Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə54/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   50   51   52   53   54   55   56   57   ...   60

— Şi mi-am aruncat sacul pe priciul comun.

— Ce noutăţi mai sunt anul acesta prin Butârki?” începem să facem cunoştinţă. Iată -l pe Suvorov, un flăcău cu articolul 58. La prima vedere nu pare cu nimic deosebit, dar stai puţin, stai puţin: la închisoarea de tranzit din Krasnoiarsk a stat cu el în celulă un oarecare Mahotkin…

— Daţi-mi voie, nu era aviator polar?

— Da, da, numele lui a fost dat…

— Unei insule din golful Taimâr. A fost condamnat în virtutea articolului 58-10. Înseamnă că l-au lăsat să plece la Dudinka, nu-i aşa?

— Da. De unde ştiţi?

Splendid, încă o verigă în biografia lui Mahotkin, care îmi era total necunoscut. Nu l-am întâlnit niciodată şi poate nici nu -l voi întâlni vreodată, dar memoria activă a înregistrat tot ce ştiu despre el: Mahotkin primise un cervoneţ, dar insula nu putea fi rebotezată, pentru că figura pe hărţile din toată lumea (nu era o insulă gulagovistă). A fost dus cu o saraşka aeronautică din Bolşevo, însă aici murea de plictiseală: aviator printre ingineri, nu-i dădeau posibilitatea să zboare. Saraşka aceea a fost împărţită în două, Mahotkin a nimerit în jumătatea din Taganrog şi se părea că toate legăturile cu el au fost întrerupte, în cealaltă jumătate, cea din Râbinsk, mi s-a povestit, flăcăul ceruse să zboare în Extremul Nord. Acum, iată, aflu că i-au aprobat. Toate acestea mie nu-mi servesc la nimic, dar am memorat totul. Peste zece zile însă voi nimeri în aceaşi boxă-baie (la Butârki există asemenea boxe simpatice, cu robinete şi ciubăr pentru a nu ocupa baia cea mare) cu un anume R. Nici pe acest R. Nu -l cunosc, dar el a zăcut o jumătate de an în spitalul din Butârki, şi acum pleacă la saraşka din Râbinsk. Încă trei zile, şi în Râbinsk, această cutie ermetic închisă, unde deţinuţilor li s-a tăiat orice legătură cu lumea exterioară, se va afla că Mahotkin este la Dudinka, precum şi locul unde m-au dus pe mine. Acesta e telegraful deţinuţilor: atenţie, memorie şi întâlniri.

Dar acest bărbat simpatic, cu ochelari în rame de baga? Se plimbă prin celulă şi cu o voce plăcută de bariton cântă un lied de Schubert: Şi tinereţea iar m-apasă, Şi lungă-i calea spre mormânt…

— Ţarapkin, Serghei Romanovici.

— Daţi-mi voie, eu vă cunosc bine. Biolog? Nu v-aţi mai întors din străinătate? Din Berlin?

— De unde ştiţi?

— Păi, lumea este mică! În anul 1946, cu Nikolai Vladimirovici Timofeev-Ressovski…

Ah, ce grozavă era celula aceasta! Cred că a fost cea mai splendidă din viaţa mea de închisoare!… Era în luna iulie. Am fost adus din lagăr la Butârki datorită enigmaticei „dispoziţii a ministrului afacerilor interne”. Sosisem după-amiaza, dar închisoarea era atât de aglomerată, încât formalităţile de primire au durat unsprezece ceasuri şi doar la ora trei din noapte, istovit piua boxe, m-au introdus în celula nr. 75. Luminată din cele două bolţi de doua becuri electrice puternice, celula dormea ticsită, zbuciumându-se de zăpuşeală şi aer închis: aerul fierbinte de iulie nu circula prin ferestrele acoperite cu botniţe. Muştele fără somn bâzâiau şi se aşezau pe cei adormiţi, care tresăreau brusc. Unii îşi acoperiseră ochii cu batista de nas, ferindu-i de lumina puternică. Hârdăul igienic putea cumplit: pe o astfel de căldură, procesul de descompunere este mult mai rapid. Celula, proiectată pentru douăzeci şi cinci de oameni, nu era chiar exagerat de plină: doar vreo optzeci de persoane. Priclurile, şi pe stânga şi pe dreapta, erau pe de-a-ntregul ocupate, la fel şi scuturile suplimentare întinse peste culoarul de trecere, şi peste tot de sub paturi ieşeau picioare, iar tradiţionala masă-dulap de la Butârki era împinsă spre hârdău. Doar aici am mai găsit o bucăţică de pardoseală liberă şi m-am culcat. Cei care se sculau să meargă la hârdău au trecut peste mine, până dimineaţa.

La comanda „Scularea!”, strigată prin ghişeu, totul s-a pus în mişcare: au început să strângă scuturile transversale, să împingă masa spre fereastră. S-au apropiat de mine să mă intervieveze: sunt novice sau pensionar de lagăr? S-a dovedit că în celulă se întâlneau două valuri: valul obişnuit al celor proaspăt condamnaţi, care urmau să fie expediaţi în lagăre, şi contravalul deportaţilor din lagăre, format întru totul din specialişti: fizicieni, chimişti, matematicieni, ingineri constructori, care nu ştiau unde vor fi trimişi, oricum – în nişte prea fericite institute de cercetări ştiinţifice. (Aflând toate astea, m-am liniştit: ministrul n-o să-mi mărească durata condamnării.) De mine s-a apropiat un om încă tânăr, ciolănos (dar foarte slab), cu nasul uşor coroiat:

— Profesor Timofeev-Ressovski, preşedintele asociaţiei ştiinţifico-tehnice a celulei 75. Asociaţia noastră se întruneşte zilnic după raţia de dimineaţă lângă fereastra din stânga. Aţi putea să ne faceţi vreo comunicare ştiinţifică? Pe ce temă?

Luat prin surprindere, stăteam în faţa lui în mantaua mea uzată şi căciula de iarnă (cei arestaţi iarna sunt sortiţi să poarte şi vara hainele de iarnă). Degetele încă nu mi se îndreptaseră de dimineaţă şi erau pline numai de juli-turi. Ce comunicare ştiinţifică puteam să fac eu? Atunci mi-am adus aminte că recent, în lagăr, am avut pentru două nopţi o carte adusă din lumea liberă: raportul oficial al ministerului de război al SUA privind prima bombă atomică. Cartea apăruse în primăvara asta. Nimeni din celulă nu a văzut-o? Ce întrebare deşartă – bineînţeles că nu. Era ironia soartei, care mă obliga să mă abat pe făgaşul fizicii nucleare, aleasă de mine la înscrierea în GULAG.

După primirea raţiei, lângă fereastra din stânga s-a adunat asociaţia ştiinţifică şi tehnică – vreo zece oameni. Am ţinut comunicarea mea şi am fost primit membru în asociaţie. Unele lucruri le uitasem, altele nu le pricepusem, dar Nikolai Vladimirovici, deşi stătea de un an în închisoare şi n-avea de unde să ştie de bomba atomică, completa numaidecât lacunele expunerii mele. Un pachet de ţigări gol era tabla mea, în mână aveam o frântură interzisă dintr-un condei de plumb. Nikolai Vladimirovici mi le lua din mână şi desena, şi intervenea cu atâta siguranţă, de parcă era unul dintre fizicienii grupului din T, os Alamos.

El lucrase, într-adevăr, cu unui dintre primele ciclotroane europene, dar pentru iradierea muştelor drosofile. Era unul dintre cei mai mari geneticieni contemporani. Zăcea deja la închisoare când Jebrak6, care nu ştia acest lucru (dar poate că ştia), a avut curajul să scrie pentru o revistă canadiană: „Biologia rusă înseamnă Timofeev-Ressovski” (în 1948, când a început distrugerea biologiei, lui Jebrak i s-a amintit de asta). Schrodinger, în broşura Ce este viaţa, a găsit loc să -l citeze de două ori pe Timofeev-Ressovski, care stătea de mult la închisoare.

Iar el stătea în faţa noastră şi strălucea prin cunoştinţele sale din toate domeniile posibile ale ştiinţei. El poseda acea anvergură de care oamenii de ştiinţă din generaţiile următoare nici nu vor să audă (ori s-au schimbat posibilităţile de curprindere?). Cu toate că acum era atât de epuizat de foamea din timpul anchetei, încât aceste exerciţii nu erau prea uşoare pentru el. Pe linie maternă, el se trăgea dintr-o familie de nobili scăpătaţi din ţinutul Kalugăi, de pe râul Ressa, pe linie paternă – era descendent colateral din Stepan Razin7, şi robusteţea căzăcească se simţea foarte mult în el: în ciolanele lui mari, în seriozitate, în apărarea fermă împotriva anchetatorului, dar şi în foamea lui, mai puternică decât a noastră.

Povestea lui era următoarea: în anul 1922, savantul german Vogt, care a înfiinţat la Moscova Institutul Creierului, a rugat să fie detaşaţi pentru a lucra permanent cu el doi studenţi absolvenţi. Astfel, Timofeev-Ressovski şi prietenul său Ţarapkin au fost detaşaţi în Germania pe timp nelimitat Deşi acolo n-au avut o conducere ideologică, ei au obţinut mari succese în ştiinţa propriu-zisă, şi când în 1937 (!) li s-a ordonat să se întoarcă în patrie, acest lucru, pentru ei, din pricina inerţiei, s-a dovedit a fi imposibil: nu puteau să abandoneze nici logica lucrărilor proprii, nici aparatura, nici elevii lor. Şi poate n-au putut şi din pricină că în patria lor acum ar fi trebuit în mod public să împroaşte cu scârnă munca lor de cincisprezece ani din Germania, şi numai asta le-ar fi dat dreptul să existe (oare le-ar fi dat?). Astfel au intrat în categoria „celor care nu s-au mai întors”, rămânând cu toate acestea patrioţi.

În 1945, trupele sovietice au intrat în Buch (suburbia nord-estică a Berlinului), Timofeev-Ressovski le-a întâmpinat cu bucurie şi cu un institut întreg şi nevătămat: totul se rezolva cum nu se poate mai bine, acum nu trebuie să se mai despartă de institut! Au venit reprezentanţii, au făcut câţiva paşi încolo şi încoace, au zis: H-mm, împachetaţi totul în lăzi, le vom duce la Moscova.

— Este imposibil! A zis Timofeev, sărind înapoi. Totul va fi pierdut! Instalaţiile au fost puse la punct ani de-a rândul!

— H-m-m-m… S-au mirat şefii. Curând Timofeev şi Ţarapkin au fost arestaţi şi duşi la Moscova. Naivii, credeau că fără ei institutul n-o să funcţioneze. Chiar dacă nu funcţionează institutul, dar va triumfa linia generală! La Marea Lubianka, arestaţilor li s-a demonstrat cu uşurinţă că sunt trădătorii patriei (de patrie?), le-au dat câte zece ani, iar acum preşedintele asociaţiei ştiinţifice şi tehnice a celulei 75 se consola că n-a comis nicăieri nici o eroare.

În celulele de la Butârki, arcurile care susţin priclurile sunt foarte joase: nici chiar administraţiei închisorii nu i-a trecut prin cap că sub ele vor dormi deţinuţi. De aceea, mai întâi îi arunci vecinului mantaua, ca s-o aştearnă el acolo, pe urmă te culci cu faţa în jos pe culoarul de trecere şi începi să te târăşti. Pe culoare trece lumea, pardoseala sub pat dacă se mătură o dată pe lună, pe mâini te speli doar la ieşirea de seară pentru nevoi, dar şi atunci fără săpun.

— Nu poţi spune că îţi simţi corpul curat, precum Chivotul lui Dumnezeu. Dar eram fericit! Acolo, pe pardoseala de ciment de sub prici, unde m-am târât ca un câine, unde, de sus, din pat, ne curgea în ochi praf şi tot felul de gunoaie, eu eram absolut fericit, fără nici o rezervă fericit. Bine a zis Epicur: şi lipsa diversităţii poate fi simţită ca o plăcere când urmează după diverse neplăceri anterioare. După lagăr, care părea că nu se va sfârşi niciodată, după o zi de muncă de zece ore, după frig, ploaie, cu spatele beteag – o, ce fericire să stai lungit zile întregi, să dormi şi totuşi să primeşti şase sute cincizeci de grame de pâine^ şi de două ori hrană caldă: fiertură din nutreţ combinat şi carne de delfin, într-un cuvânt – sanatoriul Butiur.

Să dormi! Este foarte important să te culci pe burtă, să te acoperi cu spatele şi să dormi! În timpul somnului nu-ţi cheltuieşti forţele şi nu-ţi chinuieşti inima, iar durata pedepsei scade, scade! Când viaţa noastră arde şi scânteiază ca o vâlvătaie, blestemăm necesitatea de a dormi opt ore de pomană. Când suntem năpăstuiţi, deznădăjduiţi, atunci – fii blagoslovit somn de paisprezece ore!

În celula aceea m-au ţinut două luni şi am dormit pentru un an în urmă şi pentru un an înainte, în vremea asta, am ajuns pe sub prici până la fereastră şi m-am întors din nou lângă hârdău, acum în pat, şi în pat am ajuns până la arc. De acum dormeam puţin: sorbeam elixirul vieţii şi mă delectam. Dimineaţa -asociaţia ştiinţifică şi tehnică, pe urmă şahul, cărţile (trei-patru cărţi bune la Optzeci de oameni, se aştepta la rând), douăzeci de minute plimbare – acord major! Nu refuzăm plimbarea chiar dacă se nimereşte să fie ploaie torenţială. Dar lucrul cel mai important sunt oamenii, oamenii, oamenii! Nikolai Andreevici Semionov, unul din creatorii Dneproghesului. Prietenul lui de captivitate Fiodor Fiodorovici Karpov. Ironicul şi ingeniosul Viktor Kagan, fizician. Profesorul de conservator Volodia Klempner, compozitor. Un tăietor de lemne şi vânător din pădurile Viatkăi, de nepătruns ca un lac de pădure. En-te-esovistul Evgheni Ivanovici Divnici. El este şi propovăduitor al religiei ortodoxe, dar nu rămâne doar în cadrul teologiei, ci ponegreşte marxismul, declarând că în Europa de mult nu mai ia nimeni în serios această învăţătură, şi eu îi sar în apărare, doar sunt marxist. Cu un an în urmă cu câtă siguranţă l-aş fi bombardat cu citate şi cât de umilitor aş fi râs de el! Dar acest prim an de închisoare a depus în mine – când s-a întâmplat asta?

— N-am observat -atâtea straturi de evenimente noi, de aspecte şi semnificaţii, încât eu nu mai pot să spun că ele nu există, că sunt o minciună burgheză! Acum trebuie să recunosc: da, ele există. Şi astfel, numaidecât lanţul argumentelor mele slăbeşte şi sunt învins cu mare uşurinţă.

Şi din nou se perindă prizonierii, prizonierii şi iar prizonierii, valul din Europa nu se mai opreşte aproape de doi ani. Şi din nou emigranţii ruşi: din Europa şi din Mancluria. Iată cum se caută cunoscuţi printre emigranţi: din ce ţară sunteţi? Pe cutare îl cunoaşteţi? Bineînţeles că îl cunoaşte. (Aşa am aflat că a fost împuşcat colonelul lasevici.)

Şi bătrânu] neamţ – neamţul acela corpolent, acum slab şi bolnav, pe care, cândva (cu două sute de ani în urmă?), în Prusia Orientală l-am obligat să-mi care geamantanul. O, ce mică este lumea!… Trebuia să ne vedem din nou! Bătrânul îmi zâmbeşte. M-a recunoscut şi el şi chiar pare să fie bucuros de întâlnire. M-a iertat A fost condamnat la zece ani, dar i-au mai rămas de trăit mult mai puţin… Şi încă un alt neamţ: un lungan tânăr, dar de la care nu poţi scoate un cuvânt – poate din pricină că nu ştie o boabă ruseşte. La început nici nu -l iei drept neamţ: tot ce avea nemţesc i-a fost smuls de pe el de către hoţi, care i-au dat în schimb o tunică sovietică decolorată. El era un celebru as al aviaţiei germane. Prima lui campanie a fost războiul Boliviei cu Paraguay-ul; cea de-a doua – războiul civil din Spania; cea de-a treia – campania din Polonia, cea de-a patra – zborurile deasupra Angliei; cea de-a cincea – Ciprul; ce-a de-a şasea – Uniunea Sovietică. Şi întrucât este un as, el nu putea să nu tragă din aer asupra femeilor şi copiilor! Criminal de război, zece ani şi cinci botniţe.…

— Şi, desigur, în celula noastră există un conformist (precum procurorul Kretov): „Bine au făcut că v-au închis, ticăloşilor, contrarevoluţionarilor! Istoria o să vă macine oasele, veţi fi folosiţi ca îngrăşăminte!” – Şi tu, câine, vei ajunge tot îngrăşământ! „îi strigă şi lui. -” Nu, cazul meu va fi revizuit, deşi am fost condamnat, nu sunt vinovat! „Celula vuieşte, clocoteşte. Un profesor de limba rusă, cu părul cărunţise ridică din pat, desculţ, şi ca un nou Hristos întinde mâinile:” Copiii mei, să’ne împăcăm! Copiii mei! „îi strigă şi lui:” Copiii tăi sunt în pădurile Brianskului! Noi suntem copiii nimănui!” Doar copiii GULAG-ului.

După cină şi ieşirea la „toaleta de seară”, la botniţele ferestrelor se lăsa noaptea, se aprindeau becurile istovitoare de sub tavan. Ziua îi desparte pe deţinuţi, noaptea îi apropie. Seara nu se încingeau discuţii, se organizau conferinţe ori concerte. Şi aici din nou strălucea Timofeev-Ressovski: a dedicat seri întregi Italiei, Danemarcii, Norvegiei, Suediei. Emigranţii povesteau despre Balcani, despre Franţa. Cineva a ţinut o conferinţă despre Le Corbusier, altcineva despre Gogol. Şi fumam ca turcii. Fumul din celulă puteai să -l tai cu cuţitul, se unduia precum ceaţa. Botniţa împiedica circulaţia aerului. La masă ieşea Kostia Kiula, leat cu mine, un băiat cu faţa rotundă, ochi albaştri, aproape ridicol de disproporţionat, şi ne recita din versurile sale, compuse în închisoare. Glasul i se frângea de emoţie. Poemele se intitulau: Cel dintâi colet, Soţiei, Fiului meu. Când asculţi la închisoare versuri compuse înlăuntrul ei nu te mai gândeşti dacă autorul s-a abătut ori nu de la sistemul silabo-tonic sau dacă versurile se termină în asonante ori în rime perfecte. Aceste versuri sunt sânge din inima ta, lacrimile soţiei tale. Cei din celulă piângeau*.

De atunci, din această celulă, am simţit şi eu îndemnul să scriu versuri despre închisoare. Acolo, eu recitam din Esenin, aproape interzis înainte de război. Tânărul Bubnov, fost prizonier, iar înainte, pare-se, student, care n-a apucat să-şi termine studiile, privea cu evlavie la cei ce recitau, faţa lui era plină de lumină. El nu era specialist, el nu venea din lagăr, ci mergea în lagăr, şi mai mult ca sigur – ţinând seama de puritatea şi francheţea caracterului său – ca să moară, cei ca el nu rezistă acolo. Şi aceste seri în celula 75 au constituit pentru el şi pentru alţii – în alunecarea spre moarte, frânată pentru o clipă – imaginea acelei lumi minunate care există şi va exista, dar în care cruda soartă nu i-a îngăduit să trăiască nici măcar un anişor, un anişor din vârsta lui fragedă.

Cădea cu zgomot planşeta ghişeului şi răsuna răcnetul vertuhaiului: „Sti-i-ingerea!” Nu, nici înainte de război, urmând cursurile a două facultăţi deodată, dând meditaţii şi încercându-mi puterile în ale scrisului, cred că nici atunci nu trăiam asemenea zile atât de încărcate, atât de pline, atât de răscolitoare ca în celula nr. 75, în vara aceea…

— Daţi-mi voie, îi zic eu lui Ţarapkin, însă de atunci, de la un anume Deul, un băiat de şaisprezece ani, care la această vârsta primise cinci ani pentru „propagandă antisovietică”…

— Cum, şi dumneavoastră îl cunoaşteţi?… A mers cu noi în acelaşi convoi la Karaganda…

— Am auzit că v-aţi angajat laborant pentru analize medicale, iar Nikolai Vladimirovici a fost tot timpul la munci comune…

— Şi a slăbit foarte mult. De la vagon până la Butârki l-au adus mai mult mort decât viu. Acum este internat în spital, cei de la Secţia a Patra Specială*” îi dau unt, şi chiar vin, însă este greu de spus dacă se va pune pe picioare.

*Kostia Kiula nu dă nici un semn de viaţă. Mă tem că nu mai este printre cei vii.

*Secţia a Patra Specială din cadrul MVD-ului se ocupa cu studii şi cercetări ştiinţifice efectuate de către deţinuţi.

Aţi fost chemaţi de Secţia a Patra Specială?

— Da. Ne-au întrebat dacă totuşi nu credem că este posibil ca după şase luni de Karaganda să facem să funcţioneze institutul nostru pe pământul patriei.

— Şi aţi acceptat entuziasmaţi?

— Ba bine că nu! Mai ales că acum am înţeles ce greşeală am făcut, în plus, toate instalaţiile demontate de la locul lor şi împachetate în lăzi au ajuns şi fără noi.

— Cât devotament pentru ştiinţă din partea MVD-ului! Vă rog mult, încă puţin Schubert!

Şi Ţarapkin începe să cânte, privind trist pe fereastră (în ochelarii lui se reflectă botniţele negre şi partea luminoasă de sus a ferestrelor): Vom Abendrot zum Morgenlicht War mancher Kopf zum Greise. Wer glaubt es? Meiner ward es nicht Auf dieser ganzen Reise*.

Visul lui Tolstoi s-a împlinit: puşcăriaşii nu mai sunt obligaţi să asiste la imorala slujbă religioasă. Bisericile din închisori au fost închise Fireşte, clădirile lor s-au păstrai, dar au fost adaptate cu pricepere pentru extinderea închisorilor înseşi, în biserica din Butârki încap, în felul acesta, două mii de oameni în plus, iar într-un an trec prin ea, în plus, cincizeci de mii, dacă acordăm fiecărui grrp câte două săptămâni.

Ajungând la Buiârki pentru a patra sau a cincea oară, întinzând pasul plin de siguranţă prin curtea împrejmuită de corpurile închisorii spre celula ce mi-a fost hărăzită, chiar depăşindu -l cu un umăr pe gardianul-însoţitor (tot astfel şi calul, fără bici şi fără hăţuri, se grăbeşte spre casă, unde îl aşteaptă ovăzul), uneori uit să-mi arunc ochii spre biserica pătrată, care devine apoi octogonală. Ea se înalţă izolată în mijlocul curţii pătrate. Botniţele ei nu sunt confecţionate după cea mai nouă tehnică din geamuri armate, precum în clădirile închisorii principale, ci din scânduri cenuşii, aproape putrede, care dezvăluie caracterul secundar al clădirii. Este un fel de punct de tranzit în interiorul închisorii Butârki pentru cei condamnaţi de curând.

Cândva, în anul 1945, mi se părea că trăiam un moment important: după sentinţa OSO am fost băgaţi în biserică (era tocmai potrivit, nu strica să ne rugăm!), am urcat la etajul întâi (era amenajat şi al doilea) şi din vestibulul octogonal ne-au îmbrâncit prin diferite celule. Pe mine m-au împins într-una din partea de sud-vest.

*Unii numai după o noapte de suferinţă Se trezesc în zori cu părul cărunt. Ciudat, eu n-am încărunţit, Pribegind toată viaţa prin lume!

Era o celulă pătrată, spaţioasă, în care se aflau atunci două sute de oameni. Dormeam ca pretutindeni pe acel prici comun (acolo nu erau suprapuse), sub pat şi pur şi simplu pe culoarul de trecere, pe pardoseala de lespezi. Nu numai botniţele de la fereastră indicau categoria secundară, dar şi tot ce se afla aici parcă nu era pentru fiii buni, ci pentru fiii vitregi ai închisorii Butârki: în acest furnicar nu aduceau nici cărţi, nici jocuri de şah ori dame, iar castroanele de aluminiu şi lingurile de lemn ştirbe erau ridicate de la o masă la alta, de teamă ca deţinuţii să nu plece cu ele în graba pregătirilor convoiului. Nici căni nu dădeau pentru fiii vitregi, ci spălau castroanele după ce înghiţiseră zămârca şi tot din ele lipăiau şi poşirca de ceai. Lipsa vaselor proprii din celulă îi lovea în special pe cei care aveau norocul ori nenorocul să primească un pachet de la cei de acasă (iar în aceste ultime zile înainte de plecare în lagărul îndepărtat, familia se străduia, cu mijloacele ei modeste, să trimită neapărat ceva). Rudele nu cunoşteau regulile din închisori, iar la camera de recepţie nu primeau niciodată un sfat bun. Astfel, ei nu trimiteau vase de plastic singurele care erau permise deţinuţilor, ci de sticlă ori de metal. Prin ghişeul celulei, toate aceste dulceţuri, miere, lapte condensat erau vărsate din borcane şi cutii în tot ce aveau deţinuţii, iar într-o celulă de biserică nu au nimic, deci pur şi simplu în palme, în gură, în batiste de nas, în poala hainelor – absolut normal pentru GULAG, dar pentru centrul Moscovei? Şi în plus: „Mai repede, mai repede!” te zorea gardianul de parcă întâr/ia la tren (te zorea pentru că spera să lingă borcanele şi cutiile confiscate), în celulele de biserică totul era provizoriu, lipsit până şi de acea iluzie de permanenţă care putea fi întâlnită în celulele celor care se aflau în anchetă ori aşteptau judecata. Carne tocată, semifabricat pentru GULAG, puşcăriaşii erau ţinuţi aici acele zile inevitabile până ce la Krasnaia Presnia se elibera şi pentru ei puţin loc. Singurul privilegiu pe care îl aveau aici era că se duceau de trei ori pe zi să aducă zămârca (aici casă nu se dădea deloc, în schimb ciorbă – de trei ori, ceea ce era o binefacere, pentru că era mai des, mai caldă şi umplea burta mai bine). Le-au acordat acest privilegiu deoarece în biserică nu erau lifturi, ca în celelalte corpuri ale închisorii, iar gardienii nu voiau să se spetească muncind. Trebuiau cărate nişte cazane mari şi grele de la mare distanţă, prin toată curtea, apoi trebuiau urcate pe o scară abruptă, ceea ce era foarte greu, puterile erau puţine, dar se duceau cu plăcere – doar ca să mai iasă o dată în curtea înverzită şi să audă cântarea păsărilor.

În celulele bisericii era un aer special: se unduia uşor agitat de curentul premergător al viitoarelor închisori de tranzit, de vântul premergător al lagărelor polare, în celulele bisericii se desfăşura ceremonia familiarizării cu ideea că sentinţa a fost pronunţată şi câtuşi de puţin în glumă; cu ideea că, oricât de crudă ar fi noua perioadă a vieţii tale, creierul trebuie să se transforme şi s-o accepte. Acest lucru nu era deloc uşor de realizat.

Şi aici nu există acea permanenţă a efectivului pe care o întâlneşti în celulele de anchetă, din care cauză acelea devin o aparenţă a unei familii. Aici, zi şi noapte, băgau şi scoteau câte unul ori cu zecile, din care pricină tot timpul se schimbau locurile pe pardoseală şi pe patul comun, şi rareori se întâmpla să stai lângă un vecin mai mult de două zile. Când dai peste un om Interesant trebuie numaidecât să -l bombardezi cu întrebările, altfel rişti să -l scapi pentru totdeauna.

Aşa am păţit cu lăcătuşul mecanic Medvedev. Când am început să discut cu el, mi-am adus aminte că numele lui a fost pomenit de împăratul Mihail. Da, el era unul dintre „căuzaşii” lui, unul dintre cei dintâi care au citit Manifestul către poporul rus şi nu l-au denunţat. Medvedev a fost condamnat la o pedeapsă de neînţeles, ruşinos de mică: trei ani în total! În virtutea articolului 58, conform căruia şi cinci ani era considerată o pedeapsă pentru copii. Probabil că, totuşi, pe împărat l-au socotit nebun, iar pe ceilalţi i-au graţiat din considerente de clasă, însă tocmai când mă pregăteam să aflu cum înţelege toate astea Medvedev – l-au luat „cu lucruri cu tot”. După unele împrejurări puteai crede că l-au luat ca să -l elibereze. Prin aceasta se confirmau cele dintâi zvonuri privind amnistia stalinistă, care în vara aceea ajunseseră şi la noi, privind amnistia nimănui, amnistie după care nici de sub paturi nu se eliberase vreun loc.


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   50   51   52   53   54   55   56   57   ...   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə