Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə52/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   48   49   50   51   52   53   54   55   ...   60

Zeki consideră că avantajul trenurilor roşii constă în hrana caldă: în gări izolate (din nou – să nu vadă lumea), trenurile sunt oprite şi în vagoane se distribuie zămârca şi casa. Dar şi această hrană caldă se pricep s-o servească de aşa manieră, încât întotdeauna iese câte ceva anapoda. Ori (ca în acel tren de Chişinău) toarnă ciorba în aceleaşi găleţi în care aduc şi cărbunii. Şi n-au cu ce le spăla! Pentru că şi apa de băut în tren este măsurată, este şi mai deficitară decât zămârca. Când sorbi ciorba, mai întâlncşti şi bucăţele de cărbune. Ori când vin cu ciorba şi casa la vagon nu aduc suficiente castroane, în loc de patruzeci, numai douăzeci şi cinci, apoi încep să comande numaidecât: „Mai iute, mai iute! Avem de hrănit şi alte vagoane, nu numai pe al vostru!” Cum să mănânci acum? Cum să împărţi? Să torni în castroane în mod echitabil este imposibil, înseamnă că trebuie să pui apreciind din ochi şi mai puţin, să nu greşeşti’prea mult. (Primii strigă „Mestecă, mestecă!”, ultimii nu zic nimic: să rămână la fund mai gros.) Primii mănâncă, ultimii aşteaptă – de s-ar putea ca totul să meargă mai repede, nu mai pot de foame, şi ciorba din găleată se răceşte, şi de afară te zoresc mereu: „Ei, aţi terminat? Mai durează?” Acum trebuie împărţit felul doi: nici mai mult, nici mai puţin, nici mai gros, nici mai subţire decât felul întâi. Acum trebuie să apreciezi corect suplimentul şi să torni măcar la doi într-un castron, în toată această vreme, patruzeci de oameni mai mult urmăresc împărţeala şi se chinuie decât mănâncă.

După ce că nu le asigură căldură, nu-i apără de hoţi, nu le dau să bea şi să mănânce omeneşte – nici măcar să doarmă nu-i lasă. Ziua, soldaţii din escortă văd bine trenul întreg şi drumul parcurs, văd că nu a sărit nimeni din tren şi nu s-a culcat pe şine; noaptea însă îi chinuie vigilenţa. Luând în mână ciocanele de lemn cu coada lungă (ciocanul standard pe întregul GULAG), la fiecare oprire din timpul nopţii, ei lovesc în fiecare scândură a -vagonului: nu

*în scrisoarea pe care mi-a adresat-o („Literaturnaia gazeta”. 20 noiembrie 1962).

Cumva s-au învrednicit să taie vreuna cu ferăstrăul? La alte opriri, uşa vagonului este deschisă larg. Lumina felinarelor ori chiar raza reflectorului: „Control!”, Asta înseamnă să sari în picioare şi să fii gata să fugi încotro vor arăta: toţi la stânga ori toţi la dreapta Soldaţii sar în vagon cu ciocanele în mână (alţii, cu automatele, rânjesc de afară aşezaţi în semicerc) şi arată: la stânga! Asta înseamnă că cei din stânga rămân pe loc, iar cei din dreapta trebuie să treacă iute lângă ei, sărind unul peste altul ca puricii, cum nimeresc. Cei neîndemânatici, cei neatenţi sunt înghiontiţi cu ciocanele în coaste, în spate – să se învioreze! Cizmele celor din escortă calcă peste culcuşul vostru mizerabil, răvăşesc calabalâcul: soldaţii luminează şi bocănesc cu ciocanele în căutarea tăieturilor de ferăstrău. Nu există nici o fisură, nici o tăietură. Atunci oamenii din escortă trec la mijloc şi încep să vă împingă de la stânga la dreapta, numărând: „Unu! Doi! Trei…!” Ar fi fost de ajuns să numere pur şi simplu, să dea din deget numai, însă atunci dispărea frica, dar mai concret, mai corect, mai vioi şi mai rapid era să marcheze această numărătoare cu lovituri de ciocan în coaste, în spate, în cap – unde se nimerea. Au sfârşit de numărat: patruzeci. Acum mai au de răvăşit, de luminat şi ciocănit partea stânga. Gata, au plecat, vagonul a fost încuiat. Până la următorea oprire puteţi să dormiţi. (Nu se poate spune că îngrijorarea escortei era întru totul fără temei – cine se pricepe evadează din vagonul roşu. Iată, după ce s-a terminat verificarea scândurilor cu ciocanul, încep numaidecât să ferestruiască. Sau, brusc, dimineaţa când se distribuie zămârca, escorta observă că, printre feţe nebărbierite, au apărut câteva bărbierite. Şi vagonul t-; ste înconjurat cu automatele: „Predaţi bricele!” Erau câţiva hoţi şi simpatizanţi cu apucături de filfizon, care „se saturaseră” să mai stea nebărbieriţi, iar acum trebuiau să predea briciul.)

Trenul roşu se deosebeşte de alte trenuri directe de lungă distanţă şi prin faptul că cine s-a urcat în el nu ştie dacă va mai coborî. Când la Solikamsk au descărcat un convoi din închisorile leningrădene (1942), întregul terasament era aşternut cu cadavre, doar foarte puţini au mai ajuns în viaţă, în iernile anilor 1944-1945 şi 1945-1946 în localitatea Jeleznodorojnâi (Kniaj-Pogost), ca şi în toate nodurile principale din Nord, de la Ijma la Vorkuta, trenurile cu deţinuţi din teritoriile eliberate – Ţările Baltice, Polonia, Germania, ori ai noştri din Europa – circulau fără sobe şi ajungea la destinaţie, aducând un vagon sau două de cadavre. Asta înseamnă că pe drum cadavrele erau scoase cu regularitate din vagoanele celor vii şi transferate în vagoanele morţilor. Dar nu întotdeauna se întâmpla aşa. De câte ori, la gara Suhobezvodnaia (lagărul Unja), când deschideau uşa vagonului la sosire, nu făceau decât să vadă care-i viu aici şi care-i mort: dacă n-a ieşit – înseamnă că-i mort!

Este cumplit, e moarte curată să călătoreşti iarna, pentru că escorta, preocupată de problemele vigilenţei, nu mai este în stare să care cărbuni pentru douăzeci şi cinci de sobe. Nici pe arşiţă nu este o fericire să călătoreşti: dintre cele patru ferestruici ale vagonului două sunt astupate etanş, acoperişul vagonului este supraîncălzit; iar ca să care apă la o mie de oameni, cei din escortă nu dădeau în brânci, de vreme ce nu făceau ei faţă la un singur on-zak. Iată de ce deţinuţii socotesc că aprilie şi septembrie sunt lunile Cele mai bune pentru transportul convoaielor. Dar nu este de ajuns nici cel mai frumos sezon, dacă trenul călătoreşte trei luni (Leningrad-Vladivostok, 1935). Iar dacă a fost programat dinainte pentru durată lungă, a fost prevăzută şi educaţia politică pentru ostaşii din escortă, şi asistentă pentru sufletele deţinuţilor: într-un astfel de tren, în vagon separat, călătoreşte cumătrul -agentul operativ al MVD-ului. El s-a pregătit dinainte, încă din închisoare, pentru această călătorie, şi oamenii n-au fost repartizaţi la întâmplare în vagoane, ci după liste care purtau viza lui. El îi confirmă pe toţi responsabilii de vagon şi a instruit şi introdus în fiecare vagon câte un turnător. La opririle prelungite, el găseşte motiv să cheme şi pe unul şi pe celălalt şi îi întreabă despre ce se vorbeşte în vagon. Acestui colaborator îi este ruşine să ajungă la căpătui drumului cu mâinele goale şi astfel, în timpul călătoriei, face ce face şi deschide cuiva o anchetă; ajuns la destinaţie, deţinutul se trezeşte cu o nouă condamnare.

Nu, blestemat să fie şi acest transport în trenuri cu vagoane roşii de vite, chit că este direct şi nu trebuie să mai faci nici o transbordare! Cine a călătorit cu el nu uită niciodată. Să ajungem mai repede în lagăr! De-am ajunge odată!

Omul este numai speranţă şi nerăbdare. Ca şi cum în lagăr lucrătorul MVD-ului va fi mai îngăduitor sau turnătorii nu chiar atât de nemernici. Dimpotrivă! Ca şi cum atunci când ajungem nu ne vor pune, cu aceleaşi ameninţări şi cu aceiaşi câini, să ne trântim la pământ: „Stai jos!” Ca şi cum dacă în vagon viscoleşte zăpada, pe pământ ea s-a aşezat într-un strat mai subţire. Ca şi cum, dacă la un moment dat ne descarcă, înseamnă că am şi ajuns la destinaţie şi nu ne vor mai căra îngrămădiţi pe nişte platforme deschise, trase de o locomotivă pe o linie ferată îngustă. (Dar cum vom fi căra {i pe platformele deschise, cum vom fi escortaţi? Asta-i problema escortei. Iată cum: ne ordonă să ne ghemuim, să ne îngrămădim unul peste celălalt şi aruncă peste noi o prelată imensă, ca peste marinarii din Potiomkin înainte de a fi împuşcaţi4. Pentru prelată nu putem decât să le mulţumim! Oleniov şi tovarăşii lui au trebuit să stea la nord în octombrie, pe platforme deschise, o zi întreagă: au fost încărcaţi, dar nu le-au trimis locomotiva! Mai întâi a început să plouă, ploaia s-a transformat în ger, şi pe deţinuţi au îngheţat zdrenţele.) Trenuleţul. În timpul mersului, ne va azvârli dintr-o parte în alta, marginile platformei încep să trosnească şi să se rupă, careva, din pricina balansului, va cădea sub roţi. Şi acum o ghicitoare: de la Dudinka, trenuleţul cu platforme deschise trebuie să străbată o sută de kilometri prin ger polar: unde se vor aşeza hoţii şi bandiţii? Răspuns: în mijlocul fiecărei platforme, pentru ca vitele să-i încălzească din toate părţile şi să nu cadă sub roti. Exact, încă o întrebare: ce vor vedea zeki la punctul terminus al acestei linii ferate înguste (1939)? Clădiri? Nu, niciuna. Bordeie? Da, însă deja arhipline, nu sunt pentru ei. Înseamnă că se vor apuca numaidecât să-şi sape bordeie’? Nu, pentru că n-ai cum să le sapi pe vreme de iarnă polară! În loc de asta vor merge să extragă minereu.…

— Şi unde or să locuiască? Ce să locuiască? Ah, da, să locuiască. Or să locuiască În corturi.

Dar nu în toate cazurile trebuie să meargă mai departe cu trenuleţul pe linia îngustă…?! Nu, fireşte. Iată o sosire exact la destinaţie: gara Erţevo, februarie 1938. Vagoanele au. Fost deschise în plină noapte. De-a lungul trenului au fost aprinse focuri, şi la lumina lor începe debarcarea direct în zăpadă, numărătoarea, încolonarea şi iar numărătoarea. Este un ger de minus treizeci şi două de grade. Convoiul vine din Donbass, toţi au fost arestaţi încă din timpul verii, de aceea sunt încălţaţi în pantofi – pantofi de vară, sandale, încearcă să se încălzească la focuri – sunt alungaţi: focurile sunt pentru a lumina. Chiar din prima clipă îţi înţepenesc degetele. Zăpada îţi pătrunde în încălţările uşoare şi nici nu se mai topeşte. Nici un pic de milă. Comanda: „Drepţi! Alinierea!… Un pas la dreapta… Un pas la stânga. Fără avertisment. Marş!” Auzind comanda lor preferată, din această clipă tulburătoare, câinii au început să urle în lanţuri. Soldaţii din escortă, îmbrăcaţi în scurte îmblănite au dat semnalul de plecare, şi condamnaţii, în haine de vară, au pornit pe drumul cu zăpadă adâncă, deloc bătătorită, care ducea undeva în taigaua întunecoasă, înainte – nici o luminiţă. Arde în vâlvătăi aurora boreală – cea dintâi pe care o vedeau şi, probabil, cea de pe urmă… Brazii trosnesc de ger. Oamenii desculţi măsoară şi calcă zăpada cu tălpile şi gambele lor îngheţate.

Ori iată o sosire în Peciora, ianuarie 1945. („Trupele noastre au ocupat Varşovia!… Trupele noastre au izolat Prusia Orientală!” O întindere pustie de zăpadă. Deţinuţii azvârliţi din vagoane au fost aşezaţi pe zăpadă, în şiruri de câte şase, şi număraţi înde] ung, apoi număraţi încă o dată, fiindcă greşiseră numărătoarea. I-au sculat în picioare şi i-au mânat cale de şase kilometri prin zăpadă virgină. Era tot un convoi din sud (Moldova), toţi cu încălţăminte din piele. Câinii fuseseră sloboziţi să meargă foarte aproape în urmă, ei îi împingeau cu labele în spate pe zeki din ultimul rând, le suflau în ceafă răsuflarea lor de câini (în acest rând mergeau doi preoţi: unul bătrân şi cărunt – părintele Teodor Florea, şi unul tânăr, care îl susţinea – părintele Viktor Şipovalnikov). Ce părere aveţi de folosirea câinilor? Nu, ce părere aveţi de stăpânirea de sine a câinilor – tare ar mai vrea să muşte!

În sflrşit, au ajuns. Baia de intrare în lagăr: dezbrăcarea într-o căsuţă, traversarea în fugă şi în pielea goală a curţii şi spălarea în altă căsuţă. Acum însă toate acestea sunt suportabile – au scăpat de chinul cel mare. Acum au ajuns! Se întunecase. Brusc li se aduce vestea că în lagăr nu mai există locuri, că lagărul nu este pregătit să primească acest convoi. Şi, după baie, deţinuţii sunt din nou aliniaţi, număraţi, înconjuraţi eu câini, şi, din nou, târându-şi lucrurile, străbat aceeaşi cale de şase kilometri, numai că de data asta mestecând zăpada prin întuneric, înapoi spre trenul lor. Însă uşile, în tot acest timp rămăseseră deschise, şi vagoanele se răciseră, în ele nu mai rămăsese nici pic din mizerabila căldură dinainte; în plus, spre sfârşitul drumului arseseră toţi cărbunii, şi acum nu aveau de unde să ia Aşa au dârdâit toată noaptea, dimineaţa le-au dat să mestece taranca uscată (cui îi este sete – să mănânce zăpadă) – şi i-au pornit pe acelaşi drum.

Şi încă acesta e un caz fericit! Căci lagărul există, nu te primeşte astăzi -te primeşte mâine. Dar, în general, cum trenurile roşii au însuşirea de a se Opri în locuri pustii, sfârşitul călătoriei devine adesea ziua inaugurării unui lagăr nou, astfel încât sub pâlpâirea aurorei boreale, ei pot fi pur şi simplu opriţi în taiga, unde pe un brad se va bate în cuie o tăbliţă pe care scrie: „OLP Nr. L”. Acolo pot şi o săptămână să ronţăie voblă şi să amestece făină cu zăpadă.

Iar dacă lagărul a fost creat chiar şi numai cu două săptămâni în urmă, aici este deja adevărat confort, aici se găteşte mâncare caldă. Şi cu toate că nu există castroane, felul întâi şi al doilea sunt turnate pentru şase oameni la un loc în lighene de baie. Cei şase se aşază în cerc (mese şi scaune de asemenea nu există), doi inşi ţin cu mâna stingă ligheanul de toartă, iar cu dreapta mănâncă atunci când le vine rândul. Repetare? Vogvozdino? Nu, este vorba de Pereborî, anul 1937, povestirea lui Loşcilin. Nu eu mă repet, GULAG-ul se repetă.

Şi mai departe novicilor li se dau brigadieri aleşi dintre veteranii lagărului, care îi învaţă repede să trăiască, să se descurce şi să înşele. Şi chiar din prima dimineaţă se duc la lucru, pentru că orologiul Epocii bate şi nu aşteaptă. Aici nu sunt ocnele ţariste din Akutai, unde cei nou-sosiţi aveau trei zile libere*.

* încetul cu încetul, gospodăria Arhipelagului înfloreşte, se construiesc noi ramificaţii de cale ferată, şi în multe locuri, unde până nn demult se ajungea numai pe apă, astăzi se ajunge cu trenul. Mai trăiesc însă indigeni ca să povestească cum pe râul Ijma navigau cu luntre ca în Rusia medievală, câte o sută de oameni în fiecare, şi tot ei vâsleau. Cum pe râurile Peciora şi Uşa ajungeau în lagărul natal cu bărci pescăreşti. Şi în Vorkuta zeki erau căraţi cu şlepurile: până la Adzvavom cu şlepuri mari. Acolo se afla punctul de trans-bordare al lagărului din Vorkuta, şi de aici porneau cu şlepuri pentru ape mai puţin adânci, călătorind zece zile; cum întregul şlep colcăia de păduchi, escorta îngăduia deţinuţilor să urce câte unul şi să-şi scuture paraziţii în apă. Transporturile cu bărcile nu erau directe, ele fiind adesea întrerupte când de transbordări, când de tragerea bărcii pe uscat, pe porţiunile unde navigaţia nu era posibilă, când de distanţe parcurse cu piciorul.

Şi aveau punctele lor de tranzit ridicate din prăjini ori din corturi: Ust-Usa, Pomozdino, Şcelia-Iur. Şi peste tot erau rânduieli proprii. Şi reguli proprii de escortare, şi, fireşte, comenzi speciale şi vicleşuguri ale escortei, şi chinuri speciale pentru zeki. Este însă clar că nu vom putea descrie acel exotism, aşa că nici nu ne vom apuca.

Dvina de Nord, Obi, Enisei ştiu când a început trasportul deţinuţilor cu şlepurile: în perioada deschiaburirii. Aceste fluvii curgeau drept spre nord, iar şlepurile erau pântecoase, încăpătoare – numai astfel au prididit să ^arunce toată acea mulţime cenuşie din Rusia vie în Nordul lipsit de viaţă, în cala şlepului, construită în formă de troacă, erau aruncaţi oameni, zăceau grămadă

*P. F. Iakubovici, în lumea celor oropsiţi, Moscova. 1964.

Şi se mişcau ca racii într-un coş. Iar sus, lângă borduri, ca pe nişte stânci, stăteau santinelele. Uneori cărau această masă de oameni descoperită, alteori o acopereau cu o prelată uriaşă, fie ca să nu fie văzută, fie pentru a o apăra mai bine – fireşte, nu de ploaie. Transportul într-un asemenea şlep nu mai era un transport, ci moarte în rate. În plus, ^ aproape că nu le dădeau să mănânce, iar odată aruncaţi în tundră – nici atât, îi lăsau să moară singuri cu natura.

Cursele şlepurilor pe Dvina de Nord (şi pe Vâcegda) nu încetaseră nici în anul 1940, ba chiar se învioraseră foarte mult: aşa au fost transportaţi ucrainenii şi bieloruşii apuseni, care fuseseră eliberaţi, în cală, deţinuţii stăteau în picioare strâns lipiţi unul de altul, şi nu doar o singură zi. Urinau în borcane de sticlă, le dădeau din mină în mână şi le goleau prin hublou, însă treaba mai serioasă o făceau în pantaloni.

Transportul cu şlepul pe Enisei s-a consolidat şi cu trecerea deceniilor a devenit permanent. La Krasnoiarsk, pe malul fluviului, au fost construite în anii ’30 nişte şoproane, şi sub aceste şoproane în primăverile siberiene reci, deţinuţii tremurau câte o zi şi câte două, aşteptând să fie transportaţi. Şlepurile destinate transportării deţinuţilor pe Enisei sunt prevăzute cu o cală permanent echipată, cu trei nivele, întotdeauna întunecoasă. Numai prin puţul deschizăturii unde se află scara pătrunde o lumină difuză. Escorta locuieşte în căsuţa de pe punte. Santinelele păzesc ieşirile din cală şi supraveghează întinsul apei, să nu se fi aruncat careva. Garda nu coboară niciodată în cală, oricâte gemete şi vaiete s-ar auzi de acolo. Şi deţinuţii nu sunt scoşi niciodată deasupra, la plimbare. Convoaielor transportate în anii 1937-1938, 1944-1945 (putem băga mâna în foc că şi în intervalele dintre aceşti ani), jos, în cală, nu li se acorda nici un ajutor medical. Deţinuţii de la „etaje” stau claie peste grămadă pe două rânduri: un rând cu capul spre bord, altul cu capul Ia picioarele primului rând. Ca să ajungă la hârdăul igienic, cei de la etaje nu pot decât călcând peste oameni. Nu este permis întotdeauna să se scoată hârdaiele cu murdărie (închipui-ţi-vă cum este scos un astfel de hârdău pe scara abruptă, în sus!), ele sunt pline ochi, lichidul se revarsă şi se scurge la nivelurile inferioare. Iar oamenii stau culcaţi. Mâncarea, veşnica zămârcă este adusă în butoiaşe de către auxiliari, recrutaţi dintre deţinuţi, şi acolo, în veşnicul întuneric (astăzi poate au introdus lumina electrică) o distribuie la lumina unor gazorniţe poreclite „lilieci”. Un astfel de transport, până la Dudinka, dura uneori şi o luna. (Acum, fireşte, o pot scoate la capăt într-o săptămână.) Din pricina bancurilor de nisip şi a altor obstacole pe apă, călătoria se prelungea, proviziile de alimente se terminau şi atunci deţinuţii nu primeau nimic de mâncare câteva zile (fireşte, pe urmă nu primeau şi pentru zilele când răbdaseră).

Un cititor în/estrat cu perspicacitate poate acum şi fără ajutorul autorului să adauge că hoţii şi bandiţii ocupă rândul de sus şi cât mai aproape de deschizătură – de aer, de lumină. Ei au alata acces la distribuirea pâinii de câtă pâine au nevoie, şi dacă transportul decurge greu, atunci nu se sfiesc să

*în anul 1897. V. LLemn a urcat la bordul vaporului. Sflntul Nicolae” în portul de pasageri ca un om liber.

Arunce sfânta cârjă (adică să confişte raţia necuvântătoarelor cenuşii). Drumul cel lung, hoţii îl scurtează jucând cărţi. Cărţile şi le confecţionează singuri, iar mizele pentru joc şi le adună prin percheziţionarea tuturor fraierilor, indiferent în ce sector al şlepului se află. Lucrurile jefuite o vreme sunt pierdute şi răs-pierdute la joc între hoţi, apoi sunt transmise, sus, escortei. Da, cititorul a ghicit: escorta lucrează mână în mână cu hoţii, păstrează lucrurile furate ori le vinde la debarcadere şi în schimb aduc mâncare hoţilor.

Rezistenţă? Foarte rar. Iată unul dintre cazurile care s-au păstrat, în anul 1950, într-un şplep asemănător şi amenajat identic, doar că era unul mai mare – maritim, în convoiul pornit din Vladivostok spre Sahalin, şapte băieţi neînarmaţi, aparţinând articolului Cincizeci şi Opt, au opus rezistenţă hoţilor (erau din categoria câinilor), în jur de vreo optzeci de inşi (şi, ca întotdeauna, nu fără cuţite). Aceşti câini percheziţionaseră întreg convoiul încă din închisoarea de tranzit „Trei-zece” din Vladivostok, ei percheziţionează foarte minuţios, nu se lasă mai prejos decât temnicerii, cunosc toate ascunzişurile, dar la nici o percheziţie niciodată nu se descoperă totul. Ştiind asta, când au ajuns în cală au făcut un anunţ mincinos: „Cine are bani poate cumpăra mahorcă”. Şi Misa Graciov a scos trei ruble, ascunse în pufoaică. Clinele Volodka-Tătarul a strigat la el: „Păi, bine, lepădătură, de ce nu-ţi plăteşti impozitele?” Şi a sărit să i-o ia. Dar fostul plutonier de armată Pavel (numele de familie nu s-a păstrat) l-a îmbrâncit. Volodka-Tătarul a sărit la el cu degetele praştie, dar Pavel l-a trântit la pământ. Numaidecât au sărit vreo douzeci-treizeci de câini, i; ur în jurul lui Graciov şi Pavel s-au strâns Volodia Şpakov, fost căpitan în armată; Serioja Potapov; Volodia Reunov, Volodia Tretiuhin, foşti plutonieri; şi Vasia Kravţov. Şi ce s-a întâmplat? Totul s-a terminat cu câteva lovituri reciproce. Fie că hoţii şi-au dat pe faţă tradiţionala şi adevărata laşitate (mascată întotdeauna sub o falsă dârzenie şi dezinvoltură) ori i-a împiedicat faptul că se aflau în apropierea santinelei (totul se petrecea chiar sub chepeng), iar ei se păstrau pentru un obiectiv social mult mai important: mergeau să cucerească închisoarea de tranzit din Alexandrovsk (chiar aceea pe care ne-a descris-o Cehov5), să le-o sufle hoţilor cinstiţi, şi şantierul din Sahalin (fireşte, nu pentru a construi). Ei s-au retras, mulţumin-du-se cu ameninţarea: „Pe uscat o să vă prefacem în gunoi!” (Lupta n-a mai avut loc, şi din băieţi n-au făcut „gunoi”. La închisoarea din Alexandrovsk îi aştepta o surpriză neplăcută: ea fusese cucerită de hoţii cinstiţi.)

Pe vapoarele având destinaţia Kolâma, totul este organizat la fel ca pe şlepuri, doar că la o scară mai mare. Oricât ar părea de ciudat, mai sunt şi astăzi în viaţă câţiva dintre deţinuţii! Trasportaţi acolo în primăvara lui 1938, cu ocazia cunoscutei misiuni a navei „Krasin” 6, cu vechile vapoare-galoşi: „Djurma”, „Kulu”, „Novostroi”, „Dneprostroi”, cărora „Krasin” le croia drum printre gheţurile de primăvară, în calele friguroase şi murdare fuseseră de asemenea amenajate trei caturi, dar, în plus, la fiecare cat – pricluri supraetajate, din prăjini. Nu era chiar peste tot întuneric, din loc în loc mai ardea câte un felinar sau lampă de gaz. Rând pe rând, pe compartimente, îi scoteau la plimbare pe punte. Fiecare vapor transporta câte trei-patru mii de oameni. Cursa a durat mai mult de o săptămână. În vremea asta pâinea luată din Vladivostok s-a mucegăit, şi au redus norma de la 600 grame la 400. Erau hrăniţi cu peşte, iar apă de băut… Ei da, da, nu trebuie să fiţi răutăcioşi, cu apa întâmpinau dificultăţi temporare, în comparaţie cu transporturile fluviale, aici mai erau şi furtuni, rău de mare: oamenii sleiţi de puteri vomitau şi nu erau în stare să se ridice din această vărsătură greţoasă întinsă în straturi pe toată pardoseala în drum a avut loc şi un incident politic. Vasele trebuiau să treacă prin strâmtoarea La Perouse, foarte aproape de insulele japoneze. Şi iată că brusc au dispărut mitralierele din turnurile de pază ale navei, oamenii din escortă s-au îmbrăcat în civil, calele au fost ermetic închise, ieşirea pe punte interzisă, în documentele de bord încă de la Vladivostok se menţionase cu precauţie că nu transpotă, Doamne fereşte, deţinuţi, ci lucrători angajaţi pentru Kolâma O mulţime de ambarcaţiuni japoneze forfoteau pe lângă vapoare fără să bănuiască nimic. (Altădată, în 1939, cu „Djurma” s-a întâmplat altceva: hoţii din cală s-au strecurat în cambuză, au jefuit-o, apoi i-au dat foc. Asta s-a întâmplat când tocmai treceau pe lângă Japonia. „Djurma” a început să scoată fum, japonezii şi-au oferit ajutorul, dar căpitanul a refuzat, şi nici măcar n-a deschis tambuchlurile! Când s-au depărtat de japonezi, au aruncat în mare cadavrele celor ce s-au asfixiat, iar alimentele arse, pe jumătate compromise, le-au dat în lagăr pentru raţiile deţinuţilor.)

De atunci au trecut decenii, dar câte cazuri nu se întâmplă pe mările lumii, şi cei aflaţi în nenorocire nu mai sunt deţinuţi, ci cetăţeni sovietici, dar invocându-se mereu acelaşi secret, prezentat drept mândrie naţională, este refuzat orice ajutor! Mai bine să ne înghită rechinii, decât să acceptăm mina voastră care ne oferă ajutor! Secretul este cancerul nostru!

Înainte de Măgădan caravana s-a împotmolit printre gheţuri, n-a mai putut s-o ajute nici „Krasin” (era prea devreme pentru navigaţie, dar se grăbeau să ducă forţa de muncă la destinaţie, în ziua de 2 mai, neputând ajunge la ţărm, deţinuţii au fost debarcaţi pe gheaţă. Noilor veniţi li s-a deschis înainte priveliştea puţin veselă a Măgădanului de atunci: mici vulcani stinşi, pustii, nici un copac, nici un tufiş, nici o pasăre, doar câteva căsuţe de lemn şi clădirea cu un etaj a Dalstroiului. Totuşi, jucându-se de-a reeducarea, adică prefăcându-se că n-au adus oase pentru pavarea Kolâmei aurifere, ci doar cetăţeni sovietici temporar izolaţi, care se vor mai întoarece la viaţa creatoare, i-au întâmpinat cu fanfara Dalstroiului. Fanfara cânta marşuri şi valsuri, iar oamenii istoviţi, pe jumătate morţi, se târau pe gheaţă într-un şir cenuşiu, trăgând după ei lucrurile lor de la Moscova (acest convoi imens, în întregime politic, aproape că n-a întâlnit încă hoţi) şi călind pe umeri alţi oameni doar pe jumătate vii: reumatici şi ologi (ologii erau şi ei condamnaţi).


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   48   49   50   51   52   53   54   55   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə