Alexandr Soljenitin



Yüklə 2,41 Mb.
səhifə55/60
tarix01.11.2017
ölçüsü2,41 Mb.
1   ...   52   53   54   55   56   57   58   59   60

L-au luat la convoi, pentru lagăr, şi pe vecinul meu, un bătrân schutzbun-dist (toţi aceşti schutzbundişli, care se sufocau în Austria conservatoare, aici, în patria proletariatului mondial, în 1937, au primit câte zece ani, găsindu-şi sfârşitul în insulele Arhipelagului). Lângă mine s-a tras un omuleţ oacheş, cu părul negru ca smoala, cu ochi frumoşi ca de femeie: două vişine negre, dar cu un nas imens, care îi pocea chipul până la caricatură. Am stat lungiţi unul lângă altul douăzeci şi patru de ore fără să ne adresăm vreun cuvânt; pe urmă a găsit un prilej să mă întrebe: „Drept cine mă luaţi?” Vorbea o rusă curentă, corectă, dar cu accent. Am stat în cumpănă: parcă avea ceva caucazian. A zâmbit: „Mă dădeam uşor drept georgian, îmi spuneau laşa. Toţi râdeau de mine. Eu strângeam cotizaţiile de sindicat.” L-am examinat, într-adevăr, o figură comică: un bondoc, faţa disproporţionată, un zâmbet blând. Şi, brusc, s-a încordat, trăsăturile i s-au ascuţit, ochii i s-au contractat şi m-au străpuns, spintecându-mă ca o lovitură de sabie:

— Sunt agent de informaţii al marelui stat-major al armatei române, locotenent Vladimirescu!

Am tresărit auzind această bombă. După ce cunoscusem aproape două sute de pseudospioni, n-aş fi crezut în ruptul capului că o să întâlnesc unul adevărat, gândeam că aşa ceva nici nu există.

Din povestirea lui am înţeles că se trăgea dintr-o familie aristocratică. De la vârsta de trei ani a fost hărăzit marelui stat-major, la şase ani a fost încredinţat pentru educaţie secţiei de informaţii. Când a crescut, şi-a ales drept câmp pentru viitoarea activitate Uniunea Sovietică, considerând că aici se află cel mai aprig serviciu de contrainformaţii din lume şi că este extrem de greu să lucrezi din cauză că toţi se suspectează unul pe altul. Acum, făcând bilanţul, socotea că a lucrat destul de bine aici. Câţiva ani înainte de război -la Nikolaev, şi se pare că a asigurat trupelor române cucerirea şantierului de construcţii navale în stare perfectă. Pe urmă a fost la uzina de tractoare din Stalingrad, pe urmă la Uralmaş. A intrat să încaseze cotizaţia de sindicat în cabinetul directorului unuia dintre cele mai mari ateliere, a închis uşa după sine, zâmbetul de prostănac i-a dispărut de pe buze şi i-a apărut acea expresie de sabie care taie fulgerător: „Ponomariov! (Acela purta alt nume la Uralmaş.) Te urmărim de la Stalingrad. Ţi-ai părăsit postul (ocupase un post mare la uzina de tractoare din Stalingrad), te~ai aranjat aici sub un nume străin. Alege: să fii împuşcat de ai tăi ori să lucrezi cu noi.” Ponomariov a ales să lucreze cu ei, ceea ce era caracteristic pentru un tip căruia îi plăcea viaţa de huzur. Locotenentul l-a dirijat până în ziua când a fost trecut în subor-dinea rezidentului german de la Moscova. Acela îl trimite la Podolsk într-o misiune de specialitate. Cum mi-a explicat Vladimirescu, agenţii diversionişti sunt pregătiţi multilateral, dar toţi au o specialitate a lor, îngustă. Această specialitate a lui Vladimirescu era tăierea interioară a corzii principale a paraşutei, în Podolsk, în faţa magaziei de paraşute, l-a întâmpinat şeful corpului de gardă (cine era, ce fel de om era acesta?) şi l-a introdus pe locotenent în magazie pentru opt ceasuri din noapte. Sprijinind o scăricică de stivele paraşutelor, fără să le despacheteze, Vladimirescu dădea la o parte capătul corzii principale, cu o foarfecă specială tăia patru cincimi din grosimea corzii, lăsând doar o cincime care se va rupe în aer. Ani mulţi Vladimirescu a învăţat şi s-a pregătit pentru această singură noapte. Acum, lucrând febril, în opt ore a stricat cam două mii de paraşute (câte cincisprezece secunde pentru fiecare paraşută?). „Am nimicit o divizie întreagă de paraşutişti!” a zis el şi ochii ca două vişine i-au scăpărat răutăcios.

Arestat, a refuzat să facă mărturisiri şi opt luni de zile, închis într-o celulă individuală de la Butârki, n-au scos nici un cuvânt de la el. „Şi nu v-au torturat?” – „Nu-u”, a zis el, vuguindu-şi buzele, ca şi cum n-ar fi admis o astfel de posibilitate pentru un supus nesovietic. (Bate-i pe ai tăi, ca să se teamă cei străini!… Iar spionul este un fond de aur, el poate va trebui schimbat) A venit ziua când i-au arătat ziarele: România a capitulat, faceţi depoziţii. El a continuat să tacă: ziarele puteau să fie false. I-au dat să citească ordinul marelui stat-major român: în conformitate cu prevederile armistiţiului, marele stat-major ordona tuturor agenţilor săi să depună armele. El a continuat să tacă: ordinul putea să fie fals. În final l-au confruntat cu şeful lui direct de la marele stat-major, acela i-a ordonat să se deconspire şi să depună armele. Atunci, Vladimirescu a făcut mărturisiri cu sânge rece, şi acum, în timpul unei zile ce se scurge cu încetineală în celulă, mi-a povestit şi mie câte ceva. Nici măcar nu l-au judecat! N-a primit nici o pedeapsă (el nu este de-al casei! „Eu sunt de carieră până la moarte, de mine vor avea grijă”)!

— Mi-aţi făcut destăinuiri, am observat eu. Uitându-mă la faţa dumneavoastră, pot să o ţin minte, închipuiţi-vă că vreodată ne întâlnim pe stradă…

— Dacă voi fi sigur că nu m-aţi recunoscut – veţi rămâne în viaţă. Dacă mă recunoaşteţi, vă omor ori vă silesc să lucraţi pentru noi.

El nu dorea câtuşi de puţin să-şi strice relaţiile cu vecinul de pat. A spus asta simplu, cu deplină convingere. Am crezut cu adevărat că pentru el nu însemna nimic să împuşte sau să înjunghie.

În toată această lungă cronică de închisoare nu mi-a mai fost dat să întâlnesc un spion adevărat, în cei unsprezece ani de închisori, lagăre şi exil, aceasta a fost unica întâlnire de acest fel, alţii însă n-au avut niciuna Benzile noastre desenate apărute în tiraje uriaşe prostesc tineretul, băgân-du-i în cap că Organele prind numai astfel de oameni.

Era destul să-ţi arunci privirea prin această celulă de biserică pentru a înţelege că tineretul este acela pe care îl prind în primul rând. Războiul era pe sfârşite, acum îşi puteau permite luxul să-i aresteze pe toţi cei pe care puseseră ochii: nu va mai fi nevoie să-i cheme la oaste. Se povestea că, începând din 1944 până în 1945, prin Mica Lubianka (pentru regiunea Moscova) a trecut „partidul democrat”. După cum se spunea, era alcătuit din vreo cincizeci de băieţandri, avea statut şi carnete de membru. Cel mai în vârstă dintre ei – elev în clasa a zecea la o şcoală din Moscova, era „secretarul general”.

— În ultimul an de război, prin închisorile din Moscova au apărut şi studenţii, i-am întâlnit când ici, când colo. Cred că nici eu nu eram bătrân, dar ei erau mai tineri…

Nici n-am băgat de seamă cum s-a petrecut această schimbare! În timp ce noi – eu, „căuzaşul” meu, toţi cei de o vârstă cu mine, am luptat patru ani pe front, aici a mai crescut o generaţie! Oare a trecut atât de multă vreme de când noi călcam pe parchetul coridoarelor universităţii, crezându-ne cei mai tineri şi cei mai inteligenţi din ţară şi din lume?! Şi deodată, pe dalele celulelor de închisoare se apropie de noi nişte juni palizi şi semeţi, iar noi ne dăm seama cu uimire că nu suntem noi cei mai tineri şi mai inteligenţi, ci ei! Dar nu eram supărat din pricina asta, chiar de atunci eram bucuros să mă res-trâng ca să le iac] pe. Îmi era cunoscută pasiunea lor de a discuta cu toată lumea, de a şti totul. Le înţelegeam semeţia, că, iată, au luat hotărârea cea mai buna şi nu regretă. Te trec fiorii văzând cum aceste mutrişoare inteligente, îndrăgostite de ele însele, îşi fac aureolă din închisoare!

Cu o lună înainte, în altă celulă de la Butârki, pe jumătate cu regim de spital, de-abia păşisem pe culoarul dintre paturi, încă nu zărisem un loc unde să mă aciuez, că mi-a şi ieşit înainte, prevestind o discuţie-dispută, parcă rugându-se pentru ea, un tânăr palid cu o faţă delicată cum numai la evrei întâlneşti, înfăşurat, cu toate că era vară, într-o manta de soldat ponosită, găurită de gloanţe: avea febră. Se numea Boris Gammerov. A început să-mi pună întrebări. Conversaţia s-a desfăşurat în jurul a două teme: biografiile noastre şi politica. Nu ţin minte cum a venit vorba de o rugăciune a deja răposatului preşedinte Roosevelt, tipărită în ziarele noastre, pe care am apre-ciat-o în felul următor:

— Fireşte, asta nu-i decât ipocrizie.

Şi brusc sprâncenele gălbui ale tânărului au tresărit, buzele palide i s-au încordat, parcă s-a ridicat puţin şi a întrebat:

— De ce? De ce nu admiteţi că şi un om de stat poate să creadă sincer în Dumnezeu.

Doar acestea au fost spuse! Să -l lăsăm pe Roosevelt, dar luaţi aminte din ce direcţie vine atacul!… Să auzi asemenea cuvinte de la unul născut în anul 1923?… Puteam să-i răspund cu fraze foarte sigure, dar, prin închisori, siguranţa mea începuse să se clatine şi, pe lângă aceasta, în noi se afla, separat de convingeri, un sentiment pur, care mi-a sugerat că, acum, eu n-am emis o Convingere proprie, ci una inoculată din afară. Şi n-am izbutit să -l contrazic.

L-am întrebat numai:

— Dumneata crezi în Dumnezeu?

— Bineînţeles, a răspuns el liniştit.

Bineînţeles? Bineînţeles… Da, tineretul comsomolist îşi leapădă frunzele, pretutindeni. Şi NKC3B a fost printre primii care au observat aceasta.

În ciuda tinereţii sale, Boris Gammerov a luptat pe front ca sergent într-o unitate antitanc, desant pe tancuri „patruzeci şi cinci”, „adio, Patrie!” ba chiar a fost rănit în plămân, care nici până acum nu s-a vindecat şi a dat în tuberculoză. Gammerov a fost demobilizat din armată ca invalid şi a intrat la facultatea de biologie de la Universitatea de Stat din Moscova; astfel în el s-au împletit două fire: unul care îşi avea obârşia în viaţa lui de soldat, şi altul – în viaţa studenţească de la sfârşitul războiului, care nu era câtuşi de puţin lipsită de inteligenţă şi dinamism. Au format un cerc al celor care cugetau şi erau preocupaţi de viitor (deşi nimeni nu le încredinţase această sarcină). Din acest cerc, ochiul ager al Organelor a remarcat trei, pe care i-a şi înhăţat. Tatăl lui Gammerov fusese bătut mortal în închisoare sau împuşcat în anul 1937, iar fiul o apucase năvalnic pe acelaşi drum. La anchetă a recitat cu simţire câteva poezii scrise de el. (Regret mult că n-am memorat niciuna şi nici jiu am de unde să fac rost, tare aş fi vrut să o reproduc aici.) în câteva luni, drumul meu s-a intersectat cu toţi cei trei „cauzaşi”: pe Viaceslav Dobrovolski l-am văzut într-o celulă de la Butârki. Apoi, în biserica de la Butârki m-a prins din urmă şi Gheorglii Ingal. Cel mai în vârstă dintre toţi. În ciuda tinereţii sale, era membru stagiar al Uniunii Scriitorilor. Avea un condei foarte sprinten, îi plăcea să folosească mult contrastul în scris, în faţa lui, dacă ar fi fost conformist din punct de vedere politic, s-ar fi deschis făgaşuri literare pe cât de impresionante, pe atât de amăgitoare. Avea aproape încheiat un roman despre Debussy. Dar primele succese nu l-au secătuit de idei, la înmormântarea mentorului săuiuri Tânianov8, a spus în cuvântul său că acesta a fost hăituit, şi astfel şi-a asigurat o condamnare de opt ani.

Aici ne-a ajuns din urmă şi Gammerov şi în aşteptarea trimiterii la Krasnaia Presnia a trebuit să înfrunt de unul singur punctul lor de vedere unitar. Această înfruntare a fost dificilă pentru mine. În perioada aceea eram încă adeptul concepţiei care nu e în stare nici să recunoască un fapt nou, nici să aprecieze o opinie nouă înainte de a găsi pentru ele o etichetă din rezerva pregătită: fie dualism agitat de mic-burghez, fie nihilism belicos al intelectualităţii declasate. Nu-mi aduc aminte ca Ingal şi Gammerov să -l fi atacat pe Marx, dar ţin minte ca l-au atacat pe Lev Tolstoi – şi din ce direcţie! Tolstoi a respins biserica? Dar el n-a ţinut seama de rolul ei mistic şi organizator! A respins învăţătura Bibliei? Dar pentru ştiinţa modernă în Biblie nu există contradicţii, nici chiar în primele rânduri referitoare la facerea lumii. A respins statul? Dar fără stat nu vom avea decât haos! A propovăduit contopirea muncii intelectuale şi fizice în acelaşi om? Asta însă nu este decât o nivelare absurdă a aptitudinilor! Şi, în sfârşit, după exemplul samavolniciei lui Stalin, putem constata că personalitatea istorică este în stare să devină atotputernică, iar Tolstoi a luat acest lucru în derâdere!

Şi în anii premergători închisorii, şi în cei din închisoare, am socotit, de asemenea, că Stalin a imprimat o orientare fatală evoluţiei statalilăţii sovietice. Iată însă că Stalin a murit încetişor, dar cât de mult s-a schimbat cursul corăbiei? Amprenta proprie, personală pe care a lăsat-o asupra evenimentelor se rezumă la: obtuzitate deprimantă, despotism, autoelogiere. În rest, el a călcat exact în urma indicată de Lenin şi ascultând sfaturile lui Troţki.

Băieţii mi-au recitat din versurile lor şi m-au rugat să fac acelaşi lucru, dar versurile mele încă nu existau. Au recitat mult din Pasternak9, pe care îl divinizau. Cândva, citisem şi eu Sora mea viaţa, dar nu mi-a plăcut, o socoteam departe de făgaşurile simple ale oamenilor. Ei însă mi-au revelat cuvântul din urmă al lui Schmidt la judecată, care m-a impresionat nespus, căci semăna cu cazul nostru: Treizeci de ani am dus în mine Iubirea de ţara natală, *~’- „ * Şi câtuşi de puţin a voastră milă Eu n-o aştept.

Şi n-o doresc. Gammerov şi Ingal aveau o stare de spirit atât de luminoasă: nu aveau nevoie de mila, de îngăduinţa voastră! Temniţa nu ne apasă, suntem mândri că ne aflăm în ea! (Deşi nu ştiu cine ar fi capabil să nu se simtă apăsat? Tânăra soţie a lui Ingal, la numai câteva luni, s-a dezis de el şi l-a părăsit. Gammerov însă, din cauza căutărilor revoluţionare, nu avea o prietenă apropiată.) Oare nu aici, în celulele închisorii, ajungi la înţelegerea marelui adevăr? E strâmtă celula, dar nu-i mai strimtă oare lumea liberă? Oare nu poporul nostru, chinuit şi amăgit, se află întins lângă noi sub paturi şi în culoarul dintre ele?

Să nu m-alătur ţării-ntregi Cu mult mi-ar fi mai greu, Şi drumul ce l-am străbătut Eu nu -l regret acum.

Tineretul care zace în celulele închisorilor cu statut de condamnat politic nu reprezintă niciodată tineretul mediocru al ţării, el este întotdeauna cu mult mai avansat În anii aceia, ceea ce urma să se întâmple cu întreaga masă a tineretului era doar: „să intre în stadiul descompunerii”, al dezamăgirii, al indiferenţei, să prindă gustul vieţii dulci, şi abia atunci poate, poate de la acest nivel confortabil, să înceapă-urcuşul amar spre un nou pisc – peste vreo douăzeci de ani? Dar tinerii deţinuţi din anul 1945, beneficiari ai articolului 58-10, au sărit peste această viitoare prăpastie de indiferenţă dintr-un singur pas, şi îşi ţineau curajoşi capul sus – sus pe eşafod, sub secure.

În biserica de la Butârki, condamnaţi, tăiaţi şi izolaţi, studenţii din Moscova au compus un cântec, pe care îl cântau înaintea amurgului cu vocile lor încă firave: De trei ori, zilnic, mergem după ciorbă, Cântând, mai scurte facem serile, C-un ac, ajuns la noi prin contrabandă, Ne coasem traista de călătorie.

De-acum de soarta noastră nu ne pasă, Căci am semnat – ah, să plecăm odată! Şi reveni-vom oare-aici cândva Din cea Siberie îndepărtată?

Doamne-Dumnezeule, oare noi am scăpat prilejul? În timp ce frământam noroiul pe câmpul de operaţii, ne ghemuiam în gropile obuzelor, priveam din tufişuri cu luneta binoculară, aici a crescut un alt tineret şi a pornit la drum! Oare n-a pornit într-acolo?… Într-acolo, încotro noi n-am putea nici măcar îndrăzni? Pentru că n-am fost educaţi astfel.

Generaţia noastră se va întoarce de la război, va preda armele, îşi va zor-năi decoraţiile şi va povesti cu mândrie peripeţii de pe front, iar fraţii noştri mai mici doar vor strâmba din nas: Vai, ce prostănaci…!

Sfârşitul Părţii a Doua CONŢINUTUL CAPITOLELOR Partea ÎNTÂI – INDUSTRIA PENITENCIARĂ Capitolul 1 – ARESTAREA Cum se ajunge în Arhipelag.

— Ce sentiment îţi dă arestarea – „Pentru ce?” -Arestarea tradiţională.

— Cum se face o percheziţie.

— Avantajele arestărilor nocturne.

— Clasificarea arestărilor.

— Ştiinţa percheziţiei. Inventivitate la arestări.

— Nimeni nu este pregătit să opună rezistenţă.

— Fuga lui Andrei Pavel.

— Mecanismul epidemiilor de arestări. – „îşi vor da seama – mă vor elibera”, pasivitate generală.

— Cum ar fi posibil să te împotriveşti?!

— Din ce este alcătuită o arestare.

— Ce gânduri stârneşte.

— După arestare te simţi uşurat.

— Să strigi?

— De ce am tăcut eu.

Arestarea mea.

— Comandantul de brigadă Travkin.

— Serviciul de contrain-formaţii al armatei.

— Cei trei tanchişti.

— Un spion viu.

— Glume la defecare.

Capitolul 2 – ISTORIA CANALIZĂRII NOASTRE: Valurile cele mai mari: deschiaburirea, anii postbelici şi anul 1937.

— Organele se antrenau necontenit.

Întemniţări imediat după Octombrie.

— Lozinca leninistă a dezinsecţiei.

— Definiţia „insectelor”.

— Unicitatea VEEKA.

— Mişcările populare pentru apărarea bisericilor. – „Comploturile” provinciale.

— Sistemul ostaticilor.

— Teroarea roşie şi natura ei.

— Valurile socialiştilor.

— Valul celor întorşi în patrie.

— Intelectualitatea „care gravita în jurul cadeţilor”.

— Cine se împotrivea detaşamentelor de colectare a produselor agricole.

— Lichidarea ultimilor albgardişti.

— Scufundarea şlepurilor.

— Conştiinţa revoluţionară.

— Valurile delincvenţilor de drept comun.

— Lagărele de concentrare din gubernia Tambov.

— Marinarii din Kronstadt.

— Intensificarea represiunii în 1921.

— Comitetul de ajutorare a victimelor foametei.

— Arestările studenţilor, greva de la MVTU.

— Marea Pasienţă a socialiştilor.

— CEKA şi adepţii „bisericii vii”.

— Valurile preoţilor, filosofilor religioşi, ale credincioşilor de rând. – „Călugăriţele”.

— Prostituatele.

— Cele dintâi valuri naţionale.

— Valurile studenţeşti. – „Epuizarea ofiţerilor”.

— Ce destin aveau familiile lor.

— Cazacii din insula Lemnos.

— Foştii funcţionari. – „Pentru tăinuirea originii sociale”.

— Cine izbutea să răzbească îndărăt.

— Rămăşiţele Crucii Roşii politice.

— Contingentul lui Voikov.

— Profilaxia socială.

— Varenţov, seratele muzicale.

— Liceenii şi juriştii.

— Ingineri-sa-botori. – „Limitatorii”.

— Cei care refuzau să devină informatori.

— Primele procese publice.

— Folosirea poporului drept coparticipant la represiune.

— Proteste izolate.

— Cele „Şase condiţii”, întorsătura cu inginerii.

— Procesul „Biroului unional al menşevicilor”.

Procesul, care n-a mai avut loc, al „Partidului Ţărănesc al Muncii”.

— Grupul lui Kondratiev-Ceaianov.

— Valurile care curg tot timpul (credincioşii, socialiştii, naţionaliştii).

— Grupul istoricilor, 1929. – „Opoziţia muncitorească”.

— Troţkiştii.

— Nepmanii.

— Valul „aurului”.

— Valul format la introducerea noului sistem al buletinelor de identitate.

— Valul deschiaburiţilor, particularităţile Lui.

— Termenii „chiabur” şi „coadă de topor”.

— Valul „sabotorilor” din agricultură, pentru neîndeplinirea normei de predare a cotelor de cereale, valul „culegătorilor de spice”.

— Legea din 7 august 1932.

— Valul Kirov.

— Valuri mici, paralele.

— Paragraful Zece.

Prezentarea articolului 58 al Codului Penal şi comentarea în extenso a paragrafelor lui.

Valul anilor 1937-1938.

— Lovitura dată cercurilor conducătoare.

— Aplauze interminabile.

— Procentul „gradaţilor” şi al muritorilor de rând – Cifrele-sarcină de plan.

— Valurile speciale: întoarcerea spionilor sovietici; kavejediştii; coreenii; letonii.

— Sfârşitul Marii Pasienţe.

— Intelectualitatea.

— Cazul profesorilor din Sverdlovsk.

— Inginerii. Membrii de familie.

— Acuzaţii excesive şi absurde, la oraş şi la sate.

— Conceptul de „vină” – oportunism de dreapta.

Antivalul anului 1939.

— Valurile 1939: cehii, polonezii, ucrainenii de apus, bieloruşii de apus, moldovenii.

— Prizonierii din războiul finlandez.

— Arestări şi execuţii la începutul războiului în regiunile apusene şi Ţările Baltice. – „Colportorii de zvonuri şi provocatorii de panică”.

— Piese pentru aparatele de radio.

— Valul nemţilor.

— Valul încercuiţilor.

— Arestări în armata din Extremul Orient.

— Valul generalilor.

— Valul celor care nu s-au evacuat din Moscova.

— Valul militarilor aflaţi sub incidenţa ordinului Nr. 227.

— Valul din teritoriile ocupate (58-la), al foştilor prizonieri (58-lb).

— Pentru ce erau de fapt condamnaţi. – „Africanii”.

— Grupul lui Kadenko.

— Deportarea din 1943-1944 a naţionalităţilor, cum s-a produs ea. – „Criminalii de război” germani şi japonezi.

— Valul emigranţilor ruşi.

— Vlasoviştii.

— Civilii care fugeau de Puterea Sovietică.

— Cum a tăinuit Occidentul predarea lor.

— Armata Krajowa – Banderoviştii. – „Fetele pentru străini”.

— Copiii spanioli.

— Antivalul preoţilor.

Sistemul valurilor criminalilor şi condamnaţilor de drept comun.

— Pulsaţia Decretelor.

— Legea „patru pe şase”.

— Termenul de douăzeci şi cinci de ani.

— Ne-denunţarea delictului de drept comun.

— Recidiviştii din anii 1948-1949. – „Copii-răzbunători”.

— Valurile anilor 1948-1950.

— Divulgatorii secretelor de stat -Banderoviştii şi locuitorii Ucrainei de Apus.

— Profilaxia socială în Ţările Baltice.

— Grecii din Caucaz.

— Evreii, afacerea medicilor.

Puşcării goale n-au existat Capitolul 3 – ANCHETA Cine se aştepta la tortură în secolul al XX-lea?

— Nu trebuie să ne amintim.

Ancheta – strecurare printr-o conductă. – „Cazurile” umflate din primii ani ai puterii sovietice.

— Căutarea unor culpe inexistente.

— Nu culpă, ci cărei clase aparţine.

— De acolo nu se mai întoarce nimeni.

— Cercetarea prealabilă?

— Pistolul pe masă.

— Interogatoriile nocturne.

— Celulele fierbinţi.

— Torturile au existat mereu.

— Categoriile arestaţilor supuşi torturilor.

— Grupul lui Romualdas Skirius.

— Mărturisirea personală în locul probelor materiale, teoria lui Vâşinski.

— Cum s-a înrădăcinat practica torturii.

— Avantajele procedeelor blânde.

— Procedeele psihice.

— Fizice.

— Combinarea lor.

— Insomnia.

— Banda rulantă a anchetei.

— Boxa ploşniţelor.

— Carcerele.

— Foamea – Bătaia – Zăbala – Nimeni nu este pregătit pentru anchetă.

— Erorile intelectualilor.

— Codul penal şi Codul de procedură penală, articolele lor necunoscute.

— Cum este folosită singurătatea inculpatului.

— Supraaglomerarea celulelor de anchetă (1918, 1931, 1937, 1945) şi influenţa ei.

— Câteva schingiuiri.

— Bâta lui Riumin.

— De barbă şi mustăţi.

— Lucrul cel mai cumplit – Cum eşti înduplecat în celulă să cedezi.

— Argumentele ortodocşilor comunişti.

— Ce valorează ortodocşii înşişi.

— Cine de cine s-a dezis.

— Berdiaev în 1922.

— Băbuţa credincioasă.

— Cum se comportau la anchetă vechii revoluţionari ruşi.

— Compararea anchetei ţariste cu cea sovietică.

Ancheta mea.

— Funinginea din coşurile de la Lubianka.

Organele nu caută dovezi.

— Cum se tărăgănează ancheta.

— Interogatoriul la procuror.

— Articolul două sute şase.

— Semnături privind nondivulgarea.

Capitolul 4 – GĂITANELE ALBASTRE Noi nu-i vedeam pe anchetatorii noştri.

— Cum să-i explici?

— Divnici compară Gestapoul şi MGB-ul.

— Anchetatorii îşi formulează principiile.

— Motivele lor.

— Tinerii ghebişti sunt încântaţi de putere.

— Fidelitate faţă de Organe!


Kataloq: 2015
2015 -> Dərs vəsaiti, Bakı, Çaşoğlu -2003 A. M. Qafarov Standartlaşdırmanın əsasları
2015 -> Azərbaycan Respublikası Kənd Təsərrüfatı Nazirliyi Azərbaycan Respublikası Təhsil Nazirliyi Azərbaycan Dövlət Aqrar Universiteti
2015 -> AZƏrbaycan əraziSİNDƏ İBTİDAİ İcma quruluşU
2015 -> АзярбайжАН РЕСПУБЛИКАСЫ ТЯЩСИЛ НАЗИРЛИЙИ азярбайжан дювлят игтисад университети
2015 -> Mühazirə Mövzu: Sertifikasiyanın mahiyyəti və məzmunu. Plan əsas terminlər və anlayışlar
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 15
2015 -> Ali təhsil müəssisəsinin Nümunəvi Nizamnaməsi"nin və "Azərbaycan Respublikası Nazirlər Kabinetinin dəyişiklik edilmiş bəzi qərarlarının siyahısı"nın təsdiq edilməsi haqqında Azərbaycan Respublikasının Nazirlər Kabinetinin Qərarı
2015 -> AZƏrbaycan respublikasi təHSİl naziRLİYİ azərbaycan döVLƏT İQTİsad universiteti
2015 -> Mühazirəçi: T. E. N., Prof. İ. M.Əliyev FƏNN: avtomatikanin əsaslari mühazirə 22 MÖvzu: telemexanik sistemləR

Yüklə 2,41 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   52   53   54   55   56   57   58   59   60




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə