Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə48/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   60

*Povestea contemporanului meu, în Opere, Moscova, 1955, vol. II, p. 166.

Chiar şi numai în două zile de mers în vagon-zak eşti istovit, asfixiat, topit, încât, înainte de a ajunge într-un oraş mare, nu ştii cum să procedezi: să te mai chinui puţin, dar să ajungi mai repede, ori să te coboare la un punct de tranzit ca să te mai dezmorţeşti puţin?

Iată însă că escorta se agită, aleargă. Au ieşit îmbrăcaţi în mantale, lovesc cu patul armelor, înseamnă că descarcă întregul vagon.

La început, escorta se aşază în cerc lângă treptele vagonului şi de-abia te-ai rostogolit, ai alunecat, te-ai prăbuşit că încep cu toţii să strige la tine asurzitor din toate părţile: „Stai jos! Stai jos! Stai jos!” Este foarte eficient când strigă la tine câteva glasuri şi nu-ţi lasă timp să ridici ochii. Ca şi cum te-ai afla sub o canonadă, te chirceşti, te grăbeşti (de ce să te grăbeşti?), te lipeşti de pământ şi te aşezi când ai ajuns lângă cei care au coborât înainte.

„Stai jos” este o comandă foarte clară, însă dacă eşti un deţinut începător, tu încă n-o înţelegi. La Ivanovo, pe liniile de garaj, la această comandă, cu geamantanul în braţe (dacă geamantanul nu a fost confecţionat în lagăr, ci cumpărat când erai în libertate, întotdeauna i se rupe minerul, şi întodeauna în momentul cel mai nepotrivit), am făcut câţiva paşi, l-am aşezat jos în cap, şi, fără să mă uit cum şedeau cei din faţă, m-am aşezat pe geamantan. Nu puteam, în mantaua mea de ofiţer, încă nu prea murdară, cu poalele încă netăiate, nu puteam, deci, să mă aşez direct pe traverse, pe nisipul îmbibat cu păcură! Şeful escortei, cu o faţă rumenă, buhăită, faţă de rus cumsecade, s-a îndreptat în fugă spre mine. N-am izbutit să pricep ce voia. Probabil – să mă izbească în spate cu siinta cizmă, dar, pesemne, ceva l-a reţinut, şi, nefiindu-i milă de vârful lustruit al cizmei, a lovit în capul geamantanului, străpungându-l. „Stai-jos!” mi-a explicat el răspicat. Şi abia atunci mi-am dat seama că eu arătam ca un turn printre zeki din jurul meu. Fără să mai întreb: „Dar cum să stau?” am înţeles cum. Şi m-am aşezat pe mantaua pe care am vrut s-o cruţ ca toţi oamenii, aşa cum şed câinii la poartă şi pisicile la uşă.

(Mai păstrez şi acum acel geamantan, şi câteodată îmi trec degetele peste gaura făcută de vârful cizmei şefului escortei. Ea nu se poate cicatriza, precum o rană pe corp sau în inimă. Lucrurile au o memorie mai bună decât noi.)

Dar şi aşezarea în această poziţie este bine gândită. Dacă şezi cu fundul pe pământ şi genunchii ţi se ridică în faţă, centrul de greutate se află înapoi, ţi-e greu să te ridici, iar să sari în sus – imposibil. Apoi, ne aşază cât mai strâns unul lângă altul, ca să ne stingherim unul pe celălalt Dacă am vrea să ne aruncăm toţi deodată asupra escortei, până să ne mişcăm ne-au şi împuşcat, pe toţi.

Ne aşază ca să aşteptăm duba (ne cară în grupuri, fiindcă nu încap toţi o dată) sau până se dă plecarea pe jos. Se străduiesc să ne aşeze într-un loc mai ferit, să ne vadă cât mai puţin oamenii din libertate, dar uneori n-a u cum şi ne aşază chiar pe peron, pe o platformă deschisă (la Kuibâşev este aşa). Asta înseamnă o încercare pentru oamenii liberi: noi avem dreptul deplin să-i privim cu ochii larg deschişi, în mod cinstit, dar ei, ei cum ne privesc? Cu ură? Nu-i lasă conştiinţa (doar scriitorii şi ziariştii sovietici cred că oamenii sunt băgaţi la închisoare pentru că au „săvârşit ceva”). Cu compătimire? Cu milă?

Dacă li se notează numele? Pentru condamnare formele sunt uşor de făcut Şi cetăţenii noştri liberi şi mândri („Citiţi, invidiaţi, sunt cetăţean al Uniunii Sovietice” 11) îşi pleacă în jos capetele vinovate şi se străduiesc să nu ne vadă, ca şi când locul ar fi gol. Mai curajoase decât alţii sunt bătrânele: ele nu mai pot fi alterate, cred în Dumnezeu, şi rupând din pâinea lor sărmană ne aruncă o bucată. De asemenea nu se tem foştii deţinuţi, de drept comun fireşte, care au cunoscut lagărul. Căci ei ştiu: „Cine n-a fost, într-o zi va ajunge, cine a fost, acela nu va uita”, şi, iată, ne aruncă un pachet de ţigări pentru ca şi alţii să le arunce lor la următoarea condamnare. Pâinea azvârlită de mâna slabă a bătrânei nu ajunge până la noi, cade pe pământ, pachetul de ţigări se învârte prin aer şi cade în mijlocul nostru, dar escorta clănţăne închizătorul armei, îndreptând-o împotriva bătrânei, împotriva bunătăţii şi pâinii: „Vezi-ţi de drum, bunicuţo!”

Şi. Pâinea cea sfântă, ruptă, rămâne în ţărână, până vom fi mânaţi de acolo.

În general, aceste minute, când stăm jos, pe pământ, în gară, sunt dintre cele mai plăcute. Ţin minte, la Omsk, ne-au aşezat pe traverse între două garnituri lungi de vagoane de marfă. Prin locul acesta nu trecea nimeni (pesemne, postaseră la ambele capete câte un soldat: „Trecerea oprită!” Iar omul sovietic este educat şi în libertate să se supună omului în uniformă militară). Amurgea. Era în august. Pietrişul unsuros din gară încă mai păstra căldura soarelui de peste zi şi ne încălzea la şale. Gara nu se vedea, dar se afla undeva foarte aproape, dincolo de trenuri. Un patefon difuza o muzică sprinţară, care se combina cu zumzetul compact al mulţimii. Şi nu ştiu de ce nu părea deloc umilitor să stai într-un grup murdar, pe pământ, ca într-un ţarc; nu ne simţeam batjocoriţi ascultând dansurile unui tineret străin, dansuri pe care noi n-o să le dansăm niciodată; nici când ne închipuiam că, poate, acum, cineva aşteaptă pe altcineva, probabil cu flori, să meargă la plimbare. Au fost douăzeci de minute de cvasilibertate: se întunecase de-a binelea. Se aprinseseră cele dintâi stele, luminile roşii şi verzi deasupra liniilor, cânta muzica. Viaţa continuă şi fără noi – nici măcar nu-ţi este necaz.

Să te bucuri de asemenea momente, şi închisoarea va deveni mai uşoară. Altfel vei exploda de furie.

Dacă e periculos să ajungi cu zeki la dubă – în jur sunt drumuri şi oameni – există încă o comandă în regulamentul escortei: „Luaţi-vă de braţ!” Nu e nimic umilitor în a te lua de braţ! Bătrâni cu băieţandri, fete cu bătrâne, sănătoşi cu schilozi. Dacă o mână îţi este ocupată cu bagajul, atunci altcineva te ia de braţ, iar tu iei pe altcineva cu cealaltă mână… Acum sunteţi de două ori mai strânşi decât în formaţie obişnuită, dintr-o dată v-aţi mai îngreunat, aţi început să şchiopătaţi din pricină că bagajul vă dezechilibrează, vă incomodează şi vă clatină pe toţi. Nişte făpturi murdare, cenuşii, stupide, mergeţi precum orbii, cu aparentă solicitudine unul faţă de celălalt: caricatură a umanităţii!

Dar poate că duba închisorii nu vine deloc. Şi poate că şeful escortei este un fricos, se teme că nu izbuteşte să vă ducă până la capăt cu bine, şi astfel, Îngreunaţi, clătinându-vă din mers, lovindu-vă de bagaje, vă târâţi prin oraş până la închisoare.

Mai există o comandă – caricatură a cârdului de gâşte: „Luaţi-vă de căl-câie!” Asta înseamnă că aceia care au mâinile libere, să se apuce cu fiecare mână de glezna piciorului. Şi – „înainte marş!” (acum, cititorul este rugat să lase cartea şi să meargă astfel prin cameră!… Cum este? Ce viteză aveţi? Ce vedeţi în jur? Ce părere aveţi despre încercarea de a fugi?) închipuiţi-vă un cârd de vreo treizeci-patruzeci de asemenea gâşte! (Kiev, 1940).

Afară însă se poate prea bine să nu fie august, poate să fie decembrie 1946, şi sunteţi duşi, fără dubă, pe un ger de minus patruzeci de grade, până la închisoarea de tranzit din Petropavlovsk. Cum e uşor de bănuit, escorta vagonului nu s-a obosit să vă scoată la toaletă să zicem cu o oră înainte de a sosi în oraş. Nu voia să se murdărească. Slăbiţi de anchetă, înţepeniţi de ger, acum aproape că nu vă mai puteţi stăpâni, mai ales femeile. Ce-i de făcut?! Numai caii trebuie opriţi ca să se slobozească, numai câinele se dă la o parte ca să ridice piciorul lângă gard. Dar voi, oamenii, puteţi şi din mers, nu trebuie să ne ruşinăm de nimeni în ţara noastră. La închisoarea de tranzit se va usca… Vera Korneeva s-a aplecat să-şi aranjeze gheata A rămas în urmă cu un pas. Militarul din escortă a asmuţit câinele asupra ei, şi câinele, prin îmbrăcămintea de iarnă, a muşcat-o de fesă. Ţine pasul! Să nu rămâi în urmă. Uzbecul a căzut şi s-au pus să -l piseze cu cizmele şi cu patul armelor.

Nu-i nici o nenorocire că nu s-a fotografiat pentru „Daily Express”. Iar pe şeful escortei, până la adânci bătrâneţi, n-o să -l judece nimeni niciodată.

Dubele vin şi ele tot din istorie. Careta închisorii descrisă de Balzac – nu este şi ea tot o dubă? Doar că se deplasează ceva mai încet şi nu este ticsită până la refuz.

Este drept că în anii ’20 deţinuţii, încolonaţi, străbăteau oraşul pe jos, chiar şi în Leningrad, şi la răspântii opreau circulaţia. („V-aţi săturat de furat?” îi apostrofa lumea de pe trotuaare. Nimeni nu cunoştea încă marele proiect al canalizării…)

Dar, receptiv la noutăţile tehnicii, Arhipelagul n-a întârziat să adopte duba neagră, mai pe scurt – duba. Pe străzile noastre încă pavate cu piatră, primele dube au ieşit o dată cu primele camioane. Aveau amortizoare proaste, în ele te scutura zdravăn, dar nici deţinuţii nu erau de cristal, în schimb, încă de pe atunci, din 1927, etanşeizarea era bună: nici o fisură, nici un bec electric înăuntru: nu puteai nici să vezi, nici să respiri. Şi încă de pe atunci dubele erau încărcate până la refuz cu deţinuţi în picioare. Nu pentru că ar fi făcut-o intenţionat, dar – nu aveau roţi de ajuns.

Mulţi ani, prin culoarea lor cenuşie, ca oţelul, dubele închisorilor îşi mărturiseau deschis apartenenţa. După război însă şi-au dat seama în capitale şi au început să le vopsească în culori mai vesele şi să scrie sus: „Pâine”

(deţinuţii erau pâinea şantierelor), „Carne” (pentru mai multă exactitate trebuiau să scrie – „oase”), ba chiar şi „Beţi şampanie sovietică!” în interior, duba poate fi o simplă ladă blindată – o cuşcă goală. Poate avea bănci de o parte şi de alta a pereţilor. Asta nu înseamnă că sunt mai comode, este chiar mai rău, pentru că înghesuie în ea atâţia oameni câţi încap în picioare, însă deja unul peste altul, ca bagajele, ca baloturile. Dubele pot să aibă în partea din spate şi o boxă: un dulap îngust de oţel, pentru o persoană. Şi pot să fie în întregime numai boxe: pe partea dreaptă şi pe partea stângă, iar coridorul pentru vertuhai.

Nici nu poţi să-ţi închipui o alcătuire atât de complexă, precum un stup de albine, privind fata care râde, cu o cupă în mână: „Beţi şampanie sovietică!” în dubă sunteţi încărcaţi cu aceleaşi strigăte din toate părţile ale escortei: „Hai! Hai! Mai iute!”, ca să nu ai timp să te uiţi în jur şi să încerci să fugi. Te înghiontesc, te îmbrâncesc ca să rămâi agăţat cu sacul în uşa îngustă, să te loveşti cu capul de pragul de sus. Cu greu se închide uşa de oţel din spate. Gata, la drum!

Desigur, cu duba rareori te cară ore întregi, cel mult douăzeci-treizeci de minute. Dar în această jumătate de oră te scutură, te zguduie, te trânteşte, încât nu ştii dacă mai ai ceva nevătămat în tine, iar dacă eşti înalt, stai cu capul aplecat, amintindu-ţi, poate, de comodul vagon-zak.

Duba mai înseamnă şi o altă aşezare, alte întâlniri, dintre care cele mai memorabile sunt cu hoţii şi bandiţii. Poate nu aţi avut prilejul să fiţi cu ei în acelaşi compartiment, poate nici la închisoarea de tranzit nu vă repartizează în aceeaşi celulă, însă aici sunteţi lăsaţi la mâna lor.

Uneori, înghesuiala este atât de mare, încât nici hoţilor nu le este la îndemână să opereze. Picioarele şi mâinile voastre parcă sunt prinse în butuci între trupurile şi bagajele vecinilor. Numai la hopuri, când te scutură atât de zdravăn, încât crezi că îţi dizlocă ficatul, abia atunci vă puteţi schimba poziţia mâinilor şi picioarelor.

Uneori este mai multă lărgime, hoţii izbutesc în jumătate de oră să controleze conţinutul tuturor bagajelor, să confişte bacilii şi cele mai bune catrafuse. Şi dacă renunţi să te baţi cu ei, o faci numai din considerente sugerate de frică şi de înţelepciune (şi, uite aşa, puţin câte puţin, începeţi să vă pierdeţi sufletul nemuritor, crezând mereu că duşmanii principali şi treburile importante sunt încă undeva înainte şi trebuie să te păstrezi pentru ele). Şi, dacă opui rezistenţă, poate te trezeşti cu un cuţit între coaste. (N-o să fie nici o anchetă, iar dacă o să fie, pe hoţi nu-i paşte nici un pericol: vor întârzia puţin în punctul de tranzit, nu vor mai pleca într-un lagăr mai îndepărtat. Recunoaşteţi că într-o încăierare dintre un socialmente apropiat şi un socialmente străin, statul nu poate să ţină parte celui din urmă.) în 1946, într-o celulă de la Butârki, Lunin, colonel în rezervă, un personaj important de la Osoaviahim, a povestit cum în faţa lui, în ziua de 8 martie, într-o dubă din Moscova, care efectua un transport de la tribunalul orăşenesc la închisoarea Taganka, borfaşii au violat pe rând o tânără fată (sub ochii nepăsători ai tuturor celorlalţi din dubă), în dimineaţa aceleiaşi zile, fata, Îmbrăcându-se cât mai îngrijit, venise la tribunal ca persoană liberă (era judecată pentru părăsirea cu de la sine putere a locului de muncă, faptă determinată cu mârşăvie de către şeful ei pentru că refuzase să trăiască cu el). Cu o jumătate de oră înainte de dubă, fata fusese condamnată la cinci ani conform regulamentului, au îmbrâncât-o în dubă, şi, iată, ziua amiaza mare pe străzile Moscovei („Beţi şampanie sovietică!”), a fost transformată în prostituată de lagăr. Poţi să zici că erau vinovaţi hoţii? Nu temnicicrii şi fostul ei şef?

Câtă delicateţe în sufletele hoţilor! După ce că au violat fata, au mai şi jefuit-o! I-au luat pantofii de sărbătoare, cu care ea credea că o să-i impresioneze pe judecători, şi bluza, obiecte pe care le-au transmis soldaţilor din escortă. Aceştia au oprit duba, au coborât, au cumpărat vodcă şi au dat-o bandiţilor, care au mai şi băut pe seama fetei.

Când au ajuns de la tribunal la închisoarea Taganka, fata, plângând în hohote, a povestit unui ofiţer cele întâmplate. Acesta a ascultat-o, a căscat şi i-a spus:

— Statul nu poate să vă asigure la toţi mijloace de transport individuale. Nu avem asemenea posibilităţi.

Da, dubele sunt „partea slabă” a Arhipelagului. Dacă în vagon-zak-uri nu există posibilitatea de a-i separa pe politici de criminali, în dube nu există posibilitatea de a-i separa pe bărbaţi de femei. Altfel cum ar putea bandiţii, între două închisori, „să trăiască din plin”?

Tar dacă nu există bandiţi, atunci trebuie să mulţumim dubelor pentru aceste scurte întâlniri cu femeile! Unde altundeva în viaţa de puşcărie să le mai vezi, să le auzi şi să le atingi, dacă nu aici?

Odată, în 1950, eram duşi de la Butârki la gară. Era mult spaţiu în dubă, iar noi – doar vreo paisprezece oameni aşezaţi pe bănci. Deodată, în ultima clipă, au mai îmbrâncit o femeie. Una singură. S-a aşezat chiar la margine, lângă uşă. Se^ temea – cu paisprezece bărbaţi într-o ladă întunecată nu ai cum să te aperi, însă din câteva cuvinte ne-am lămurit că toţi eram de-ai noştri, articolul Cincizeci şi Opt.

Ea s-a recomandat: Repina, soţie de colonel, au arestat-o la scurtă vreme după el. Şi deodată, un militar tăcut, atât de tânăr şi slăbuţ, că nu putea fi decât locotenent, a întrebat-o: „Spune-ţi, n-aţi stat cumva cu Antonina Ivanova?” – „Cum? Dumneata eşti soţul ei? Oleg?” – „Da” – „Locotenent-colonelul Ivanov?… De la Academia Frunze?” 12 – „Da!”

Ce fel de „da” era acesta! El ieşea dintr-un gâtlej în care se ridicase un nod, şi conţinea mai multă teamă de a afla decât bucurie. S-a aşezat lângă ea Prin cele două mici gratii de la uşile din spate răzbăteau petele difuze ale amurgului zilei de vară şi, în salturile dubei, alunecau, alunecau mereu pe faţa femeii şi a locotenent-colonelului. „Am stat cu ea în timpul anchetei. Patru luni, în aceeaşi celulă”. – „Unde se ailă acum?” – „În tot acest timp n-a trăit decât cu gândul la dumneata! Nu se temea pentru ea, ci pentru dumneata. Mai întâi – să nu te aresteze. Apoi – să nu-ţi dea o pedeapsă prea grea”. – „Dar ce face acum?” – „Zicea că doar ea e vinovată de arestarea dumitale. I-a fost atât de greu!” – „Unde se află acum?” – „Să nu te sperii. Repina i-a…

Pus mâinile pe piept ca unui om apropiat N-ă mai suportat tensiunea asta Au luat-o de la noi. Ştii, ea. Mintea ei. Puţin. S-a tulburat. Înţelegi.?”

Şi această furtună minusculă, învăluită în foile de oţel trece atât de paşnic printre maşinile care circulă pe şase benzi, opridu-se la semafoare şi semna-li/. Înd virajele…

Cu acest Oleg Ivanov numai ce făcusem cunoştinţă la Butârki şi iată cum. Ne-au adunat într-o boxă la gară şi ne-au adus lucrurile de la camera de bagaje. Am fost chemat la uşă o dată cu el. Prin uşa deschisă, am văzut în coridor cum o supraveghetoare în halat cenuşiu, răscolind conţinutul geamantanului lui, a scăpat pe jos un epolet auriu de locotenent-colonel, care cine ştie cum se păstrase până acum. Ea n-a observat şi a călcat cu piciorul peste stelele lui mari.

Şi tot călca pe ci cu gheata, ca într-o secvenţă de film. _, I-am arătat: „Fiţi atent, tovarăşe locotenent-colonel!’

Ivanov s-a posomorit, în el încă mai stăruia noţiunea – serviciu ireproşabil. >.

Iar acum – povestea soţiei!

Şi toate acestea a trebuit să le suporte într-un interval de un ceas.

Capitolul 2 PORTURILE ARHIPELAGULUI DESFĂŞURAŢI pe o masă încăpătoare o hartă mare a Patriei nostre. Marcaţi cu puncte negre, grase, toate oraşele-centre de regiuni, toate nodurile de cale ferată, toate punctele de tranzit, unde şinele iau sfârşit şi începe un fluviu sau fluviul face un cot şi începe o cărăruie de picior. Dar ce-i asta? Harta a fost pictată de muşte dezgustătoare? Nu, în felul acesta am obţinut harta măreaţă a porturilor Arhipelagului.

E drept, nu sunt acele porturi feerice prin care ne-a purtat Alexandr Grin^, unde marinarii beau rom în taverne şi fac curte fetelor frumoase. Şi n-ai să întâlneşti aici marea caldă şi albastră (apă de scăldat aici – un litru de căciulă, şi ca să te speli mai comod – patru litri la patru persoane într-un lighean şi spălaţi-vă toţi deodată!), în rest, tot ceea ce alcătuieşte romantismul porturilor: murdărie, insecte, înjurături, tevatură, amestecătură de limbi şi bătăi, întâlneşti aici cu prisosinţă.

Rareori întâlneşti un zek care să nu fi trecut prin trei-patru-cinci închisori de tranzit, mulţi pomenesc de zece, iar fiii GULAG-ului vor număra cu uşurinţă cincizeci. Numai că toate se încurcă în memorie prin tot ce au asemănător: escorta analfabetă; apelul anapoda al deţinuţilor în ordinea dosarelor; aşteptarea îndelungată în arşiţa soarelui sau în frigul toamnei; o şi mai lungă aşteptare la percheziţia cu dezbrăcare; tunsoarea în condiţii infecte; băile reci şi alunecoase; closetele împuţite; coridoarele cu aer îmbâcsit; celulele întotdeauna strimte, sufocante, aproape veşnic întunecoase şi umede; căldura cărnii umane emanată din două părţi fie că stai pe pardoseală, fie pe priciul de lemn; plinea crudă, aproape lichidă; zămârca, fiartă parcă din furaje.

Cine are o memorie ordonată şi amintirile se deapănă separat una de alta, acela acum nu mai trebuie să călătorească prin ţară, toată geografia lui este ordonată foarte bine după închisorile-tranzit. Novosibirsk? Ştim, am fost. Nişte barăci durabile, făcute din bârne groase. Irkutsk? Ăsta vine acolo unde au astupat de câteva ori ferestrele cu cărămizi. Se vede cum erau pe vremea ţarului, şi fiecare zidărie separat, şi ce răsuflători au rămas. Vologda? Da, o clădire veche cu turnuri. Closetele sunt unul peste altul, acoperişurile de lemn au putrezit, şi de sus curge peste cele de jos. Usman. Cum să nu. O puşcărie împuţită şi plină de păduchi, construcţie veche, cu bolţi. Şi o îndeasă atât de tare, încât, când încep să scoată deţinuţii ca să-i pornească în convoi mai departe, nici nu-ţi vine să crezi unde au încăput atâţia – o coadă lungă cât jumătate de oraş.

Pe un astfel de cunoscător să nu -l necăjiţi, spunându-i că ştiţi un oraş fără închisoare de tranzit. El o să vă demonstreze cu precizie că asemenea oraşe nu există şi va avea dreptate. Salsk? Acolo îi ţin pe deportaţi în KPZ, la un loc cu inculpaţii aliaţi în anchetă. Şi în fiecare centru raional este aşa, cu ce se deosebesc de tranzit? În Sol-Ileţk? Există tranzit! În Râbinsk? Păi, închisoarea nr. 2, fosta mânăstire! Ehei, ce linişte e acolo, curţile pavate sunt pustii, lespezile vechi au fost năpădite de muşchi, la baie – găleţi de lemn curate. La Cita? Închisoarea nr. 1. În Nauşki? Acolo nu este închisoare, ci un lagăr de tranzit – totuna, în Torjok? Păi – sus pe deal, tot la mânăstire.

Da înţelege odată, omule dragă, nu poate exista oraş fără tranzit! Căci tribunale sunt pretutindeni! Cum vrei să ajungă în lagăr? Prin văzduh?

Fireşte sunt tranzite şi tranzite. Dar care sunt mai bune şi care mai rele, uite, aici, nu există un punct de vedere comun. Când se adună trei-patru zeki, fiecare^negreşit, îşi laudă „tranzitul” lui.

— Închisoarea de tranzit din Ivanovo nu este renumită ca altele, dar să-i întrebi pe cei care au stat acolo în iarna 1937-1938. În primul rând, nu era încălzită. Deţinuţii nu numai că nu îngheţau, dar cei de pe priclurile de sus stăteau dezbrăcaţi. Spărgeau geamurile de la ferestre ca să nu se sufoce, în celula 21, în loc să fie doar douăzeci şi cinci de oameni, se aflau trei sute douăzeci şi trei! Sub pricluri era apă, şi întinseseră scânduri peste apă, şi pe ele şedeau întinşi deţinuţii. Iar din geamurile sparte tocmai acolo trăgea un curent de te îngheţa. De fapt, sub pricluri, era curată noapte polară: nici un fel de lumină, orice lumină o acopereau cei care stăteau pe pricluri şi între pricluri. Ca să te duci la hârdău pe culoar era imposibil, trebuia s-o iei pe marginea priclurilor. Mâncarea nu se dădea individual, ci pentru zece. Dacă vreunul dintre cei zece moare, este băgat sub prici şi este ţinut acolo până se împute. Şi primesc şi raţia lui. Toate astea încă se mai puteau suporta, dar gardienii parcă erau mânjiţi cu terebentină la fund – îi alergau pe bieţii oameni din celulă în celulă. De-abia te aşezai, că -l şi auzeai: „Drepţi! Treci în altă celulă!” Şi din nou trebuia să-ţi cauţi un loc. De ce credeţi că era atâta aglomeraţie? Pentru că trei luni de zile nu i-au dus pe deţinuţi la baie, s-au umplut de păduchi, de la păduchi – râie pe picioare şi tifos. Din cauza tifosului au instituit carantină şi patru luni n-au expediat nici un convoi.

— Ei, băieţi, aici nu contează că era închisoarea din Ivanovo sau alta, aici contează anul. În 1937-1938 în închisorile de tranzit până şi pietrele gemeau nu numai zeki. Închisoarea din Irkutsk nu este nici ea renumită, dar în 1938, doctorii nu îndrăzneau să deschidă uşa unei celule, mergeau doar pe coridor, iar vertuhaiul striga: „Cei care au leşinat să iasă afară!

— În 1937, băieţi, convoaie întregi străbăteau Siberia spre Kolâma şi ajungeau până la Marea Ohotsk şi Vladivostok. Pe Kolâma, vapoarele izbuteau să care numai treizeci de mii pe lună, iar din Moscova trimiteau întruna, fără număr. Ce să zic, s-au adunat o sută de mii, ai înţeles?

— Dar cine i-a numărat’?

— Cei care trebuiau să-i numere.

— Dacă-i vorba de tranzitul din Vladivostok, în februarie 1937 acolo nu erau mai mulţi de patruzeci de mii.

— Luni întregi rămâneau împotmoliţi acolo. Ploşniţele mişunau ca lăcustele! Apă – o jumătate de cănită pe zi: nu există, n-are cine să aducă! Era o zonă întreagă numai cu coreeni: au murit toţi de dizenterie, toţi! Din zona noastră, în fiecare dimineaţă erau scoşi câte o sută de morţi. Au construit o morgă, şi zeki s-au înhămat la căruţe ca să care piatră. Astăzi cari piatră, mâine te cară pe tine la morgă, în toamnă ne-am pricopsit şi cu un tifos exan-tematic. Şi noi la fel: nu dădeam morţii până nu începeau să pută – primeam şi raţia lor. Medicamente – ioc. Ne ducem la zonă – daţi-ne medicamente! Soldaţii din turnurile de pază trăgeau în noi. Pe urmă, pe cei bolnavi de tifos i-au strâns într-o baracă separată. Nu reuşeau să-i ducă pe toţi acolo, dar şi de acolo puţini mai ieşeau vii. Priclurile erau cu etaj. Dacă vreunul de pe priciul de sus are temperatură şi nu poate să iasă la closet – curge pe cei de jos! Au zăcut acolo vreo mie cinci sute. Infirmieri erau hoţii, smulgeau dinţii de aur din gura morţilor. Nu se sfiau să-i smulgă nici celor vii…

— Ce tot îi daţi cu Treizeci şi Şapte în sus şi treizeci şi şapte în jos? Dar Patruzeci şi Nouă în golful Vanino, în zona a 5-a nu vreţi? Treizeci şi cinci de mii! Şi câteva luni de zile! Din nou nu mai pridideau să-i transporte pe Kolâma. În fiecare noapte nu ştiu ce aveau de ne fugăreau dintr-o baracă într-alta, dintr-o zonă într-alta. Ca la fascişti: fluierături, strigăte! „Toată lumea afară, mai puţin ultimul! ^ Şi tot timpul în, pas alergător! Numai pas alergător. La pâine trimit o sută – pas alergător! După ciorbă – pas alergător! Vase nu aveam de nici un fel! Zămârca poţi s-o iei în ce pofteşti – în poale, în palme! Apa o aduceau cu cisternele, dar în ce s-o torni? O slobozeau în jeturi. Cine deschidea gura şi se nimerea sub jet – bea. Dacă se încăierau lângă cisternă, din turnul de pază – foc! Exact ca la fascişti. A venit în inspecţie generalul maior Derevianko, şeful USVITL-ului*, în faţa lui a ieşit la raport un pilot de război care şi-a sfâşiat tunica la piept:” Eu am şapte decoraţii de luptă! Cine v-a dat dreptul să trageţi asupra noastră? „Derevianko zice:” Am tras şi o să mai tragem până veţi învăţa să vă purtaţi”*.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   44   45   46   47   48   49   50   51   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə