a fi reintegrat în partid (cu câtă dezonoare va plăti el pentru acest devotament!). Şi încă o asigurare că „aprobă întru totul” tot ceea ce s-a petrecut înainte de 1937, inclusiv. Deci nu numai procesele batjocoritoare de mai înainte, ci şi toate valurile pestilenţiale ale marii noastre canalizări penitenciare!

Această recunoaştere îl fac demn să plonjeze în ele…

În sfârşit, este pe deplin pregătit să fie dat pe mâinile sufleorilor şi regizorilor secunzi, el, acest om musculos, vânător şi luptător! (Când se luau în glumă la trântă în faţa membrilor Comitetului Central, de câte ori nu l-a pus pe Koba la pământ! Probabil nici asta nu putea să i-o ierte.)

Pregătit astfel, distrus într-atât, încât acum şi tortura i-ar fi fost de prisos, prin ce era poziţia lui mai puternică decât cea a lui lakubovici în anul 1931?

*Ce bogăţie de mărturii pierdem, menajând nobilele bătrâneţi ale lui Molotov!

Prin ce nu se încadrează el în cele două argumente? Ba este chiar mai slab, fiindcă lakubovici îşi dorea moartea, pe când Buharin se temea de ea. Mai rămânea doar un dialog uşor cu Vâşinski după schema:

— Este adevărat că orice opoziţie faţă de Partid înseamnă luptă împotriva Partidului?

— În general – da Efectiv – da.

— Dar lupta împotriva Partidului nu se poate transforma în război contra Partidului?

— Logic – da.

— Deci, potrivit convingerilor opoziţiei, în final ar putea fi comise orice ticăloşii împotriva Partidului (asasinate, spionaj, vânzare de Patrie)?

— Daţi-mi voie, dar ele n-au fost comise.

— Dar ar putea?

— Sigur, din punct de vedere teoretic… (doar sunt teoreticieni, nu?!) – Dar pentru dumneavoastră supreme sunt interesele Partidului, nu-i aşa?

— Da, desigur, desigur!

— În felul acesta a mai rămas doar o foarte mică nepotrivire: trebuie să realizăm eventualitatea, în scopul dezaprobării de acum înainte a oricărei ideologii opoziţioniste, trebuie să recunoaştem săvârşii ceea ce doar putea, în mod teoretic, să se săvârşească. Căci putea, nu?

— Putea…


— Atunci trebuie să recunoaştem posibilul drept real, şi nimic mai mult. O simplă conversiune filosofică. De acord?… Da, şi încă ceva! Nu trebuie să vă explic eu dumneavoastră: dacă la judecată negaţi şi veţi spune cu totul altceva, înţelegeţi că în felul acesta faceţi jocul burgheziei mondiale şi veţi aduce doar prejudicii Partidului. Şi, fireşte, atunci dumneavoastră înşivă nu veţi avea o moarte uşoară. Dacă totul va decurge bine – o să vă lăsăm, desigur, în viaţă: o să vă trimitem în taină pe insula Monte Cristo, şi acolo o să vă ocupaţi de problemele economiei socialismului.

— Dar în procesele precedente se pare că aţi pus destui oameni la zid?

— Ei, cum puteţi să faceţi o astfel de comparaţie: ei şi dumneavoastră! Şi, apoi, pe mulţi i-am lăsat în viaţă, doar ziarele au scris.

Dar poate că această enigmă încâlcită nici nu există?

Aceeaşi melodie invincibilă traversează, în variante diferite, atâtea procese: căci noi şi dumneavoastră suntem, comunişti! Cum aţi putut să comiteţi o greşeală atât de gravă şi să vă ridicaţi împotriva noastră? Căiţi-vă! Căci dumneavoastră şi noi laolaltă este egal noi!

Greu se maturizează în societate o concepţie istorică. Iar când se maturizează – ce simplă este! Nici în 1922, nici în 1924, nici în 1937 acuzaţii nu au fost în stare să-şi consolideze într-atât punctul propriu de vedere, încât la această melodie care hipnotizează şi amorţeşte să se ridice şi să strige cu capul sus:

— Nu, noi nu suntem revoluţionari cu voi!… Nu, noi nu suntem ruşi cu roi!… Nu, noi nu suntem comunişti cu voi…!

Poate că numai de-ar fi strigat, şi decorurile s-ar fi prăvălit, şi ar fi început să curgă straturile de machiaj, ar fi fugit pe scara din dos regizorul, iar sufleorii s-ar fi ascuns în găurile lor de şobolani. Şi afară ar fi fost dintr-o dată anii şaizeci.

Dar şi spectacolele cele mai reuşite erau scumpe şi dădeau mare bătaie de cap. Şi Stalin s-a hotărât să nu mai recurgă la procesele publice.

Mai exact, în anul 1937, el a plănuit să pună pe rol o reţea vastă de procese publice în raioane, ca să arate maselor sufletul negru al opoziţiei. Dar nu s-au găsit regizori buni, pregătirea se cerea minuţioasă, ceea ce nu era cu putinţă de realizat, şi înşişi inculpaţii nu erau atât de complicaţi. Pe scurt, Stalin a suferit un eşec în această acţiune, numai că sunt puţini cei care ştiu asta. După ce câteva procese au eşuat – au renunţat.



Este potrivit să povestim aici despre un astfel de proces – procesul din Kadâi, ale cărui materiale au început să fie publicate în ziarul regional din Ivanovo.

La sfârşitul anului 1934, într-un colţ îndepărtat al regiunii Ivanovo, la joncţiunea cu actualele regiuni Kostroma şi Nijni-Novgorod, a fost creat un raion nou, al cărui centru a devenit vechiul şi liniştitul sat Kadâi. Noua conducere fusese numită din diferite locuri, s-au cunoscut în Kadâi. Şi ei au descoperit aici un ţinut uitat de lume, trist şi sărac, epuizat de campaniile de strângere a cotelor obligatorii, când de fapt el avea, dimpotrivă, nevoie de ajutor în bani, maşini şi de o bună gospodărire. S-a nimerit ca primul secretar al comitetului raional de partid, Fiodor Ivanovici Smirnov, să fie un om înzestrat cu simţul dreptăţii, şeful sectorului agricol raional Stavrov – mujic neaoş, unul dintre ţăranii „intensivişti”, adică acei ţărani harnici şi cu ştiinţă de carte, care în deceniul al treilea îşi gospodăreau pământul pe baze ştiinţifice (pentru asta au fost încurajaţi de puterea sovietică; atunci încă nu se hotărâse că toţi aceşti „intensivişti” vor trebui „curăţaţi”). Stavrov numai pentru că a intrat în partid n-a fost omorât la deschiaburire (poate a luat şi el parte la această campanie?). La noul loc de muncă, ei au încercat să facă ceva pentru ţărani, dar de sus erau bombardaţi cu directive, şi fiecare era împotriva iniţiativelor lor: ca şi când acolo, sus, născoceau tot felul de chichiţe ca să facă viaţa ţăranilor mai amară şi mai dură. Şi, într-o zi, cei din Kadâi au scris un memoriu la regiune, arătând că este indispensabil să se reducă planul la colectările de cereale, raionul nu -l poate îndeplini, altfel va trece sub limita de sărăcie. Trebuie să ne amintim atmosfera anilor ’30 (dar numai a anilor ’307), pentru a aprecia ce mare sacrilegiu împotriva Planului şi ce revoltă împotriva puterii însemna acest lucru! Insă după obicelurile acelor vremuri măsurile nu se luau frontal şi de sus, ci se încredinţau iniţiativei locale. Când Smirnov era în concediu, locţiitorul lui, Vasili Fiodorovici Romanov, al doilea secretar, a făcut ca la o şedinţă a comitetului raional să fie adoptată următoarea rezoluţie: „Succesele raionului ar fi mult mai strălucite (?), dacă n-ar fi troţkistul Stavrov”. Astfel a început „cazul personal” al lui Stavrov. (Maniera este interesantă: să desparţi! Deocamdată, Smirnov să fie speriat şi neutralizat, determinat să se dea la o parte, pe urmă vom ajunge şi la el – la scară mai mică, aceasta era tactica aplicată de Stalin în Comitetul Central.) în adunări furtunoase de partid s-a clarificat însă că Stavrov este tot atât de troţkist pe cât este şi iezuit roman. Vasili Grigorievici Vlasov, preşedintele uniunii raionale a cooperaţiei de consum, om care învăţase carte pe apucate şi la întâmplare, dar era înzestrat cu acele însuşiri care uimesc atât de mult la ruşi, cooperator talentat, orator, cu prezenţă de spirit în dispute, care se încingea până la roşu apărând ceea ce socotea că e Just, a convins adunarea să -l excludă din partid pe Romanov, secretar al comitetului raional, pentru calomnie! Şi i-au dat un vot de blam lui Romanov. Ultimul cuvânt al lui Romanov este foarte caracteristic pentru aceasta rasă de oameni şi încrederea lor în conjunctura generală: „Deşi aici s-a dovedit că Stavrov nu este troţkist, eu sunt sigur că el este troţkist. Partidul va analiza şi votul meu de blam”. Şi Partidul a analizat: aproape numaidecât NKVD-ul raional l-a arestat pe Stavrov, peste o lună – şi pe preşedintele comitetului executiv raional, estonianul Univer, iar în locul lui a venit Romanov. Pe Stavrov l-au transferat la NKVD-ul regional, acolo a recunoscut: ca este troţkist; că toată viaţa a făcut parte din acelaşi bloc cu eserii; că în raionul său este membru al unei organizaţii clandestine de dreapta (un buchet vrednic de perioada aceea, lipseşte doar legătura directă cu Antanta). Poate că nici n-a recunoscut, dar asta n-o va afla nimeni, niciodată, pentru că a murit în puşcăria NKVD-ului din Ivanovo în timp ce era torturat Dar proce-sele-verbale erau redactate. Curând l-au arestat şi pe secretarul comitetului raional Smirnov, şeful presupusei organizaţii de dreapta, apoi pe Saburov, şeful secţiei financiare, şi încă pe cineva.

Este interesant cum s-a hotărât soarta lui Vlasov. Pe Romanov, acum noul preşedinte al comitetului executiv raional, îl propusese recent să fie exclus din partid. Am arătat cum l-a jignit de moarte pe procurorul Rusov (capitolul 4). Pe şeful NKVD-ului raional l-a supărat că a luat apărarea şi nu a lăsat să fie arestaţi pentru o diversiune imaginară doi cooperatori de-ai săi foarte descurcăreţi şi pricepuţi, ci; origine socială neclară. (Vlasov angaja întotdeauna „foşti”, ei stăpâneau perfect meseria şi în plus erau harnici; în fehimb, parveniţii proletari nu se pricepeau la nimic şi mai ales nu doreau să facă nimic.) Şi totuşi, NKVD-ul era încă dispus să facă pace cu cooperaţia! Sorokin, adjunctul şefului NKVD-ului raional, a venit personal şi i-a propus lui Vlasov: să dea pentru NKVD gratuit („recuperezi cumva pe urmă”), mărfuri în valoare de şapte sute de ruble (cârpe! Dar pentru Vlasov asta însemna salariul pe două luni, el nu lua pentru sine nici un cap de aţă fără să plătească). „Nu-mi daţi – o să regretaţi”. Vlasov l-a dat afară: „Cum îndrăzniţi să propuneţi unui comunist o asemenea afacere?!” A doua zi şi-a făcut apariţia Krîlov, dar ca reprezentant al comitetului raional de partid (toată mascarada şi toate procedeele constituiau sufletul anului 1937!), şi i-a ordonai să convoace o adunare de partid, având la ordinea de zi: „Cu privire la activitatea diversionistă a lui Smirnov şi Univer în cooperaţia de consum”, raportor – tovarăşul Vlasov. Şi de fiecare dată câte o perlă. Deocamdată nimeni nu -l acuză pe Vlasov! Dar e suficient să-i spui două cuvinte despre activitatea diversionistă a fostului secretar al comitetului raional de partid în domeniul lui, al lui Vlasov, că NKVD-ul intervine: „Dar dumneavoastră unde aţi fost? De ce nu aţi venit din timp la noi?” într-o astfel de situaţie mulţi s-ar fi pierdut, s-ar fi împotmolit. Dar nu Vlasov! A răspuns: „Eu n-o să fac nici un raport! N-are decât să -l facă Krîlov, căci doar el i-a arestat şi se ocupă de cazul Smirnov-Univer!” Krîlov a refuzat: „Eu nu sunt la curent”. Vlasov: „Păi dacă nici dumneavoastră nu sunteţi la curent, atunci ei au fost arestaţi fără motiv!” Şi adunarea pur şi simplu nu s-a ţinut. Deseori însă Oamenii au îndrăznit să se apere. (Atmosfera anului 1937 n-ar fi completă, am pierde din vedere încă nişte oameni puternici şi nişte deci/îi forte, dacă n-am menţiona că în aceeaşi seară, târziu, în biroul lui Vlasov a intrat contabilul şef T. Şi adjunctul lui, N., şi i-au adus zece mii de ruble: „Vasili Grigorievici! Fugiţi! În noaptea asta! În noaptea asta, altfel sunteţi pierdut!” Vlasov însă a considerat că unui comunist nu-i stă bine să fugă.) Dimineaţa, în ziarul raional o notiţă caustică privind activitatea cooperaţiei raionale (căci presa noastră a losf întotdeauna mână în mână cu NKVD-ul), spre seară, lui Vlasov i s-a propus să facă în faţa comitetului raional de partid o dare de seamă (la fiecare pas – acelaşi model folosit pretutindeni în Uniune!).



Era anul 1937, cel de al doilea an al acelui Mikojair^-prosperity la Moscova şi în alte oraşe mari, şi astăzi, uneori, mai întâlneşti la ziarişti şi scriitori amintiri despre belşugul de atunci. Aceasta a intrat în istorie şi riscă să rămână acolo. Totuşi, în noiembrie 1936, la doi ani după desfiinţarea car-Ielelor de pâine, în regiunea Ivanovo (şi altele) s-a emis o dispoziţie secretă privind interzicerea comerţului cu făină, în acei ani. Multe gospodine din localităţi mai miei şi mai ales de la sate, îşi coceau singure pâinea, fiindcă nu existau brutării. Interzicerea comerţului cu făină însemna să nu se mai mănânee pâine! În centrul raional Kadâi s-au format imense cozi la pâine, cum nu se mai văzuseră vreodată (de altfel şi ele au primit o lovitură: în februarie 1937 s-a interzis să se mai coacă pâine neagră în centrele raionale, se cocea numai albă, mai scumpă), în raionul Kadâi nu mai existau alte brutării, în afară de cea raională, şi oamenii de la sate au dat acum năvală aici după pâine neagră* în depozitele cooperaţiei de consum făină era. Însă două dispoziţii barau toate căile pe care putea fi dată oamenilor! Vlasov însă a găsit o soluţie şi, în ciuda perfidelor dispoziţii guvernamentale, a hrănit raionul în acel an: s-a dus prin colhozuri, şi în opt dintre ele a stabilit, că în casele abandonate ale „chiaburilor” să se înfiinţeze brutării obşteşti (adică pur şi simplu vor aduce lemne şi vor pune femeile să facă pâine în cuptoarele ruseşti-obş-teşti însă nu particulare), cooperaţia de consum obligându-se să le aprovizioneze cu făină. Ce simplă părea soluţia când a fost descoperită! Fără să construiască brutării (nu dispunea de mijloace), Vlasov le-a creat într-o singură zi. Fără a face comerţ cu făină, el elibera fără întrerupere făină din depozit şi solicita alte cantităţi de la regiune. Fără să vândă la centrul raional pâine neagră, el aproviziona raionul cu pâine neagră. Da, el nu încălca litera dispoziţiilor, el încălca spiritul lor – să se facă economie de făină, iar oamenii să moară de foame. Avea, deci, motive să fie criticai la comitetul raional de partid După această critică a mai supravieţuit o noapte, iar a doua zi a fost arestat. Sever şi arţăgos ca un cocoş (mic de statură, el ţinea întotdeauna capul ridicat, cu bărbia înainte, ceea ce îi dădea un aer întrucâtva înfumurat), el a încercat să nu predea carnetul de partid (ieri, la comitetul raional nu s-a pus problema excluderii lui!) şi legitimaţia de deputat (el a fost ales de popor şi nu există o hotărâre a comitetului executiv al raionului care să -l lipsească de imunitatea deputatului!). Dar miliţienii nu pricepeau aceste formalităţi, s-au repezit şi i le-au luat cu de-a sila. De la sediul cooperaţiei raionale l-au dus la NKVD pe uliţa din Kadâi ziua amiaza mare, şi un tânăr merceolog din serviciul lui, comsomolist, l-a zărit de la fereastra comitetului raional. Atunci încă nu toţi oamenii (mai cu seamă la ţară, căci erau oameni simpli) învăţaseră să nu spună ceea ce gândeau. Merceologul a exclamat: „Canaliile! L-au înhăţat şi pe patronul meu!” Chiar acolo, pe loc, fără să iasă din cameră, l-au exclus şi din comitetul raional, şi din comsomol, şi el s-a rostogolit în groapă pe cărarea cunoscută.

Vlasov fusese luat târziu în comparaţie cu coinculpaţii săi, cazul fusese aproape încheiat fără el şi acum îl aranjau să -l prezinte în proces public. L-au dus la puşcăria NKVD-ului din Ivanovo, dar, cum era ultimul, nu s-au mai ocupat de el cu prea multă silinţă şi pasiune, i-au luat două interogatorii scurte, n-a fost interogat nici un martor, iar dosarul anchetei a fost umplut cu situaţii şi tabele centralizatoare de la cooperaţia de consum şi tăieturi din ziarul raional. Vlasov era acuzat: 1. De crearea cozilor la pâine; 2. Că nu a asigurat un minimum suficient al sortimentului de mărfuri (de parcă aceste mărfuri erau disponibile undeva şi cineva le propunea cooperaţiei din Kadâi); 3. De stocarea unui surplus de sare (aceasta era rezerva strategică, „în caz de mobilizare”, căci din timpuri străvechi, în Rusia, în caz de război, oamenii se tem să nu rămână fără sare).


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   35   36   37   38   39   40   41   42   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə