Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə51/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   47   48   49   50   51   52   53   54   ...   60

Această treabă a fost încredinţată câtorva dispeceri-distribuitori de munci – aleşi dintre dini ori semicolori „, dintre” slujbaşii „închisorii de tranzit. Ei umblau liberi pe coridoarele închisorii, intrau în clădirea cancelariei, de ei depindea ca dosarul tău să fie introdus într-un convoi rău, sau să-şi încon-voaie spinarea îndelung ca să -l găsească şi să -l plaseze într-unul bun. (Novicii nu se înşelau crezând că există lagăre ale morţii, dar se înşelau amarnic, crezând că există altele mai bune.” Bune” nu pot fi lagărele, ci doar unele destine în aceste lagăre, iar asta nu se aranjează decât acolo, pe loc.) Că întreg viitorul deţinuţilor depindea de un alt deţinut ca şi ei, cu care poate ar trebui să găsească un prilej să stea de vorbă (chiar prin intermediul băieşului), căruia poate că ar trebui să-i strecoare ceva spagă (chiar prin intermediul magazionerului) – era chiar mai rău decât dacă destinul i-ar fi fost hotărât orbeşte de rostogolirea zarurilor. Această posibilitate nevăzută şi ratată de a merge la Nalcik în loc de Norilsk în schimbul unei scurte de piele, la Serebrianâi Bor în loc de Taişet – în schimbul unui kilogram de slănină (şi s-ar putea să te lipseşti şi de scurtă, şi de slănină degeaba) nu făcea decât să rănească şi să agite sufletele obosite. Poate că cineva a reuşit, poate că cineva s-a aranjat în felul acesta, dar erau mai fericiţi aceia care n-au avut nimic de dat ori s-au ferit de această ispită.

*Semicolorul este acela care prin spirit se apropie de lumea hoţilor, care se străduieşte să-şi însuşească legile lor, dar încă nu a fost acceptat în mediul acestora.

Această supunere în faţa destinului, faptul de a nu lăsa voinţa să-ţi organizeze viaţa, recunoaşterea faptului că este imposibil să prevezi ce este mai bun şi ce este mai rău, dar că este uşor să faci un pas pe care pe urmă îl vei regreta – toate acestea îl eliberează pe deţinut de o parte a lanţurilor sale, îl face mai liniştit şi îi conferă chiar un aer de măreţie.

Astfel, deţinuţii şedeau întinşi de-a valma în celule, iar destinele lor zăceau în teancuri neclintite în camerele cacelariei închisorii. Dispecerii luau dosarele din colţul cel mai accesibil. Şi se întâmpla că unii zeki se sufocau câte două şi câte trei luni în această Presnia blestemată. Alţii însă treceau prin ea cu viteză de meteoriţi. Din pricina acestei aglomeraţii, din pricina grabei şi dezordinilor cu dosarele, la Presnia (ca de altfel şi în alte închisori de tranzit) avea loc schimbul de condamnări. Pe cei cu Cincizeci şi Opt nu-i păştea acest pericol, deoarece condamnările lor, parafrazându -l pe Gorki, erau Condamnări cu literă mare, fuseseră concepute mari, iar când totuşi parcă se apropiau de sfârşit – nu se apropiau câtuşi de puţin, însă hoţii şi ucigaşii de mare calibru erau interesaţi să facă schimb cu vreun prostănac de drept comun. Şi ei, ori acoliţii lor, se dădeau pe lângă acesta şi începeau să -l chestioneze cu simpatie, iar el neştiind că un condamnat pe termen scurt, aflându-se într-o închisoare de tranzit, nu trebuie să dezvăluie nimic despre sine, începea să spună sincer că se numeşte, să zicem, Vasili Parfionâci Evraşkin, născut în 1913 la Semidubie, unde locuia şi acum. Condamnat la un an, articolul 109, neglijenţă în muncă. Pe urmă, acest Evraşkin a adormit, dar poate că n-a adormit, dar în celulă era atâta larmă, iar lângă ghişeul deschis înghesuiala e atât de mare, încât este imposibil să te apropii ca să auzi cum dincolo, în coridor este strigată în viteză lista celor ce vor pleca în convoi. Câteva nume le-au strigat de două ori, apoi cei de la uşă au strigat în celulă, dar pe Evraşkin nu l-au strigat, pentru că îndată ce acest nume a fost strigat în coridor, banditul linguşitor (se pricep când trebuie) şi-a vârât mutra prin ghişeu şi a răspuns iute şi încet: „Vasili Parfionâci, anul 1913, satul Semidubie, articolul 109, un an”, şi a dat fuga după lucruri. Adevăratul Evraşkin, a căscat, s-a întins pe pat, aşteptând răbdător strigarea de mâine. Aşa a aşteptat o săptămână, o lună, apoi a îndrăznit să -l deranjeze pe şeful pavilionului: pe el de ce nu -l cheamă să -l trimită cu convoiul? (Pe un oarecare Zviaga îl strigă în fiecare zi prin toate celulele.) Şi când peste o lună sau peste o jumătate de an se învrednicesc să-i strige la apel după dosare, la urmă rămâne doar dosarul lui Zviaga: recidivist, dublu asasinat şi jefuirea unui magazin, zece ani.

— Şi un deţinut mic şi sfios, care se dă drept Evraşkin. Din fotografie nu se desluşeşte nimic, dar el este Zviaga şi trebuie ascuns la Ivdel – lagăr disciplinar, altfel trebuie să se recunoască greşeala săvârşită de închisoare. (Dar nimeni nu ştie încotro a plecat cu convoiul falsul Evraşkin, nu mai există nici o listă. Cu termenul lui de un an însă a nimerit la munci agricole, nu se mai află sub escortă, i s-au socotit trei zile pentru una ori a evadat şi se află de mult acasă, sau mai precis – la închisoare, executând o nouă condamnare.) Existau şi ţipi originali care îşi vindeau pedepsele scurte pentru un kilogram sau două de slănină.

Socoteau că ulterior oricum se vor lămuri, şi identitatea lor va fi restabilită, în parte e adevărat*.

În anii’când dosarele deţinuţilor nu prevedeau destinaţia finală, închisorile de tranzit se transformaseră în pieţe de sclavi. Cumpărătorii deveniseră oaspeţi doriţi în închisorile de tranzit, acest cuvânt se auzea şi se rostea tot mai des în celule fără nici o ironie. Aşa cum peste tot în industrie au început să nu mai aibă răbdare să aştepte ce li se trimite de la centru prin repartiţie, ci să-şi trimită emisarii lor – „acceleratori” şi „urmăritori”, tot aşa şi în GULAG: indigenii din insule mureau pe capete; deşi nu costau nici o rublă, figurau la socoteală, şi administraţia trebuia să se îngrjiească să aducă alţii ca să nu scadă planul. Cumpărătorii trebuiau să fie oameni isteţi, cu ochiul format, să examineze bine ceea ce cumpără, şi să nu îngăduie să li se vâre pe gât deţinuţi care de-abia îşi mai duc zilele ori invalizi. Nu erau buni cumpărători cei care îşi alegeau convoiul după dosare, negustorii conştiincioşi cereau să li se expună marfa vie şi goală. Aşa se şi spunea – marfă, şi nu zâmbea nimeni. „Ei, ce marfă aţi adus?”, a întrebat un cumpărător la gara închisorii Butârki, cercetând-o cu de-amănuntul pe Ira Kalina, de şaptesprezece ani.

Natura umană, chiar dadă se schimbă, nu o face cu mult mai repede decât aspectul geologic al Pământului. Şi acelaşi sentiment de curiozitate, desfătare şi plăcere a încercării pe care îl simţeau negustorii în piaţa de sclave cu douăzeci şi cinci de veacuri în urmă, îi stăpânea, fireşte, şi pe funcţionarii gulagovişti la închisoarea Usman, în anul 1947, când ei, vreo douăzeci de bărbaţi în uniforme MVD, s-au aşezat la câteva mese, aşternute cu cearceafuri (pentru a conferi importanţă momentului, altfel ar fi fost cam jenant), în timp ce deţinutele, care se dezbrăcaseră într-o boxă alăturată, trebuiau să se perinde goale şi desculţe prin faţa lor, să se întoarcă roată, să se oprească, să răspundă la întrebări. „Mâinile la o parte!” le ordonau acelora care adoptau poza de apărare a statuilor antice (căci ofiţerii îşi alegeau în mod serios amante, pentru ei şi pentru anturajul lor).

Astfel, în felurite ipostaze, umbra grea a bătăliei penitenciare de mâine îi ascunde deţinutului novice bucuriile inocente ale închisorii de tranzit.

Pentru două nopţi, în celula noastră de la Presnia a fost introdus un deţinut cu repartiţie specială, care s-a întins alături de mine. El avea repartiţie specială, adică la Administraţia Centrală i s-a eliberat o scrisoare de însoţire care îl urma din lagăr în lagăr, în care se menţiona că el este tehnician constructor şi, în noul loc, trebuie folosit doar ca atare. Călătoreşte cu vagon-zak-ul, stă în celule comune la închisorile de tranzit, dar sufletul lui nu tremură: este apărat de scrisoarea de însoţire, nu va fi trimis să doboare copaci.

O expresie hotărâtă, revelând cruzime, constituia trăsătura principală a acestui deţinut trecut prin lagăre, care îşi ispăşise o mare parte din pedeapsă, (încă nu ştiam că o expresie identică se va aşterne cu timpul şi pe feţele noastre, ale tuturor, pentru că expresia plină de cruzime şi fermitate constituie trăsătura naţională a insularilor din GULAG. Exemplarele cu o expresie

*De altminteri, cum scrie P. Lakuhovici despre deţinuţii porecliţi „mâncători de posmagi”, vânzarea condamnărilor exista şi în secolul trecut, era un truc vechi.

blândă, concesivă, se prăpădesc repede în insule.) Privea cu amuzament prima noastră bălăceală, ca şi cum ar ti privit nişte căţeluşi de două săptămâni. Ce ne aşteaptă în lagăr? L-a fost milă de noi şi ne-a povăţuit.

— De la primul pas pe care îl veţi face în lagăr, toţi or să încerce să vă înşele şi să vă fure. Să nu credeţi pe nimeni, decât pe voi înşivă! Să vă uitaţi în jurul vostru: nu se furişează cineva să vă muşte? Cu opt ani în urmă, când am ajuns în lagărul din Kargopol, eram la fel de naiv ca şi voi. Ne-au dat jos din tren, şi escorta se pregătea să ne conducă: până în lagăr erau zece kilometri, zăpadă moale, adâncă. Se apropie de noi trei sănii. Un nene voinic, pe care escorta îl lasă în pace, ne spune: „Fraţilor, aşezaţi lucrurile în sănii, vi le ducem noi!” Ne aducem aminte – am citit în literatură – că lucrurile deţinuţilor sunt cărate cu căruţele. Ne-am zis: nu sunt chiar lipsiţi de omenie cei din lagăr, se îngrijesc de noi. Am aşezat lucrurile. Săniile au plecat. Şi duse au fost. Nu le-am mai văzut niciodată. Nici măcar ambalajele goale.

— Dar cum se poate întâmpla una ca asta? Ce, acolo nu există lege?

— Nu puneţi întrebări stupide. Există lege. Legea este taigaua. Adevăr însă n-a existat niciodată în GLJLAG şi nici nu va exista. Această mtâmplare din Kargopol este simbolul GULAG-ului. Apoi nu uitaţi: în lagăr nimeni nu face nimic pe degeaba, din bunătatea sufletului. Aici, totul se plăteşte. Dacă vi se propune ceva dezinteresat, să ştiţi că vi se pune la cale o festă, că asta e o provocare. Şi, lucrul cel mai important: să evitaţi muncile comune! Să le evitaţi chiar din prima zi! Dacă din prima zi aţi ajuns la munci comune – sunteţi pierduţi, pentru totdeauna.

— Muncile comune…?

— Muncile comune sunt muncile principale, muncile de bază, care se execută în lagărul respectiv. Cu aceste munci sunt ocupaţi optzeci la sută dintre deţinuţi. Şi toţi dau ortul popii. Toţi până la unul. Şi în locul lor aduc alţii noi – tot pentru comune. Acolo sunteţi storşi de ultimele puteri. Şi întotdeauna veţi fi flămânzi. Şi întotdeauna veţi fi uzi. Şi fără încălţări. Şi furaţi, şi înşelaţi la măsurarea şi cântărirea normei. Şi veţi locuiam cele mai proaste barăci. Şi nimeni nu se va îngriji de sănătatea voastră, în lagăr trăiesc doar cei care nu muncesc la comune, încercaţi cu orice preţ să nu ajungeţi la comune! Chiar din prima zi.

Cu orice preţ!

Cu orice preţ…?

La Krasnaia Presnia am acceptat şi mi-am însuşit sfaturile – câtuşi de puţin exagerate – ale crudului deţinut cu repartiţie specială, însă am uitat să -l întreb: care este măsura acestui preţ? Care este limita lui?

Capitolul 3 CARAVANELE ROBILOR ESTE un CHIN să călătoreşti cu vagon-zak-ul, cu duba – insuportabil, închisoarea de tranzit îţi scoate şi ea sufletul curând. Cel mai bine ar fi să se elimine toate acestea şi să te expedieze direct în lagăr cu vagoanele roşii.

Ca întotdeauna interesele statului şi interesele individului coincid şi aici. Este avantajos şi pentru stat să expedieze condamnaţii în lagăr pe o rută directă, fără a mai îngreuna magistralele orăşeneşti, transportul auto şi personalul închisorilor de tranzit. Acest lucru este de mult cunoscut şi perfect asimilat şi în GULAG: caravanele roşcovanelor (vagoane roşii pentru transportul vitelor), caravanele şlepurilor, iar unde nu există nici şine, nici apă -caravanele pedestre (deţinuţii nu au voie să exploateze caii şi cămilele).

Trenurile roşii sunt întotdeauna avantajoase acolo unde tribunalele lucrează rapid ori acolo unde închisoarea de tranzit este arhiplină şi există posibilitatea să se expedieze dintr-o dată o masă mare de condamnaţi. Aşa au expediat milioanele de ţărani în anii 1929-1931. Aşa au surghiunit Leningradul din Leningrad. Aşa a fost colonizată Kolâma în anii ’30: „capitala ţării noastre” 1, Moscova, scuipa zilnic câte un tren dintre acestea până la Sovetskaia Găvan, până în portul Vanino2. Şi fiecare centru regional expedia trenuri roşii, doar că nu în fiecare zi. Aşa au colonizat, în 1941, Republica Nemţilor din ţinutul Volgăi în Kazahstan şi de atunci, la fel, toate celelalte naţionalităţi, în 1945, cu astfel de trenuri au transportat pe fiicele şi fiii rătăcitori ai Rusiei din Germania, din Cehoslovacia, din Austria şi pur şi simplu pe toţi cei care se apropiau singuri de frontierele occidentale. Aşa au concentrat, în 1949, în lagărele speciale pe toţi cei condamnaţi în virtutea articolului Cincizeci şi Opt.

Vagoanele pentru deţinuţi circulă conform orarului banal al căilor ferate, trenurile roşii circulă conform unui ordin special semnat de un general important al GULag-ului. Vagon-zak-ul nu poate merge într-un loc pustiu, la locul de destinaţie există întotdeauna o gară şi un orăşel, chiar dacă este unul prăpădit, şi o închisoare de detenţie preventivă cu acoperiş, însă trenul roşu poate merge şi într-un loc pustiu: acolo unde ajunge el, imediat alături se va ridica neîntârziat din mare, din marea stepei ori a taigalei, o nouă insulă a Arhipelagului.

Dar nu orice vagon roşu şi nu de la început poate să care deţinuţi: mai întâi el trebuie să fie pregătit. Pregătit nu în sensul la care, poate, s-a gândit cititorul: că trebuie măturat şi curăţat de cărbuni şi de var, care se transportaseră înaintea oamenilor, asta nu se face întotdeauna. Şi pregătit nu în sensul că în caz de iarnă trebuie călăfătuit şi prevăzut cu o sobă. (Când a fost Construit tronsonul de cale ferată de la Kniaj-Pogost la Ropcea, care încă nu fusese inclus în reţeaua generală a căilor ferate, au început numaidecât să transporte pe el deţinuţi în vagoane care nu fuseseră prevăzute nici cu sobe, nici cu paturi. Iarna, zeki stăteau întinşi pe duşumeaua acoperită cu zăpadă îngheţată, în vremea când încă nu primeau hrană caldă, pentru că trenul izbutea să parcugă această porţiune în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Cine poate, fie şi în gând, să stea culcat acolo, să supravieţuiască aceste optsprezece-douăzeci de ore – să dea Dumnezeu să supravieţuiască!) Iată despre ce pregătire era vorba: trebuie verificate integritatea şi soliditatea pardoselii, pereţilor şi plafonului vagonului; trebuie zăbrelite trainic micile lui ferestruici, trebuie tăiată în pardoseală o gaură pentru scurgere, şi acest loc trebuie consolidat de jur împrejur cu o garnitură de tablă bătută în multe cuie; trebuie repartizate pe întreaga garnitură în mod egal şi cu frecvenţa necesară vagoanele cu platformă (aici sunt instalate santinelele escortei cu mitraliere), şi dacă sunt puţine platforme – trebuie completate; trebuie instalate scările de urcat pe acoperiş; trebuie stabilite locurile unde vor fi instalate proiectoarele şi asigurată alimentarea lor continuă cu electricitate; trebuie pregătite ciocanele de lemn cu cozi lungi; trebuie ataşat un vagon de călători pentru statul major al convoiului, dacă nu există – să se instaleze sobe pentru şeful gărzii, pentru agentul operativ al MVD-ului şi pentru escortă; trebuie amenajate bucătării – pentru escortă şi pentru deţinuţi. Şi abia pe urmă se poate trece de-a lungul vagoanelor şi să se scrie cu creta strâmb: „Echipamente speciale” sau „Alimente alterabile”. (în Vagonul al şaptelea, Evghenia Ghinzburg a descris foarte pregnant transportul cu vagoanele roşii şi ne scuteşte mult de a intra în detalii.)

După ce pregătirea garniturii a luat sfârşit, urmează acum complicata operaţie de luptă a îmbarcării deţinuţilor în vagoane. Aici trebuie obligatoriu îndeplinite două obiective importante: să se ferească îmbarcarea de privirile locuitorilor şi să fie terorizaţi deţinuţii.

Îmbarcarea trebuie ascunsă locuitorilor pentru că în tren urcă dintr-o dată circa o mie de persoane (cel puţin douăzeci şi cinci de vagoane) nu este grupul micuţ din vagon-zak, care poate fi încărcat de faţă cu oameni. Toţi ştiu, fireşte, că se fac arestări în fiece zi şi în fiece oră, dar nimeni nu trebuie să se înspăimânte văzându-i pe *oţi laolaltă, în Oriol, în anul 1938, nu puteai spune că există vreo casă din care să nu fi fost arestat cineva, în plus, căruţele ţărăneşti cu muieri bocind se îngrămădesc în piaţa din faţa închisorii din Oriol, precum la execuţia streliţilor3 din tabloul lui Surikov. (Ah, cine ar mai putea să picteze aşa ceva? Nici o speranţă: nu e la modă, nu e modern…) Nu trebuie să arătăm oamenilor noştri sovietici că se formează câte un tren în fiecare zi (la Oriol aşa a fost în acel an). Nici tineretul nu trebuie să vadă: tineretul este viitorul nostru. Iată de ce doar noaptea – noapte de noapte câteva luni la rând – mână de la închisoare la gară coloanele pedestre ale negrului convoi (dubele sunt ocupate cu noile arestări). Este adevărat că femeile îşi dau seama, fac cum fac şi află.

— Şi iată-le, din tot oraşul, se furişează noaptea la gară şi pândesc garniturile de pe liniile de garaj, aleargă de-a lungul vagoanelor, poticnindu-se de traverse şi de şine, şi strigă lângă fiecare Vagon: „Cutare nu-i aici? Cutare şi cutare nu-i? Şi aleargă spre următorul, iar de acesta se apropie altele: cutare nu-i aici? Şi deodată – un răspuns dintr-un vagon sigilat:” Da! Sunt aici! „sau:” Căutaţi mai departe! Este în alt vagon! „Sau:” Femei! Ascultaţi! Soţia mea stă aici aproape, lângă gară, daţi fuga şi spuneţi-i!”

Aceste scene nevrednice de modernisnul contemporan sunt dovada organizării defectuase a îmbarcării în tren. Dar din greşeli se învaţă şi iată că din nu ştiu ce noapte garnitura este înconjurată cu un cordon de câini care mârâie şi latră.

Şi la Moscova, fie de la vechea închisoare de tranzit de pe Sretenskaia (acum nici deţinuţii nu-şi mai amintesc), fie de la Krasnaia Presnia, îmbarcarea în trenurile roşii se face numai noaptea – este lege.

Totuşi chiar dacă nu are nevoie de strălucirea excesivă a astrului zilei, escorta utilizează sorii nocturni: proiectoarele. Ele sunt comode şi prin faptul că pot fi concentrate în locul dorit, acolo unde deţinuţii stau pe pământ într-o grămadă speriată în aşteptarea comenzii: „Următorii cinci – drepţi! La vagon – fuga marş!” (Numai fuga marş! Ca să nu privească în jur, să nu gândeas-că, să fugă ca şi cum ar fi urmărit de câini şi doar să se teamă să nu cadă.) Şi pe acesta cărăruie denivelată pe care ei aleargă şi pe scara vagonului pe care se caţără. Fasciculele fantomatice şi ostile ale proiectoarelor nu fac numai să lumineze: ele constituie partea importantă a spectacolului organizat pentru înspăimântarea deţinuţilor, împreună cu strigătele ascuţite, cu ameninţările şi loviturile cu patul armelor; o dată cu comanda: „Culcat la pământ!” (Iar uneori, precum în acelaşi Oriol, în piaţa de lângă gară: „în genunchi!” – şi precum nişte pelerini moderni, o mie de oameni îngenunchează); o dată cu această fugă spre vagon absolut inutilă, dar foarte importantă pentru înfricoşare; o dată cu lătratul turbat al clinilor; o dată cu armele îndreptate asupra voastră (carabine ori automate, în funcţie de deceniu). Important este să fie zdrobită, înfrântă voinţa deţinutului, ca nici măcar gândul la fugă să nu i se înfiripe în minte, ca încă multă vreme să nu-şi dea seama de noul lor avantaj: din închisoarea de piatră au trecut într-un vagon din scânduri subţiri.

Dar pentru a izbuti noaptea să îmbarce cu atâta precizie o mie de oameni în vagoane, închisoarea trebuie să-i scoată din celule şi să-i prelucreze pentru plecare cu o dimineaţă înainte, iar escorta, o zi întreagă, să-i ia în primire, şi după ce i-a luat să-i ţină ceasuri întregi, nu în celule, acum în curte, pe pământ, ca să nu se amestece cu cei din închisoare. Astfel, îmbarcarea nocturnă nu este pentru deţinuţi decât finalul despovărător al unei zile întregi de chinuri istovitoare.

În afara obişnuitelor apeluri, verificări, în afara tunsului, dezinfecţiei şi îmbăierii, partea principală a pregătirii pentru îmbarcare o constituie percheziţia generală. Percheziţia^nu este efectuată de către închisoare ci de către escorta care ia în primire, în conformitate cu instrucţiunile privind eşaloanele roşii şi cu propriile considerente privind lupta operativă, escorta trebuie să efectueze această percheziţie în aşa fel, încât să nu lase deţinuţilor nimic care să poată fi folosit la fugă: să se confişte toate obiectele cu vârf ascuţit şi care taie; să se confişte tot ce este sub formă de praf (praful de dinţi, zahărul tos, Sarea, tutunul, ceaiul), pentru a nu putea fi suflate escortei în ochi şi s-o orbească; să se confişte orice fel de funii, sfori, centurile de pantaloni şi altele, deoarece toate pot fi folosite la o eventuală fugă (de obicei şi cureluşele! Şi iată că taie curelele cu care este legată proteza unui deţinut cu un singur picior, şi bietul schilod îşi ia proteza la spinare şi ţopăie într-un picior, susţinut de vecini). Iar celelalte lucruri mai valoroase, precum şi geamantanele, trebuie, conform instrucţiunilor, puse la vagonul de bagaje şi la sfârşjtul drumului înapoiate posesorilor.

Însă e slabă puterea instrucţiunilor din Moscova asupra escortei din Vologda ori Kuibâşev, în schimb, puterea escortei asupra deţinuţilor este concretă. Şi astfel se realizează cel de al treilea obiectiv al operaţiei de îmbarcare: confiscarea, pe bună dreptate, a lucrurilor bune ale duşmanilor poporului în folosul fiilor poporului. „La pământ!” „în genunchi!” „Dezbrăcaţi-vă!” în aceste comenzi regulamentare ale escortei rezidă puterea fundamentală, cu care nu se discută. Fiindcă un om despuiat îşi pierde siguranţa, el nu poate să se ridice mândru şi să discute de la egal la egal cu cel îmbrăcat, începe percheziţia (Kuibâşev, vara anului 1946). Despuiaţii se apropie, ţinând în mâini lucrurile şi hainele de care se dezbrăcaseră. De jur împrejur – puzderie de soldaţi cu atenţia încordată şi bine înarmaţi. Atmosfera creată te face să crezi că nu vor pleca cu convoiul spre lagăr, vor fi numaidecât împuşcaţi sau arşi în camerele de gazare. Escorta se comportă intenţionat cu asprime şi brutalitate, nici un cuvânt rostit cu voce simplă, omenească, fiindcă sarcina este să-i înfricoşeze şi să-i copleşească. Geamantanele sunt golite (lucrurile împrăştiate pe pământ) şi aruncate într-o grămadă separată. Portţigaretele, portmoneele şi alte „valori” prăpădite ale deţinuţilor sunt toate confiscate şi, anonime, azvârlite într-un butoi aflat alături. (Şi tocmai pentru că nu este vorba de un seif, ori de un cufăr, ori de o ladă, ci de un butoi, acest lucru îi năpăstuieşte pe cei despuiaţi şi îi face să considere inutil protestul.) Un om gol nu mai are altă grijă decât să izbutească să-şi strângă de pe jos boarfele percheziţionate şi să le strângă într-o bocceluţă ori într-o pătură. Pâslari? Poţi să-i predai, aruncă-i aici, semnează în tabel! (Nu ţi se dă ţie un bon de primire, ci tu semnezi că i-ai aruncat în grămadă!) Şi când din curtea închisorii pleacă ultimul camion cu deţinuţi, aproape în amurg, aceştia văd cum oamenii din escortă se năpustesc să înhaţe din grămadă cele mai bune geamantane de piele şi să aleagă cele mai bune portţigarete din butoi. Pe urmă se reped la pradă gardienii, iar după ei slujbaşii închisorii de tranzit.

Iată dar care a fost preţul ca să ajungeţi în douăzeci şi patru de ore la vagonul de vite! Ei, acum aţi urcat uşuraţi, v-aţi înţepat în scândurile aspre ale priciului comun. Dar care uşurare, care încălzire?! Din nou deţinutul este strâns în cleştele frigului şi al foamei, al setei şi al spaimei, al bandiţilor şi al escortei.

Dacă în vagon există hoţi şi bandiţi (fireşte, nici în trenurile roşii nu sunt separaţi), ei ocupă, conform tradiţiei, locurile cele mai bune pe priciul de sus, lângă fereastră. Asta, vara. Acum, haideţi să ghicim unde sunt locurile lor pe timp de iarnă? Păi în jurul sobiţei, fireşte, un cerc strâns în jurul sobiţei.

Fostul hoţ Minaev îşi aminteşte* că în anul 1949, pe un ger cumplit, vagonul lor a primit pentru tot drumul de la Voronej la Kotlas (asta înseamnă câteva zile şi nopţi) doar trei găleţi de cărbuni! Atunci hoţii nu numai că au ocupat locurile în jurul sobei, nu numai că au luat fraierilor toate lucrurile călduroase şi le-au îmbrăcat ei, dar nu le-a fost scârbă să le tragă şi obielele din bocanci şi să le înfăşoare pe picioarele lor de hoţi. Să crapi tu astăzi, că eu crap mâine! Ceva mai rău era cu mâncarea: toată raţia vagonului o preiau de afară hoţii, care îşi aleg ce este mai bun ori cât le este necesar. Loşcilin îşi aminnteşte de călătoria lor din 1937, de la Moscova la Pereborî, care a durat trei zile şi trei nopţi. Numai pentru trei zile nu găteau mâncare caldă în tren, dădeau doar raţia de hrană rece. Hoţii au reţinut tot zahărul ars, iar pâinea şi scrumbia au permis să fie împărţite; deci nu erau flămânzi. Când raţia constă din hrană caldă, iar hoţii sunt lihniţi de foame, atunci tot ei împart şi zămârca (transportul Chişinău – Peciora, 1945, trei săptămâni). În plus, la drum, hoţii nu se dau în lături nici de la mici tâlhării: au văzut că un estonian are dinţi de aur – l-au pus jos şi i-au scos dinţii cu vătraiul!


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   47   48   49   50   51   52   53   54   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə